Spyro

Convingator cum numai David stie sa fie aplicind metoda siciielii pina la scoaterea din minti, am acceptat in final, doua saptamini mai tirziu, sa ma joc cu el pe Playstation. Trebuie sa precizez, in lumea mea jocurile digitale de orice fel fac parte din categoria activitatilor la fel de interesante precum privitul vopselei uscindu-se. Dar acum citeva zile, lipsita de energia necesara de a spune NU acestui copil, m-am asezat docil in fata televizorului unde mi-a fost inminata o consola cu butoane mult mai multe decit as fi putut manevra chiar daca as fi avut inca un set de cinci degete la dispozitie.

Ce jucam, l-am intrebat? Dragonul Spyro, a spus David pe un ton razboinic luind pozitia unui ninja in miniatura. Dupa o scurta introducere a manevrelor principale, alegerea modului multiplayer si a dragonilor (mie mi-a revenit chiar Spyro din imagine) am fost transferati in templul focului unde a inceput circul.

Doua-trei minute mai tirziu, David ma intreaba ce fac. Ii raspund firesc, incerc sa te omor. Dar suntem in aceeasi echipa, imi urla inapoi. Aa.. zic eu, ok atunci trebuie sa omor toti zgubiletii ce vin spre noi? Copilul se uita spre mine cu o privire plina de dubiu asupra proprietetilor intelectuale ale matusii, nu sunt zgubileti sunt gnomi, mi-a spus cu un ton apasat.

Patrat, patrat, patrat! urla David spre mine.. si acum X, de doua ori? Unde sunt astea intreb? Jocul e pus pe pauza, copilul vine nervos, imi arata niste butoane. Ok spun, si cum stiu cind sa le apas? Pai ti se spune pe ecran, imi spune David cu un suier agasat printre dinti. A ok. Incepem din nou. Sari, sari mi se urla din nou in ureche. Cum, intreb? Pai ti-am arata la inceput, ma uit spre David, e rosu la fata aproape de a izbucni in plins. Imi vine sa rid, dar pare asa serios ca ma abtin. Of, imi spune, nu mai trecem de nivelul asta in vecii vecilor, ce e asa de greu sa intelegi. Zburam peste un zid unde ne asteapta niste cristale verzi. David imi explica, trebuie sa le spargi tu pentru a primi amindoi puterile. Neindeminateca, ma invirt in jurul lor gasind imposibila stabilirea in vecinatate. Desigur ma gindesc, am sa le scriu celor de la Sony sa faca console cu manete de directie mai usor de manevrat. Sub privirea taietoare a nepotului, reusesc intr-un final sa sparg cristalele. Spyro primeste foc, energie, gheata si inca ceva si dragonul lui David primeste otrava, frica, vint si iar inca ceva ce nu-mi amintesc. Continuam jocul, copilul e din nou iritat de incetineala cu care alerg sau zbor pe coridoare, printre ruine. Cei doi dragoni trebuie sa stea mereu impreuna pentru a-si mari puterile. Alti zgubileti cu forme diverse ne ataca, Spyro aproape e ucis, David e nervos ca-si pierde energia aparindu-ma in loc de a inainta prin templul focului. Urla din nou la mine sa fiu atenta. Incep sa obosesc, nu mai inteleg nimic. Pe ecran e un vacarm de nedescris, suntem atacati din toate directile, ecranul e plin de culori vii, predominant portocaliu de la flacarile aruncate de Spyro, de acum apas pe toate butoanele odata. David imi porunceste sa nu-mi irosesc rezerva de foc aiurea, eu ma enervez, acum copilul vrea sa mai si planific ce fac in conditiile in care eu de abia inteleg ce se intimpla. Sunt atit de ametita incit uit cum arata Spyro. David explodeaza cind il intreb care sunt eu “si un bebelus ar fi mai priceput decit tine”. Fac o miscare gresita, Spyro cade intr-o prapastie si scapa din miini (sau labe sau picioruse, sau ce-or avea dragonii), diamantul colectat acum cinci minute apasind pe butonul cu cerculet. La vremea aceea, diamantul, mi-a explicat David, a trebuit sa fie colectat pentru ca are niste proprietati foarte importante. Pe care bineinteles ca nu le-am retinut. Si a trebuit sa am grija sa nu-l scap (ceea ce se poate intimpla numai cazind in prapastie) pentru ca altfel ne intoarcem inapoi la nivelul anterior. Ceea ce ar fi fost desigur un dezastru. Acum fara diamant in brate trebuie sa mergem de unde am plecat! Nepotul e aproape de o criza de apoplexie. Ma ridic enervata de pe scaun, arunc consola pe canapea, “noroc bun” ii spun. Copilul incepe sa plinga, eu ies vijelios din camera. Sora mea aude vacarmul, vine la fata locului, primeste explicatii asupra inutilitatii matusii. Sora incepe sa-i explice: David, trebuie sa intelegi, Roxana nu stie sa joace si nici nu-i place. Nu poti obliga pe cineva sa se joace cu tine in aceste conditii. Ce? Ti-e ti-ar place sa te puna Roxana sa crosetezi?

Consternata de exemplul educativ, am incercat sa-mi tin in friu hohotele. Mi-au venit in cap lectiile de lucru manual de la scoala unde desi am fost strict instruita sa numar ochiurile de pe fiecare rind pentru a scoate un fular in forma de dreptunghi lunguiet, crosetele mele nepasionate cumva reuseau sa produca numai forme trapezoidale sau clepsidroidale, si asta in putinele ocazii cind am avut rabdarea necesara de a impleti mai mult de 20cm in lungime.

Mai in gluma, mai in serios, intre Playstation si PSP, se pare ca preocuparile copilului, ca defapt a multor alti copii crescuti si educati intr-o epoca hi-tech, includ in mare majoritate jocuri digitale sau activitati similare. Vremurile clar nu se mai potrivesc cu abilitatile matusilor innapoiate care pot performa la un nivel satisfacator la cel mult Scrabble sau Comoara lui Piticot.

Va trece un an pina la urmatoarea vizita acasa cind mi-am propus sa-l surprind pe David cu abilitatile mele de a-l propulsa pe Spyro prin templul focului sau a altor decoruri la fel de violente, solicitante si primejdioase, in timp record. Sunt convinsa ca voi reusi. Acum ca atitudine am, mai trebuie doar sa ma inscriu la niste cursuri de Playstation. Aveti vreo idée unde?

Scoala Generala Nr.22

Degeaba, cum sunt vazuta ca stau cind vin acasa, in ultimile zile mi s-a distribuit nobila sarcina de a-l colecta de la scoala pe nepotul meu David (7 ani).

Am coborit din masina in fata unei porti de sirma impletita, la intrare in curtea Scolii Generale Nr.22 amplasata in spatele pietei Astra din cartierul brasovean cu acelasi nume. Nu a fost deloc greu sa o gasesc, arhitectura specifica scolilor generale a facut-o usor de reperat. Curtea scolii musuroia de parinti, bunici, copii de virste diverse, cei mai mici inaintind robotic ghidati de la spate in singura directie vizibila din interiorul glugilor salopetelor de fis bufante luate peste hainele de scoala, cu alura unor angajati a unei misiuni NASA proaspat aterizate pe o planeta ostila.

Am inaintat incet prin multime spre intrarea principala. La stinga un teren de sport acoperit de un strat considerabil de gheata pe care 8-9 baieti cu virste intre 10 si 14 ani, se chinuiau sa-si pastreze echilibrul in procesul de sutare a unei mingi artex imposibil de controlat, spre un cadru din fier forjat. Trei dintre ei, dezbracati de hainele restrictive, alergau cu obrajii rosu-singe, emanind aburi in temperatura inconjuratoare de -6C.

Am intrat in cladirea scolii intr-un décor rece lipsit de personalitate, cu pereti golasi placati pina la nivelul umarului cu folii de PFL lucios, maro, rezistent tuturor elementelor distructive imaginabile. Am inceput sa urc scarile de ciment cu margini tocite de talpile grabite ale zecilor de generatii educate in doua regimuri politice diametral opuse. La etajul doi, m-am oprit in fata ultimei usi pe partea stinga (dupa cum am fost instruita) prin care am bagat capul cautindu-l cu privirea pe nepot. Sala de clasa era decorata cu buget restrins numai de desenele elevilor. Deasupra tablei, in locul pozei tovarasului secretar general, stema Romaniei. La catedra, o invatatoare care in ultimii 20 de ani si-a schimbat numai prefixul de la “tovarasa” la “doamna” si nimic altceva.

“Ai luat vreo nota azi?” l-am intrebat pe David cu o usoara maniera severa? Spre fericirea mea, a raspuns nu. Zic spre fericirea pentru ca daca as fi fost confruntata cu indicative bune, as fi stiut cum sa reactionez insa la anuntul unui “insuficient”, precum s-a intimplat cu o zi inainte, as fi avut probleme majore in a ma arata dezamagit-enervata.

Deci cu o zi inainte, bietul copil, cu o fata vinovata a declarat un “insuficient” la muzica. Anunt ce mi-a luat toata vointa in a ma abtine din explozia de risete ce-mi statea in git, imaginindu-mi-o pe biata invatatoare incercind sa scoata macar un sunet muzical dintr-un copil care a fost fascinat de zgomotul produs de vuvuzela pe care i-am adus-o din Africa de Sud, cel mai bine vindut obiect in timpul campionatului mondial de fotbal. Bineinteles ca a trebuit sa ma arat profund nemultumita de aceasta veste, comportament ingreunat de amintirile de acum 23 de ani cind eu insami am fost selectata pentru a face parte din corul alte scoli generale cu alt numar. Dupa testarea abilitatilor melodice, datorita staturii impunatoare, mi s-a poruncit sa stau frumos in ultimul rind si sa dau din gura, fara a scoate insa nici un sunet. Daca nu eram buna la cintat macar dadeam bine la imaginea completa a corului.

David se uita la noi cu o privire imploratoare, de intelegere a angoasei prin care a trecut fiind pus sa cinte neputincios in fata clasei. M-am uitat dojenitor spre el, cu mila in acelasi timp. Daca ar sti dragul de el ca este numai la inceputul unui lung drum pe parcursul caruia va trebui sa se lupte cu sinusuri si cosinusuri, formule chimice ale diverselor substante, timpuri si forme detaliate ale verbelor folosite exclusiv in Oltenia, disecarea frazelor si propozitiilor in predicate, adjective, substantive si adverbe, explicarea detaliata prin formule a fenomenelor fizice priceperea carora necesita numai un pic de bun simt, date istorice exacte usor de incurcat si multe multe alte informatii ce peste ani de zile se vor dovedi complet irelevante.

Insa ceea ce cu siguranta va ramine din urmatorii 8 ani, va fi nostalgia simtita cind va trece voluntar sau involuntar, pe linga poarta Scolii Generale nr.22 unde marginile treptelor vor fi si mai tocite si unde alte generatii de copii vor lua multi alti “insuficient” la muzica.

Sarbatori Romanesti

Am ajuns acasa la Brasov dupa o absenta de un an de zile. Azi dimineata, cu usori fluturi in stomac, m-am urcat intr-o Dacia Logan cu un semn de taxi oprita in fata casei parintilor mei, cu destinatia centrul orasului, fara scop sau tinta precisa, doar asa, sa vad ce mai face orasul meu drag, care e atmosfera acum inainte de Sarbatori.

Dese ori sunt intrebata despre traditiile romanesti, ce se maninca, ce se bea, pronuntarea unei fraze la intimplare, descrierea porturilor si obiceiurilor. “Si acum de Craciun, ce faceti?” m-au intrebat niste amici acum o saptamina in timp ce trageam cu dintii carnea de pe niste aripi de pui prajite pe gratarul din balconul apartamentului meu din Johannesburg.

Si le-am spus. In primul rind, in oras, in Piata Sfatului si pe Republicii, doua locatii unde poti filma linistit filme de epoca, tarabe cu podoabe de Craciun, Kurtos colaci proaspeti scosi din cuptoare mobile si oale aburinde cu vin fiert, fac o plimbare la pas agale la cele -10C, foarte acceptabila. Aici m-au intrebat “cum adica vin fiert?”. Le-am explicat, iei vinul, il pui in oala, arunci cuisoare, poate si niste mere ciopirtite (nu?) si-l fierbi. Se uitau dubios spre paharele de vin rosu din miinile lor. La cele 30C, pe fata lor se citea dezaprobarea totala a acestei idei.

Am trecut mai departe. Ceea ce este cu adevarat minunat le-am explicat, mai ales la Brasov, este ca sunt sanse foarte mari ca orasul sa fie acoperit feeric cu un strat generos de zapada, lucru care impreuna cu petrecerea unei zile glaciale la ski in Poiana Brasov, da trosnirii focului din semineul parintilor mei o adevarata nota de basm. Au fost foarte impresionati de mersul din casa in casa in ajun de Craciun, cintind colinde si consumind vin de casa si cozonac cu nuca sau mac oferit de gazde, devenind din ce in ce mai greu de a reproduce decent mai mult de doua versuri din “O Brad Frumos” sau “Trei Pastori” de la a 5-a familie vizitata incolo. “Ce frumos!” au exclamat toti. Apoi m-au intrebat de masa de Craciun. Se mainca foarte mult porc, le-am spus. “Porc?” mirati toti. Da.. singerete, cartabosi, slanina, cirnati, friptura, jumari, untura, soric. Cu cit mai mult colesterol, cu atit mai bine. Si sarmale. Am descris sarmalele cu mamaliga si smintina. Dupa etalarea detaliata a acestui meniu, rosul aripilor de pui a incetinit considerabil.

Insa piesa de rezistenta a fost descrierea procesului de taiere al porcului la care am asistat an de an cind eram mic copil in casa Bunicii de la Simpetru. Nostalgica, cu privirea in gol am descris intrunirea familiei, ascutirea cutitelor, pregatirea vaselor, a focului, paielor pirjolitoare. Ghita (nume dat de catre unchiul meu oricarui porc ce a fost vreodata gazduit temporar in grajdul din spatele casei) era ademenit in curte, unde apoi era omorit in niste guitaturi sfisietoare (noi copiii eram mereu somati sa stam in casa sau in sura sau oriunde altundeva pina ce procesul de porc-ucidere era terminat). Dupa care Ghita, cu limba scoasa si gitul taiat era pus pe patul de paie, cu un lighean sub jugulara. “Absolut nimic nu se pierdea” le-am spus amicilor, “mincam si limba si creierul”. Atunci de abia am observat tacerea si privirile oripilate ale audientei. Am continuat.. noi copiii de abia asteptam pirjolirea porcului pentru indepartarea parului de pe piele si degustarea celui mai rivnit produs, soricul. Mai ales de pe burta, unde pielea este mai moale. Ei aici am fost rugata sa ma opresc si sa trec mai departe. Le-am zis de Plugusor in ajun de An Nou, de petrecera de Revelion care trebuie programa de cu trei luni ininte si la care duceam sala de boef si vinete frecate, de junii (mai ales cei tuciurii) ce merg cu Capra in ziua de Anul Nou.

Nu de putine ori am descris toate aceste traditii si de fiecare data reusesc sa string o audienta fascinata. Am intrebat si eu la rindul meu de alte traditii in alte tari. Concluzia mea este ca in preajma Sarbatorilor de iarna, Romania este locul unde trebuie sa fii. Restul lumii este mega-plictisitor.

Pentru cei care nu sunteti (inca) aici, orasul este acoperit de un strat considerabil de zapada si se pare ca in curind ratracii vor trebui sa intre pe pritiile din Postavarul. Tarabe cu decoratiuni de Craciun si Kurtos colaci sunt deschise, aburi de la oalele de vin fiert ies imbietor in gerul intepator, centrul este impodobit si luminat, forfota pregatirilor se apropie de toi, farmaciile iau in primire stocuri considerabile de Triferment. Pe scurt, Brasovul este gata de voie buna!

Sarbatori Fericite tuturor!

Raspuns

Acum vreo citeva vineri, in jurul orei 3pm, am incarcat sacosele in masina si impreuna cu Simon, dusi am fost catre muntii Drakensberg, partea centrala sa fiu mai precisa. Obisnuita fiind de acum cu abilitatile de ghid montan ale lui Simon, bagajul meu a continut: fluier, haine anti-intemperii, busola, folie termo-protectoare de culoare portocaliu turbat usor de reperat, chibrituri, lanterna, baterii.

Pret de trei zile, am avut program in principiu liber si doar citeva sarcini bine determinate. De exemplu in timp ce Simon era responsabil de gratarul din fiecare seara (sarcina care-i lua in medie 4 ore!!), eu eram responsabila in a aduce o bere de la rece cind sticla din mina lui era intoarsa peste 90 grade. Si tot asa tot weekendul, fiecare cu treaba lui desi in marea majoritate a timpului ne-am avut unul pe altul in raza vizuala.

In Romania il am pe Razvan, in Irlanda il am pe Paul si in Africa de Sud l-am gasit pe Simon. Am stat si m-am gindit oare de ce aceasta nevoie de a ma atasa de reprezentantii sexului opus, nu numai cu scopuri romantice dar de multe ori, din simpla amicitie. Ei bine in acest weekend, in prezenta lui Simon, am gasit raspunsul la aceasta intrebare. Am sa incerc sa explic.

Mic copil fiind, porecla dobindita in cercul de prieteni al parintilor mei a fost “Vasilica”. Pentru ca eram cea mai baiata dintre toti baietii din cartier. Am inceput cariera fotbalistica pe post de atacant, de unde am migrat spre pozitia de portar direct proportional cu rata de bombare a pieptului si a partii dorsale. Pina la virsta de 16 ani am purtat fusta de maxim 3 ori. Si apoi dintr-o data, pe la 16 ani m-am indragostit si gata, am zis pa lui Vasilica. Pe scurt.

Versiunea lunga include foarte multe detalii de genul neintelegerii fetitelor de aceeasi virsta cum se pot juca cu niste papusi ale caror membre nu le poti demonta, ce nu au nici macar un surub in constitutia lor. Sau topaitul cu precizie in jurul unui elastic intr-un spatiu de doi metri patrati cind poti alege o minge rotunda dupa care sa alergi cu scop pe un intreg teren. Sau mai tirziu supararile una pe alta pentru ca alta a spus nu stiu ce despre una, alteia.

Apoi la 16 ani, am iesit din zona testosteronica dominata de subiectul adoratiei mele si am inceput sa ma socializez cu reprezentantele sexului plapind spre care el isi arata intregul interes. Si de atunci, pe linga schimbarea radicala a preocuparilor si subiectelor de coversatie, am observat totodata si comportamente total noi cum ar fi ravna de a impune reguli, exprima pareri si da indicaii nesolicitate, capacitatea de a te pierde cu o harta in mina sau in ciuda obtinerii directiilor exacte, nevoia de a merge peste tot in turma si de a cara genti pline cu nimicuri absolut indispensabile, capabilitatea de manipulare prin etalarea unui intreg spectru de manifestari isterice de la punerea boticului pina la urlete pitigaiate, abilitatea de a pierde orice sens in conversatii pastrind insa un chip angelic, dorinta disperata de a aduce permanente imbunatatiri fizice. Pe masura ce am invatat sa patrund in aceasta lume, am devenit incredibil de fascinata. A parut un fel de sport de performanta foarte amuzant, neamenintat de nevoia de a te retrage.

Ne uitam si eu si Simon la singurul punct luminos din noaptea adinca, jarul ce déjà carboniza coastele de miel. In vacarmul greierilor si a altor lighioane ce spargeau constant linistea inconjuratoare, nicunul dintre noi nu scosese un cuvint de o buna bucata de vreme, nesimtind nevoia de a ne interoga “unde ti-e gindul?” sau a patrunde in spatiul personal. In cele din urma Simon spune “cred ca am ars coastele”. Eu tac. El continua “nu ma certi?”. Am raspuns sec “nu”. A zimbit “Roxy, you’re cool”.

Si asa dintr-o data am gasit raspunsul, motivul nevoii de a fi Vasilica din cind in cind. In ciuda bogatei diversitati prezentate de lumea Evelor, nu pot rezista dorintei de a trai simplu, rational, cu simtul umorului in majoritatea timpului pornit, intr-un mediu netulburat de dilema culorii ojei de pe unghiile de la picioare sau de nevoia disperata de automutilare prin smulgerea parului corporal, unde sensul directiei este bine pozitionat si solutiile simple sunt exprimate instantaneu, unde notiunile de liniste si tacere sunt adinc apreciate, unde nevoia de complimente repetate si asiguratoare este aproape inexistenta si raspunsurile monosilabice sunt acceptabile.

Doamnelor, suntem epuizante!

Poveste

Acum o ora si ceva, stateam pe canapea rapusa de catre mama zilelor plictisitoare, pe care mi-am petrecut-o confirmind unor prosti ca vietile desteptilor sunt foarte complicate.

Am conectat 3G-ul la Internet, verificat yahoo mail si bineinteles.. Facebook. Mesaje, alea, alea.. dupa care urmeaza un surf scurt pe la amicii care-mi vin in minte.

Acum trei ani cind am calcalt prima oara in Africa, in ultima tara vizitata, Tanzania, am locuit vreo 10 saptamini intr-un sat din zona Arusha/Moshi. Acolo am fost cazata intr-un compund bine pazit, in care erau doua case pline cu paturi etajate in dormitoare comune, impreuna cu o turma de copii cu virste cuprinse intre 18-22 ani. Vreo 40 la numar, in mare majoritate din UK, Irlanda, US, Australia si tarile scandinave. Cu unii dintre acestia am pastrat legatura destul de decent, adica 3-4 mesaje pe an. In iarna lui 2008, 20 dintre ei au venit la Dublin pentru o reuniune, organizatoare Roxy, a iesit super-fain. In Iunie 2009 s-a tinut reuniunea nr.2, la Copenhaga, de unde e o fata din grup. Am fost cu totul 9. Ei si in timpul acestei a doua reuniuni, am aflat ca norvegianca Ragnhild, 21 ani, termina anul nu stiu cit la facultate si merge in vacanta in Africa dar parca ar mai merge si altundeva, daneza Mette, 21 ani urma sa faca un stagiu de vara la un hostel din Kampala/Uganda, eu am vrut sa iau 2 luni pauza intre Irlanda si Africa de Sud. Asa ca imediat am stabilit: pe 1 August (o luna jumate mai tirziu), Ragnhild si cu mine zburam la Bangkok, dupa sase saptamini zburam de la Bangkok la Nairobi, de unde Ragnhild zboara in Tanzania la Moshi iar eu zbor la Entebbe/Uganda unde ma asteapta Mette cu care urma sa calatoresc prin Uganda vreo doua saptamini inainte de a zbura in zona de razboi (ca atunci asa stiam eu ca e pe aici), la Johannesburg.

Ajunsa la hostel, Mette mi-a comandat urgent o bere si m-a prezentat amicilor din hostel, cu exceptia unuia, toti nu mai vechi de doua saptamini. Exceptia, Brett, un austrlalian la 42 ani, inalt si slab, destul de tacut si observator, cu o claie de par crescuta eratic ce se impreuna in partea de jos a capului cu o barba in care sunt convinsa ca misuna ceva. Australianul venise in Africa in cautarea bunastarii confirmata de secole de colonialism. Miner de profesie, stiind ca sudul Africii este de acum inaccesibil, a trebuit sa caute o tara nu prea des calcata de predatorii vestici, sau cel putin nu in ultimii 30 ani, ce are un sistem super-corupt si unde in general mediul ostil a lasat multe hectare de pamint neexplorate. Ajuns in Congo, a gasit un contact, care a gasit un contact, … , care stia pe cineva sus de tot in Guvern si care i-a garantat o afacere, 70% Brett, 30% ea (doar ca a dat un telefon). Cu o mare conditie, afacerea trebuie deschisa pe numele ei ca altfel nu se poate, banii investiti imediat etc. Si omul stiind ca nu are de ales si crezind ca doamna e desteapta si mai bine cistiga 30% din ce munceste numai el, devenind bogata pe termen lung, decit sa-i fure acum economiile de altfel modeste in comparatie, a zis ok, hai sa risc. Ceea ce a uitat Brett este faptul ca in Africa, orice suma ce la noi s-ar clasifica “economii” acolo este de ajuns pentru o viata intreaga. Ei bine, s-a dovedit ca doamna nu a avut tendinte foarte hapsine si s-a multumit cu “putin”. A doua zi Brett a fost arestat, aruncat intr-o inchisoare ingrozitoare, unde a stat vreo citeva saptamini in pura teroare, dupa care a primit o vizita de la doamna, ce i-a spus, daca vrei sa iesi de aici, semnezi un document cum ca toti banii sunt ai mei si tu dispari din tara in 24 ore, fara a incerca vreodata sa te intorci. Si uite asa, 2 ani mai tirziu de cind a ajuns in Africa, Brett sta in fiecare seara la masa cu citiva din sutele de turisti ce se perinda pe la hostelul din Kampala, doarme intr-un cort petecit si face economie la lame de ras, continuindu-si insa visul de a fora intr-o vagauna adinca plina cu aur si incercind sa convinga autoritatile ca el este persoana potrivita pentru a cauta acea vagauna, in schimbul unei felii considerabile din prajitura. Fara success.

Fiind cea mai apropiata persoana de virsta mea (caci din nou, toti calatorii aveau intre 19-22 ani, toti studenti fie in vacanta, fie intr-un proiect tip “salvam lumea”) am stat de vorba cu el mai mult decit oricine, timp in care am aflat povestea de mai sus plus incredibil de multe alte aventuri, toate etalate intr-o nota haioasa si optimista, fara nici un pic de amaraciune.

Deci acum o ora, stateam pe canapea navigind pe Facebook, mi-a venit in gind Mette si am zis, ia sa vad ce mai face. Am dat clic pe profilul ei, apoi pe “Photos” si mi-a sarit imediat in fata poza de mai sus. Poza s-a marit pe ecran dupa un alt clic nostalgic apasat pe nasul lui Brett. Mai jos de poza comentarii.. am citit si dupa citeva secunde de totala consternare am busit in cel mai sonor ris ultima vreme.

Primul comentariu (si singurul in Engleza din pacate) de la unul din amicii de joaca ai lui Mette: “Are these your parents? They look nice..”

Avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor...

Ma aflu in una dintre cele mai fascinante locatii unde o persoana se poate afla la un moment dat, in aeroport.

In jurul meu o forfota continua, niciunul dintre calatorii ce-mi intra in raza vizuala nu banuieste ca undeva intr-un colt, o femeie se uita la ei, ii studiaza, diseca variante, face prezumtii, trage conluzii si se muta la urmatorul subiect. In medie, trei minute/persoana. Desi in fata mea sade un individ care déjà e in minutul sase. In ciuda verighetei de pe mina stinga. De uitat am voie, da?

Miroase a croissant proaspat copt si mi-e pofta. Mi-e ciuda ca de abia am mincat. In difuzoare se anunta zboruri, ore, porti, persoane lipsa, masuri de precautie. De peste tot diverse masinarii fac “bip” sau “ping”. Daca stau sa ma gindesc, “bip” sau “ping” sunt cele mai des intilnite zgomote in viata mea. Totul face fie “bip” fie “ping”. Zgomote ce au ajuns o necesiatate.. ce dau dependenta. Ma cauta cineva: bip, mi s-a adus aminte de ceva: bip, cuptorul a terminat de incalzit cina: ping.

Stau pe niste scaune in fata unei cozi de mai mult de o suta de persoane, la poarta C12. Toti pasagerii sunt letargici in procesul de aderare la rutina aeroportuara. Greutati corporale se muta de pe un picior pe altul, butoanele telefoanelor tasteaza sms-uri, ziare sunt rasfoite incomod in picioare, baloane de guma ies printre buzele copiilor avertizati toata saptamina dinaintea zborului ca daca nu sunt cuminti si rabdatori, nu vor mai fi luati in veci in calatorie.

Ma uit in jur sa vad cine ma analizeaza. Nimeni. Ma irita chestia asta, sigur sunt si altii carora le place sa priveasca oameni si cu siguranta trebuie sa fie ceva interesant despre mine. Cel putin asta m-a facut Mama sa cred de o viata. Insist cu privirea, ma holbez la oameni doar doar ma remarca cineva. Intilnesc insa numai priviri preocupate, care se uita, fara a vedea. Ma gindesc, daca ar fi sa incep sa ma scobesc in nas, instantaneu as fi observata de cel putin zece calatori. Sunt temptata sa experimentez teoria dar parca nu-mi vine. Mai bine rod o unghie. Incep incet sa rod, nu unghia, ci pielita, intr-un unghi imposibil care necesita ridicarea bratului la nivelul umarului. Imediat o doamna intre 60 de ani si moarte, asezata in fata mea, citeva scaune la stinga, se uita la mine si-mi intilneste privirea. Zimbeste ingaduitor.

In difuzoare se anunta ceva, toata coada prinde viata. Valize sunt ridicate de pe podea, ziare impaturite, telefoane bagate in buzunare, capace insurubate la capetele sticlelor de plastic, copii impinsi de la spate. In urma anuntului de schimbare a portii, toata masa ordonata in sir indian se dezintegraza si incepe sa se grabeasca spre noua poarta, pentru a forma un alt sir indian, insa a prinde o pozitie mai buna. Eu nu inteleg acest comportament. La urma urmei, avionul pleaca atunci cind toti calatorii sunt imbarcati si centurile de siguranta legate. Unde ne gabim cind suntem in aeroport? De cind calatoresc, mi-am format un obicei, sunt mereu printre ultimile cinci persoane care intra in aeronava, intr-o tentative de a prelungi timpul dedicat observarii multimii.

Cei mai amuzanti mi se par calatorii ne-experimentati , vizibili de la o posta. Toti au aceleasi maniere: se uita repetat pe cardul de imbarcare, apoi spre ecranele informative, cu gura cascata si o expresie faciala total confuza, simtind nevoia sa puna o intrebare cuiva, oricui. Dupa care urmeaza cetatenii seniori, de un calm impenetrabil, care si-au format o rutina de calatorie foarte bine stabilita de-a lungul anilor ce include invariabil prezenta unei borsete cu acte la indemina, fie atasata la briu, agatata de git sau petrecuta peste umar. Pe locul trei sunt cuplurile. Acestea se impart in doua categorii: pina la 35 ani si peste 35 ani. Cei pina la 35 ani, el face toate demersurile: predarea bagajelor, pastrarea cartilor de imbarcare, gasirea portii asezarea bagajelor de mina in compartimentul deasupra capului. Cei peste 35 de ani, el doar urmeaza femeia, supus si increzator, doara ea de acum invariabil stie mai bine si este cu mult mai eficienta.

Gata, e timpul sa ma imbarc. Cape Town here I come!

Sfat sud-african

Ca sa-l caracterizez intr-o singura fraza, Simon este intens, foarte principialist, cu ambitii politice de a salva planeta de nedreptati, uneori incredibil de amuzant dar in mare parte foarte serios, genul de etern romantic ce dispare de pe fata pamintului de fiecare data cind isi gaseste “sufletul pereche”.. care bineinteles ca este clasificat si iubit ca atare, de absolut fiecare data.

L-am cunoscut pe Simon acum vreo 3-4 luni, la o cina in casa unor amici comuni. Primul lucru gasit imediat in comun, a fost dragostea fata de Mama Natura, indiferent in ce forma de relief vine exprimata. Avocat de profesie (partener la Eversheds, specializat in drepturile omului, la ora actuala face numai munca pro-bono intr-o incercare disperata de a plati un pic din datoriile generatiilor anterioare de sud-africani albi) similar mie, Simon isi petrece in mare 8ore/zi, 5zile/saptamina, intr-un birou, printre hirtii si dosare, calendar, laptop, clame de hirtie, perofratoar si capsator. Numai ca lui se pare ca-i place.. Aceste amindoua similaritati ne-au adus impreuna in citeva drumetii echivalente a ceea ce numeam in liceu la Brasov "mers la Curmatura", din dorinta de a petrece cit mai mare pare a timpului liber, in aer curat si spatii deschise.

Dupa citeva incursiuni in “bush-ul” african, ghidata de Simon, am gasit chiar foarte admirabila dragostea lui fata de glia-i strabun-colonizata. Imediat dupa terminarea facultatii, Simon a plecat in lume. Dupa patru ani de calatorit si oprit in Germania, UK, Brazilia, US, Simon a realizat cit de mult isi iubeste tufele si vremea africana si s-a intors convins ca Africa de Sud este intr-adevar raiul pe pamint. Parere care nu l-a parasit de atunci si care este expirmata din plin prin etalarea unui suris mindru pe fata cind iesim in decor.

Weekendul trecut (inainte de perindarea bezmetica de vreo 3 ore printr-o padure deasa de la poalele muntilor Magaliesberg, habar neavind unde ne aflam, impiedicindu-ne in vegetatia abundenta pe care trebuia sa o rupem cu miinile si pe sub care uneori trebuia sa ne tirim fiind prea greu de dovedit, inaine de a ajunge intr-un final, zgiriati, jegosi si insetati la poarta unei ferme in care traia un fermier foarte amabil ce s-a uitat lung la noi, ce dupa explicatiile noastre despre ruta luata ne-a intrebat daca am vazut vreunul din cei trei leoparzi ce traiesc liber in zona, dupa care cu generozitate s-a oferit sa ne conduca 10Km la locul unde aveam parcata masina) stateam amindoi anesteziati de orice griji mature, sub un copac bine-facator de umbra si de 15 minute discutam despre cite nuante de verde sunt in copacii de pe dealul vecin.

Dupa care Simon mi-a povestit de copilaria lui care a continut un copil descult fugind printre tufele savanei in cautare de serpi mici ori alte lighioane similare. Apoi vazind privirea mea ingrijorata spre directia de unde venea latratul baboonilor, mi-a dat o intreaga explicatie asupra comportamentului acestor animale, asigurindu-ma ca nu sunt un pericol, ei vor doar sa fie siguri ca noi stim ca suntem in teritoriul lor, in timp ce s-a ridicat in picioare si a stat nemiscat, la vedere pina ce baboonii s-au potolit.

Ca si emigrant sau turist, uneori pare imposibil in a pricepe pe deplin cultura unui alt popor. Aceasta adaptare este insa infinit simplificata daca aceasta cultura este explicata si traita alaturi de un localnic pasionat de si complet fidel acelei culturi.

Si cu asta in minte, m-am uitat spre Simon si i-am zis “stii Simon, tu, un sud-african get-beget, daca ar fi sa dai un sfat scurt prietenilor mei care vor sa vina in Africa de Sud, care ar fi acel lucru ce ar fi pacat sa nu fie facut, pe care ar trebui musai sa-l faca sau sa-l experimenteze un calator in tara ta?”

Dupa doar citeva secunde intense a zis “ Roxy, daca cineva viziteaza Africa de Sud, e musai ca macar o data sa 1) fumeze un spliff cu iarba sud-africana si 2) stea la umbra intr-un bush si sa se uite la o girafa” dupa care s-a intors spre mine si accentuind cu degetul aratator ridicat in aer “IN ACELASI TIMP!”.

Asadar, cei care va ginditi sa veniti in vizita in Africa de Sud, iaca un sfat cu pedigree. Enjoy!

Privire inocenta

Acum vreo citeva weekenduri m-am gasit in compania unui june eligibil, un pic mai tinar ca mine ca de, daca ar fi mai batrin, sansele ar fi sa nu mai apara fie june, fie eligibil, fie amindoua.

In prezenta altor doi amici, conversatia a curs la debit normal, cu un pic de nuante de interes, el mentionind fosta prietena, eu fostul prieten, asa sa fie clar ca 1) suntem neatasati amindoi si 2) avem orientari heterosexuale. La un moment dat, in focul unui monolog din partea junelui cu subiectul “eu”, al carui fiecare cuvint il ascultam cu interes, incurajam cu bunavointa si asimilam cu o docilitate feminina cum sade bine, omul mentioneaza ca isi imparte viata cu o pisica. Si cit de fantastica este aceasta. Cita consideratie a pus in educarea ei, cum e bine sa faci un zgomot cind animalul face o prostie dar zgomotul sa fie detasat de stapin (de exemplu pleznirea unui obiect cu un bat, astfel incit pisica sa se sperie si sa nu mai faca prostioara dar in acelasi timp sa nu prinda frica de stapin). Si multe multe altele. Instantaneu mi-a venit in gind zicala unui amic bun de-al meu care mi-a zis odata “Ca femeie singura, stii ca nu mai e nici o speranta atunci cind te gasesti Simbata seara la coada intr-un supermarket deschis non-stop si tot ce ai in cos este o sticla de vin si mincare pentru pisici.”

In tot acest timp, eu i-am acordat junelui aceeasi atentie, reusind sa mentin tensiunea muschilor obrajilor in acelasi suris firav si timid pe care l-am etalat pe tot parcursul conversatiei. Intr-un final a observat ca desi expresia faciala este constanta, debitul de intrebari aditionale a scazut dramatic. S-a uitat spre mine dornic de participarea mea in subiectul descris. Cu siguranta, probabil se gindea el, femeile ii gasesc si mai atragatori pe barbatii sensibili carora le plac animalele, inca suride, trebuie sa aiba intrebari. Ii citeam gindurile ca intr-o carte larg deschisa. Si ca sa-i fac pe plac, am deschis gura si cuvintat singura intrebare generata de creierul meu in acel moment, singura intrebare ce imi oferea singurele informatii ce doream sa le stiu despre acel patruped: “citi ani are pisica?”.

Sapte ani, a raspuns el dupa ce si-a revenit din surpriza de a fi fost intrebat altceva decit ce culoare are, ce rasa e sau mai stiu eu ce ale intebari poate sa puna cineva despre o mita. De aici, conversatia a luat usor alta turnura, am discutat despre politica administratiei americane si impactul omului in procesul de incalzire globala. Subiecte in timpul carora, surisul de pe fata mea a disparut, fiind inlocuit de o grimasa serioasa, grava, plictisitoare.

Daca este un animal pe lumea asta fata de care nu as putea sa arat vreodata nici un pic de afectiune, acesta este pisica. Ce fel de animal de casa este acela care este agasat cind ai vizitatori, complet enervat cind pleci de acasa dar in acelasi timp super relaxat cind el lipseste cu zilele, foarte frustrat cind nu primeste de mincare atunci cind trebuie desi cind prinde un soarece nici prin cap nu-i trece sa faca cu el nimic altecav decit sa se joace cu cruditate inainte de-al omori, ce face pipi peste tot cind este furios pe stapin, care nu vine cind este chemat decit daca este intr-o dispozitie foarte buna, ce te zgirie daca nu are chef de joaca sau afectiune, ce ajunge pina la urma sa dreseze stapinul in a se comporta conform dorintelor lui! In acelasi timp, cind reuseste sa te scoata din sarite, tot ce trebuie sa faca este sa se uite la tine intens cu ochii perfect rotunzi, sa se gudure pe la gezne, sa-ti sara in brate si sa toarca linistit in poala, sa faca un pic de tumbe luindu-se de ciucurii de la covor. Eu imi imaginez ca undeva la intrunirile pisicilor, rid toate cu lacrimi cind isi descriu ce molii, usor de amuzat si simplu de impacat sunt stapinii lor.

Si inainte de a ma contrazice, cazind prada privirii inocente pe care aceste creaturi sunt in stare sa le genereze, ginditi-va ca daca ar fi destuli de mari, aceste animale ne-ar minca fara nici un pic de regret! Fiind mici si ca atare ineficiente in atac, acestea se multumesc cu a ne acorda privilegiul de a le lasa sa doarma in patul nostru si de a le hrani la timp.

Ham ham!

Capcana sertarelor

Se spune ca cel mai traumatizant (enervant si depresiv in acelasi timp) eveniment dupa un divort, este mutatul. De la virsta de 18 anisori de cind am zburat din cuibul matern, 18 ani, 4 tari si 14 locuinte (fara a le numara si pe cele temporare de 1-2 luni) mai tirziu, s-ar presupune ca am nervii imprastiati in toate punctele cardinale. Ca sa-l citez pe nepotul meu David “nici gind!”.

Pentru mine fiecare mutat de casa este un nou inceput. Si la fel am privit si mutatul saptamina trecuta, intr-un alt apartament, un pic mai mare si mai linistit, ca de, daca e sa faci o schimbare, e indicat sa o faci numai spre mai bine.

Ceea ce ma surprinde de fiecare data cind imi imapchetez catrafusele pentru a le plasa intr-o noua locatie, este cantitatea de obiecte si articole clasificate in categoria “rahaturi” pe care cumva reusesc sa la achizitionez, abandonez si izolez in afara razei vizuale.

Am inceput impachetatul cu impaturirea si indesarea hainelor in genti si valize. Dupa care am continuat (adica menajera, ca sa fiu cinstita) cu stocarea vaselor, oalelor si tacimurilor in cutii de carton. Apoi cartile de pe rafturi, obiectele decorative. Si intr-un final.. continutul sertarelor.

Inventate, sau mai bine zis perfectionate in jurul secolului al 17-lea de catre colonialisti, sertarele au fost proiectate cu scopul de a acomoda intr-o maniera cit mai accesibila diverse articole vestimentare si accesorii de marime mica. De-a lungul timpului, daca ma intrebati pe mine, acestea au devenit nimic altceva decit containere colecoare de nimicuri al carui uz viata noastra extrem de ocupata nu are timp sa il analizeze. Echivalentul tridimensional al covorului sub care impingem mizeria adunata in graba.

In sertarele mele am gasit: cabluri conectoare si accesorii pentru diverse aparate electronice pe care nu le-am folosit niciodata, facturi in plicuri nedeschise, agrafe, mosoare de ata, nasturi, ace de siguranta, lipici, banda scotch, caiete cu notite, carti de credit anulate, un portofel vechi cu niste bancnote straine, poze, un set de surubelnite, luminari parfumate, un lacat si o cheie cu numarul 10 scris cu carioca, un ceas elecronic sport cu cureaua albastra si buton pentru lumina, o lanterna pentru cap, baterii, o ascutitoare, bilete la diverse evenimente, un bisturiu, foarfeci, doua truse de manichiura descompletate, un aparat de tuns scame, si mai multe baterii, carduri de memorie pentru aparatul foto, 3 perechi de casti de urechi, insigne promotionale, 3 sticlute de oja invechita, bigudiuri (?!), manuale de utilizare a aparatlor casnice, suruburi, bijuterii din margele, pile de unghii, ochelari de soare, convertoare de priza (Europe to UK, UK to Europe, UK to South Africa, UK to Asia si South Africa to UK, UK to US), magneti de frigider, carti de vizita colectate aleator, harti si brosuri, ghiduri de calatorie, rujuri, certificate de garantie expirate, creioane cu virful tocit, pixuri fara mina, doua oglinzi portabile, dopuri de urechi, mini-tripod pentru aparatul foto si multe multe altele.

M-am uitat la toate aceste obiecte si m-am gindit la ce diferenta ar aduce vietii mele daca in loc sa le mut in noua locuinta, le pun pur si simplu in tomberonul de gunoi. Mi-a venit in cap una din legile lui Murphy care spune ca 5 minute dupa ce ti-ai taiat unghiile, trebuie sa faci ceva ce necesita prezenta lor. Dupa care am scos sertarele din lacas si am varsat tot continutul in cutiile transferatoare. Desigur, nu a nevoie sa precizez ca ultima data cind am atins aceste obiecte a fost cind le-am transferat in aceste sertare din cutiile in care au fost impachetate in urma transferului din alte sertare, la fel de rar folosite, din Irlanda.

Va invit acum sa priviti ce aveti prin sertare. Va garantez ca obiectele se vor clasifica in urmatoarele categorii:

1) ah.. am uitat de asta (10%)

2) ah.. uite unde era, cit l-am cautat (5%)

3) oare de unde am asta (15%)

4) asta oare la ce foloseste (20%) sau

5) nu am nevoie dar mi-a lene sa ma duc la cosul de gunoi (50%).

Sindromul Macho

Simbata seara in jurul orei 8pm, m-am gasit in casa unui amic de-al unui amic de-al meu, undeva in Melville, un cartier boem in sudul Johannesburgului, plin de artisti, liber profesionisti si ocazional, hippie taietori de frunze la ciini ce se saluta cu “pace” in timp ce-si paseaza o tigara cu marihuana si poarta tenisi colorati la orice ocazie sub pantaloni cu trei numere mai mari zdrentuiti de la glezne in jos.

Desi avertizata asupra frumusetii fizice a gazdei, nu am putut controla maxilarul inferior din libera cadere la vazul acestuia in persoana. 42ani, un tip inalt la vreo 1.90m, atletic, incredibil de atragator, cu parul lung lasat aparent sa creasca la voia soartei, fost innotator de performanta, a reprezentat Africa de Sud la Olimpiada din Barcelona (1992) ca si sportiv si Beijing (2008) ca si antrenor.

Interesata cum sunt de orice noua persoana cunoscuta (mai ales cind prezinta atitea calitati indisputabile) am inceput sa evaluez decorul cu un ochi admirativo-cercetator. Primul element decorativ, o poza a gazdei, o versiune mai tinara si ca atare si mai atragatoare, cu parul la fel de lung, usor suflat spre oceanul din fundal de o briza maritima ce batea din directia fotografului. Pe umerii lati cadea nonsalant un pulovar de plasa. Hmm.. ce frumos.. suspin eu in gind.

Continui explorarea. In bucatarie, o poza la fel de mare, de data aceasta protagonistul se afla pe niste stinci, un décor montan. Vintul din nou bate in directia ideala, un pic mai tare decit in poza precedenta, suflind aceleasi plete spre piscurile din fundal. Inima incepe sa mi se inmoaie, fie la mare fie la munte, baiatul chiar arata exceptional.

In livingroom, alte doua poze. La fel de mari ca primele doua, la fel de vintoase. Ceva incepe sa mi se para ciudat. Am senzatia ca fotograful nu este numai ocupat cu prinderea celei mai atragator-indiferente expresii pe fata pozatului, dar mai opereaza si o turbina mica ce produce curentul de aer ce din nou, flutura pletele in spate, spre neant, care acum vine tot sub forma de ocean/mare/lac/balta. Nu riu, pentru ca nu vad nici un pom.

Hmm.. imi zic. Faine poze dar parca totusi.. las exploratul balta si ma indrept spre dinning-room. Ma asez la masa si intorcind capul spre usa, sunt izbita de o poza uriasa mai mare de A3, suflata sepia pe pinza. Ramin un pic muta dupa care busesc in ris, spre nemultumirea gazdei care cu corpul semi-intors si miinile in sin, se uita glacial la mine din tablou, cu ochii mijiti si barbia usor ridicata, cu maniera serioasa a unui poet tulburat. Si a.. acelasi ventilator ii sufla din nou parul in spate.. de data asta nu e nimic in décor. Doar el. Amicul ce m-a adus acolo se uita cu disperare la mine sa incetez.

Ei bine, din acel moment s-a dus tot romantismul. Mi-au venit instantaneu in cap imagini ale unuia din fostii mei prieteni, ce se admira in oglinda din toate unghiurile, de cite ori avea ocazia si care a venit acasa o data cu un set de poze facute “profesional” din care una era A4, infatisindu-l in aceeasi pozitie, usor intors, miinile in sin, cu o expresie similara de indiferenta calculata, cu ochii mijiti si un suris ingaduitor. Tin minte, m-am uitat la acea poza cu groaza, speriata ca poate ii vine ideea sa o inrameze si pe linga insarcinarile de a gati, spala si calca rufe, va trebui si sa ingenunchez in fata ei din cind in cind, multumindu-i ca exista.

Ma uit spre amicul meu si in soapta ii spun ce cred. Zimbeste. “Stii” imi spune “Peter (gazda) este ferm covins ca toate lesbienele pe care le-a intilnit in viata lui, sunt inebunite sa se culce cu el”. Fara comentarii.

De atunci incerc sa gasesc echivalentul feminin al notiunii de “macho” si nu reusesc. Acest comportament este specific numai producatorilor de testosteron, ce au impresia ca sunt inzestrati cu cel mai mare si tare pachet masculin care in realitate este doar, in cel mai bun caz, mediu.

Am si eu un mesaj pentru toti barbatii macho.. serios, nu va mai obositi, pe noi femeile ne-au invata mamele ca un barbat trebuie sa fie doar un pic mai frumos ca dracul..

Johannesburg

Inaintea campionatului mondial de fotbal, mai toate agentiile de turism din Europa au indemnat suporterii la un comportament grijuliu in orasul gazda Johannesburg, unde se asteptau ca turistii sa fie jefuiti, batuti mar, ciopirtiti si/sau mincati.

Johannesburg este orasul in care un al 6-lea simt detector de situatii sau locuri dubioase se dezvolta rapid, conducind la un comportament tip James Bond de a evalua locul in care esti, pericolele ce se pot ivi si cea mai apropiata cale de iesire. Johannesburg este orasul in care politistii au voie sa apese pe tragaciul pistolului fara a pune intrebari preliminare. Este orasul in care esti invatat sa te opresti la semafor la o distanta oarecare de masina din fata, astfel incit sa ai loc de viraj, “just in case”. Johannesburg este orasul cu cartiere ce sunt versiunea reala a jocului Grand Theft Auto pentru indivizi ce nu-si pot permite un Playstation. Johannesburg este orasul in care marea majoritate a adolescentelor de rasa neagra isi incep viata sexuala cu un viol. Johannesburg este orasul ce gazduieste cel mai infioritor comert cu droguri din Africa traficat de lorzi nigerieni ce par a fi desupra legii. Este orasul in care populatia neagra este estimata intre 6 si 10 milioane. Adica legal cu acte sunt 6 milioane insa de hranit si gazduit, consiliul local a estimat ca au nevoie de resurse pentru vreo 10. Daca numarul nu este cert, ceea ce este sigur este faptul ca fie 6 sau 10, toti traiesc intr-o saracie lucie.

Johannesburg este orasul pe care am ajuns sa il iubesc.

Este orasul cosmopolit, unde avind de ales intre numeroase teatre, cinematografe sau pe scala mai intima, studiouri in care se organizeaza expozitii sau prezentari artistice in cerc restrins, este imposibil sa te plictisesti. Este orasul ce ofera sute de terase pe care musuroiesc musterii de toate culorile, ce se aduna la drum de seara pentru un sundowner (o bere sau un pahar de vin consumat in timp ce soarele rosu aprins se ascunde undeva dupa orizont).

Johannesburg este un oras verde, cea mai mare padure artificiala de pe continentul African. Este orasul cu 330 zile insorite pe an si 9 luni in care ai nevoie numai de slapii si maieurile din garderoba, al carui arhitecti au avut in gind un singur numitor comun: spatiul. Este orasul inconjurat pe o raza de 1 ora de condus de infinite optiuni de a-ti petrece o zi in aer liber.

Johannesburg este orasul in restaurantele caruia se serveste cea mai buna friptura de vita insingerata insotita de o bogata si exceptionala selectie de vinuri sud-africane.

Johannesburg este orasul cu cei mai prietenosi oameni posibili, ce venereaza soarele si aerul liber. La sfirsit de saptamina, firisoare de fum cu miros de carne pirjolita se inalta din gradinile caselor, terasele apartamentelor si spatiile verzi ale parcurilor. Braai-ul (gratarul) este un adevarat sport national. Nu exista weekend in care sa nu particip la un braai. Fie spontan sau programat.

Johannesburg este un oras al contrastelor, in care femei afircane cu partea dorsala bombat-dezvoltata, imbracate in uniforma de menajera sau infasurate in pinze vopsite in culori aprinse, merg agale pe trotuarele strazilor pe care gonesc ultimele modele de masini germane, carindu-si poverile in galeti sau boccele echilibrate pe crestetul capului.

Si peste toate astea, a mai venit si primavara cu pomi inmuguriti si strazi strajuite de Jacaranda, un copac enorm ce infloreste purpuriu.

Unul din weekendurile trecute, m-am gasit impreuna cu un amic in afara Johannesburgului, intr-un crater cu un diametru de aproape un km, lasat de un meteorit cu un diametru de 50m ce a lovit scoarta terestra acum 220,000 ani, in mijlocul caruia s-a format un lac cu apa sarata. Stateam amindoi prabusiti pe mal, in iarba uscata, cu fata la soare. In fundal se auzeau numai pasari si un grup de credinciosi crestini zionisti ce se rugau la D-zeu in Bantu, undeva in afara razei noastre vizuale. O toba batea ritmul psalmului recitat repetat, monoton, implorator.

In acel moment am simtit ca trecutul este irelevant si viitorul inexistent. Acum, in prezent, nu trebuie si nici nu as vrea sa fiu nicaieri altundeva. Pentru oaresce motiv, eu trebuie sa traiesc ceea ce se intimpla acum, aici, in Johannesburg.

Dilema

Una din cele mai constante preocupari ale minunatei minti umane este jonglarea cu argumente de tot felul in procesul de solutionare a dilemelor de care ne izbim in fiecare zi. Intr-o mina avem argumente pro, pe care le aruncam spre cealalta mina plina cu argumente contra si cind amindoua sunt in aer, mai avem timp sa ascultam si ce altii au de zis. Se pare ca avem nevoie numai de un simplu simbure de dubiu, dupa care tot ce trebuie sa facem este sa ne lasam liber in voia propriei imaginatii si puf.. dilema este fabricata si dezvoltatata, gata de disecat. Zi de zi.

Cu toii trecem prin dileme de tot felul, unele mai dificile ca altele. Oare sa-mi schimb serviciul? Sau sa ma mut intr-o alta emisfera? Sa-l parasesc, sa nu-l parasesc? Oare ma place si cum sa ma port, ce sa pun pe mine? Oare unde si ce sa maninc la cina? Si tot asa.

Toti suntem diferiti si percepem aceasta lume in mod diferit. In functie de unde, cum si cu cine traim, dilemele sunt diferite si cu greu putem sti unii ce gindesc, sau cu ce se confrunta, altii. Insa cu totii, de oriunde am fi, avem in comun, sau mai bine zis am trait in comun, cea mai dura dilema din viata noastra. Zic dura, pentru ca este prima cu care ne confruntam in viata asta, in adevartul sens al unei dileme ce ne poate rasturna universul.

Zilele trecute, sora mea draga s-a mutat din casa parintilor mei unde a locuit temporar cu nepotul meu David care a facut 7 ani in Aprilie, intr-un apartament la parterul unui bloc. Mutarea la bloc nu a fost pe gustul viitorului scolar pina la momentul cind a descoperit puzderia de copii din curtea blocului. In general foarte sociabil, David si-a facut imediat prieteni si acum pare ca s-a acomodat foarte bine in noul mediu.

Cit de frumoasa a parut compania constanta a colegilor de joaca in prima saptamina, aceasta s-a dovedit insa a avea si puncte slabe. Weekendul trecut, sora mea il aude intrind brutal in casa, urlind peste umar la copiii de afara ceva de genul “plecati de aici, nu mai joc cu voi in viata mea!”. Trotineta a fost trintita intr-un colt, precum si usa de la camera lui ce a zguduit peretii proaspat zugraviti. In holul blocului, citiva copii incremeniti de mirare. Ingrijorata, sora mea s-a dus dupa David si l-a intrebat ce s-a intimplat. “Mi-au zis ca Mos Craciun nu exista!” a raspuns David aproape de a izbucni in plins, “mi-au zis ca parintii sunt de fapt Mos Craciun!”.

Sora mea a iesit in hol si a negociat cu ceilalti puradei mai mari sa se mai prefaca de dragul lui David, cel putin pentru o perioada. Puradeii i-au zis ca David a adus ca argumente sustinatoare existentei lui Mos Craciun 1) l-a vazut el cu ochii lui (un nene din Sacele care merge din gradinita in gradinita in perioada sezonului festiv, imbracat in Mos Craciun) si 2) parintii lui nu ar avea atitia bani pentru cite cadouri primeste el! A iesit intr-un final din camera cind prietenul lui cel mai bun Edi a venit sa se joace cu el. Suspect, l-a intrebat de la intrare pe Edi “crezi in Mos Craciun?”. Edi a zis “Da!” foarte convins (Edi si David sunt de aceeasi virsta, colegi de gradinita) dupa care David i-a zis “Bine atunci, hai sa ne jucam.”

Cu ocazia acestei povestiri, am incercat sa-mi amintesc cum a fost cind am aflat ca Mos Craciun nu exista. Si nu am putut sa-mi aduc aminte cu exactitate momentul, poate pentru ca inca de mic copil am avut un dram de cincism. Sora mea insa a fost devastata. Si culmea, cica a aflat de la mine. Spre usurarea parintilor nostri. Spun usurarea pentru ca daca eu sa zicem am aflat in jurul virstei de 8-9 ani, care este virsta la care copiii in general afla ca Mos Craciun nu exista si adunind cei 5 ani cu care sora mea este mai mare decit mine, inseamna ca ea la virsta de 13-14 ani mai credea inca in Mos Craciun. Ceea ce cit de frumos pare pentru copil, pentru parinti devine un pic jenant. Acum sincera sa fiu, nu sunt chiar convinsa ca ea a fost socata de vestea inexistentei lui Mos Craciun (pe care probabil deja o banuia) sau mai degraba agasata de faptul ca nimeni nu mai facea nici un efort sa pastreze visul viu.

Dar ca sa ma intorc la David, de 7 ani de zile concurez impotriva lui Mos Craciun in obtinera adoratiei lui infinite. Sincer, incepe sa ma cam agaseze batrinelui din Laponia care vine cu sania trasa de reni si care pare sa-l impresioneze mai tare decit matusa din strainatate, in ciuda faptului ca ea ii aduce cele mai dorite (si scumpe) jucarii cum ar fi Playstation si PSP. Asa ca am si eu o dilema.. sa fiu trista ca David se apropie de sfirsitul periodei copilariei pure in care un personaj fantastic este la fel de prezent precum si personajele carnale cu care se confrunta in fiecare zi sau sa fiu bucuroasa ca in cele din urma, voi cistiga concursul de afectiune prin pulverizarea in neant a concurentului principal? Hmm..

Oda ploii

Prognoza meteo pentru urmatoarele 10 zile in Johannesburg arata in felul urmator: vreme insorita fara nori, vint 5Km/hr, precipitatii 0.0mm, sansa de ploaie 0%, temperatura intre 8C - 24C. Si cam asa a fost vremea de pe la sfirsitul lui Aprilie si se pare ca asa va fi pina pe la sfirsitul lui Septembrie. Singura fluctuatie este ca cele 8C din timpul noptii au coborit ocazional pina la -1C iar cele 24C din timpul zilei au scazut pina la 15C, tot ocazional. Si cu asta am caracterizat iarna sud-africana in Johannesburg. Fain? Ei bine, nu!

Cind am luat decizia de a pleca din Irlanda, m-am gindit foarte mult la lucrurile de care-mi va fi dor si cele de care nu-mi va fi dor. In timp ce prima categorie a alcatuit o lista foarte lunga, a doua categorie a avut un singur element: vremea. Sau mai bine zis ploaia si vintul, luate separat sau laolalta. Diferenta dintre vara si iarna in Irlanda este doar intensitatea, unghiul de cadere, viteza de biciuire si temperatura picaturilor ploii. Dupa 9 ani in Irlanda am simtit ca incep sa ruginesc. Asa ca m-am gindit eu, o mutare intr-o locatie ideala pentru industria de exploatare a energiei solare, este binevenita.

Situat la o altitudine de 1,753m, Johannesburg ofera un climat subtropical montan. Adica uscat si cald. Nu zapuseala, ci doar cald cit trebuie. In timp ce vara, in fiecare zi pe la orele 3-4pm incepe sa tune, fulgere si toarne cu galeata pentru aproximativ 20min, iarna ploaia este inexistenta. Nici macar o picatura.

Dupa patru luni de zile de cer albastru fara nori si soare neobstructionat, am ajuns sa ma trezesc in fiecare dimineata cu limba vestejita si esofagul ofilit si zgiriat. Narile de asemeni sunt uscate, la fel si buzele cu care mi-e frica sa casc imediat dupa trezire, de frica sa nu le crap. Acum citeva zile am decis in cele din urma sa merg la oftalmolog dupa citeva saptamini de ochi constant inrositi fara motiv. Diagnosticul: am retina uscata. Va dati seama ce probleme am? Retina uscata… pff.. Asa ca acum am in geanta permanent niste picaturi care nu sunt altceva decit lacrimi artificiale. Ca sa nu mai pomenesc de cele in medie 10 stranuturi pe zi in urma inhalarii prafului din atmosfera (care conform ziselor oftalmologului, in timpul iernii creste de 10 ori ca nivel). Ei bine, nici unul din aceste elemente nu este oful meu cel mare.

Imi aduc aminte duminicile din timpul iernii (si nu numai) din Dublin cind ma trezeam dimineata la ora 8am, ascultam in semi-intuneric pentru citeva minute viscolul de afara ce parea determinat sa-mi sufle geamurile din tocuri si cu infinita placere, ma intorceam nonsalant pe partea cealalta, ironica la adresa vremii neputincioase de a ma scoate din asternut pina pe la ora 11am.

In Johannesburg, tot la 8am ma trezesc duminica dimineata. Razele soarelui penetreaza draperia groasa, anuntind o zi minunata. Afara se aud pasarele ciripind si viata activa definita prin sunetele rotilor masinilor pe asfalt. Incerc sa ignor lumina si forfota exterioara, ma intorc pe partea cealalta. In circa 5 minute, un sentiment de curiozitate si vinovatie incepe sa incropeasca in mintea mea. Oare ce pierd? De ce sa irosesc o dimineata insorita pentru citeva ore de lenevit? Dar lupt, imi spun, bine, fiecare zi e insorita aici, nu pierzi nimic, poti sa dormi. Dupa care gindul imi zboara, oare unde as putea petrece aceasta zi superba? Ei la momentul asta, chiar nu mai am chef sa dorm. Si ma ridic din pat pe la ora 8:30am. Cind toata saptamina nu am visat atceva decit sa dorm pina la ora 11am!

Mi-e dor de ploaie! Mi-e dor de umezeala! Mi-e dor de vint aprig si geamuri pline de picaturi duminica dimineata! Mi-e dor de o injuratura printre dinti in urma calcarii intr-o baltoaca! Mi-e dor sa intru intr-un adapost primitor si cald dupa o plimbare cu capul intre umeri si miinile in buzunare printre stropi reci! Mi-e dor de o cana fierbinte cu hot-port, in fata unui semineu, linga un geam ce se uita spre o ploaie densa si calma, fara sansa de sfirsit! Promit ca nu ma voi mai plinge niciodata de prezenta ploii!

Ochiul de sticla

Am o amica in Johannesburg, tare amuzanta, mereu gata de poante si avida de senzatii noi. Ne-am cunoscut in Martie cind am nimerit intr-un grup de tovarasi intr-un weekend away. De atunci ne-am tot cautat una pe alta, stimulate de similaritatea simtului umorului de care dam dovada amindoua. Aseara, in drum spre casa de la sala, primesc un telefon cum ca sa trec pe la ea, ademenindu-ma cu merluciu la cuptor si garnitura de avocado.

Ajunsa acolo am simtit imediat ca ceva nu e in regula, amica, de obicei guraliva, m-a lasat pe mine sa vorbesc mai tot timpul. Nu am impins-o de la spate, stiind ca daca e ceva de impartasit, o sa impartaseasca cu mine, ca doar de aia ma chemase. Nu am avut mult de asteptat.

“Auzi” imi spune “ai iesi cu un tip cu un ochi de sticla?” Luata un pic prin surprindere, am ramas pret de citeva secunde tacuta. In gind, imi spuneam ca mi-ar place sa cred ca raspunsul este “da”. Asta pentru ca in general ma consider o persoana cu o gindire sanatoasa si bine argumentata cind vine vorba de astfel de situatii. Asa ca i-am spus “cred ca da”, termenul cred fiind introdus deoarece la urma urmei, mai exista si acel element necunoscut si impredictibil, care iese la iveala numai cind pusa in fata faptului implinit.

Cu o privire mirata, m-am uitat spre ea intrebator asupra motivului din care mi-a pus o astfel de intrebare. Asa ca mi-a spus toata povestea.

Cu vreo doua saptamini inainte a cunoscut intr-un local public pe individul John, cu care a flirtat o perioada de. Doua zile mai tirziu, John, plin de curtoazie, a sunat-o sa o intrebe daca vrea sa iasa la o bere. Si tot asa pina seara trecuta cind a venit momentul ca John sa petreaca un pic de timp in ambianta apartamentului ei, in lumina portocalie aruncata de flacarile luminarilor parfumate.

Desigur, faptul ca John avea un ochi de sticla nu a fost deloc o surpriza pentru ca, dupa cum stiti, acest fapt este destul de usor de constatat chiar si in conditiile medicinei actuale producatoare de bucatele umane la fel de estetice precum originalul. Pina seara trecuta, acesta nu a fost un element care sa o impiedice pe amica mea sa se bucure de prezenta fostului flacau, de acum barbat in toata regula. Seara trecuta insa, in lumina crepusculara aruncata de fitilul inflacarat, canapeaua deveni din ce in ce mai mica, indemnindu-i pe cei doi protagonisti sa devina din ce in ce mai apropiati. La un moment dat, John, zimbind romantic potrivit momentului, s-a indepartat pentru o secunda si cu un gests scurt si brusc, si-a scos ochiul din cap, dupa care l-a asezat grijuliu pe noptiera. Apoi, cu alura unui om care e gata de actiune acum ca ochelarii sunt la adapost, si-a indreptat din nou atentia spre femeia de linga el.

La momentul asta, amica mea s-a oprit din povestit uitindu-se intens spre mine. Nu sunt sigura daca a fost expresia fetei mele, dar am simtit ca asteapta o parere, ceva, orice. Avind in general o imaginatie bogata, va dati seama ca traiam momentul cu intensitate. Care pur si simplu mi-a blocat centrul vorbirii de frica fie sa 1) nu izbucnesc in ris sau 2) zic ceva nepotrivit, cum imi vine mereu in astfel de situatii.

“Si ce ai facut? “ am intrebat-o intr-un final. Desi stia ca nu e ceea ce trebuia sa faca, a dezvoltat pe loc un impuls de a se holba continuu in orbita goala, fascinata de anatomia unei parti ascunse ale corpului, inaccesibila privirii. Dupa citeva secunde, acelasi impuls a mutat privirea fixa de la gaura din capul lui John catre ochiul de pe noptiera, indreptat cu irisul spre ea. O ora mai tirziu, privirea irisului, rece, critica, fixa, sfredelitoare, iscoditoare, o ardea de pe noptiera. Cu un gest aparent indiferent, a reusit sa intrerupa aceasta imagine prin a pune un pahar cu apa intre ochiul de sticla si restul razei sale vizuale.

Astazi a avut 5 apeluri ratate de la John, la care inca nu a raspuns.

Desigur, m-am gindit eu atunci, intrebarea se pune nu daca as iesi cu cineva care are un ochi de sticla ci ce as face intr-o situatie in care cineva si-ar scoate acel ochi de sticla din cap fara avertisment si depozita pe noptiera pe care pun telecomanda dupa ce ma stabilesc pe un anumit program TV. Sau mai bine zis, cit de pregatita sunt pentru situatii deviate de la normal, cit de deschisa sunt cind scoasa din propria-mi zona de comfort, atit vizual cit si fizic. Habar nu am, este raspunsul meu sincer. Pentru ca oricit ne place noua oamenilor sa filosofam la cum am reactiona in anumite situatii, adevarul e ca habar nu avem pina ce nu ajungem sa le traim.

Cursa sardinelor

Weekendul trecut, saturati de aerul uscat si prafuit din Johannesburg, impreuna cu un amic si o amica ne-am decis sa petrecem vreo 3-4 zile la mare, cu o paralela mai jos pe planeta, in zona Durban, unde urma sa ne intilnim cu alti amici ai amicilor mei. De acum experta in impachetat bagaje impromptu, vineri seara am petrecut circa 2 minute pentru a-mi infunda in ruxac sacul de dormit, asternut pentru sacul de dormit, salteaua Thermarest, dopurile de urechi, aparatul de fotografiat, lanterna de frunte si cartea pe care o citesc la ora actuala. Aceste articole sunt standard pentru orice calatorie de orice durata in care purced avind rezervat numai transportul si nimic altceva.

Restul de 20 minute cit mi-a luat sa termin de facut bagajul, au fost petrecute cu o atenta considerare a intregii garderobe incercind sa sortez cea mai potrivita tinuta, avind in vedere ca, dupa spusele statiei nationale meteo, suntem la urma urmei in mijlocul uneia din cele mai aspre ierni sud-africane din ultimii 10 ani. Asadar, restul bagajului a mai continut: doua perechi de slapi, pantaloni scurti, pantaloni lungi din in, trei tricouri, un maieu, costum de baie. La sfirsit am aruncat si un flis in bagaj, asta in cazul in care, din oaresce motive intelese numai de meteorologi, se nimereste ca tocmai in acest weekend curenti puternici de vint sa sufle cu vigoare peste coasta de sud-est a Africii de Sud, determinind scaderea temperaturii atmosferice sub 20C.

Am aterizat in Durban simbata la prinz. In spirit tipic de vacanta, am oprit masina inchiriata in parcarea de linga prima plaja ce ne-a iesit in cale. Ne-am amestecat printre zeci de pietoni ce se parindau la pas agale pe promenada dintre ocean si restul orasului, cu un scop sau o destinatie imprecisa. 1Km mai tirziu, ne-am oprit la prima terasa ce avea o masa libera si chelnerite ce carau tavi cu sticle de bere invaluite in condens.

O amica a amicilor ce ne-a asteptat in Durban, este usor mirata, nu este nimeni in apa, oare de ce? Aa.. zice intr-un final, sunt rechini, aratind cu degetul spre un steag urias alb fluturind in briza calduta, cu silueta unui rechin imprimat pe el.

Doua ore si citeva beri mai tirziu am decis sa purcedem spre o alta destinatie imprecisa. Pe masura ce am continuat plimbarea la pas agale pe aceeasi promenada care de acum parea fara sfirsit, am observat la un moment dat niste barbati ce vindeau oaresce din niste lazi de plastic. Ne-am apropiat si am dat nas cu sute de sardine proaspete, indesate una peste alta. Extaziata, amica amicilor a intrebat “de unde le-ati luat?”. Prompt, vinzatorul a ridicat bratul indicind, undeva in departare in directia oceanului. Primul gind in mintea mea a fost hmm.. simpatici localnicii, sarcasm de la primul contact! Insa amica amicilor m-a prins strasnic de mina si a urlat “hai sa mergem, repede!”.

Amicii mei ramin pe loc, noi doua incepem sa fugim pe plaja.. ea cu scop, eu inca gindind ca glumeste. Am intrebat-o unde mergem.. a zis simplu “sa vedem sardinele”. Sunt in Africa de Sud de 10 luni de zile si pina acum am observat ca pe linga jargonul cu care ma chinui sa ma obisnuiesc (jumatate engleza jumatate afrikaans cu infime nunate de zulu) mai e si stilul lor de a vorbi intr-un fel in care logica pare a nu fi un element relevant vietii de zi cu zi. Asa ca am fugit mai departe alaturi de ea. In departare a inceput sa se vada un grup compact de oameni, bagati in apa pina la genunchi. Deasupra, un stol de pescarusi rotindu-se, plonjind si decolind cu viteza, peste, in si din ocean. Pe masura ce inaintam, din sens opus ne ieseau in cale oameni carind pungi pline cu sardine.

Ajunsa la locul cu pricina, atentia ne-a fost imediat atrasa de o plasa enorma de pescuit plina cu o masa miscatoare, argintie, inconjurata de oameni cu lopeti de plastic ce incarcau captura in lazi. In apa, zeci de barbati, femei, copii, uzi pina la mijloc, rideau zgomotos in timp ce miinile prindeau zeci de sardine ce apoi erau depozitate in recipiente de toate felurile. In aer pescarusii torpilau marea cu viteza, improscind stropi sarati la contactul cu apa, iesind victoriosi cu o sardina o secunda mai tirziu.

“Cursa sardinelor” (the sardine run) se intimpla in fiecare an, si este descrisa ca unul din cele mai spectaculoase evenimente marine de pe aceasta planeta. Acest fenomen are loc pe coasta estica a Africii de Sud dominata de puternicul curent numit Mozabmique, ce vine spre sud din Oceanul Indian ecuatorial pina la capul Bunei Sperante unde se intilneste cu curentul Benguela ce vine din Oceanul Atlantic. Vizibile din satelit, milioane de sardine se lasa in voia acestui curent in perioada de iarna (Mai-Aug), calatorind fara efort peste 1000Km intr-un banc lung de 15Km, lat de 3.5Km si adinc de 40m. Acest mega-banc de pesti este un spectacol in sine insasi, insa imaginati-va adunate la toata asta, mii de rechini, balene, delfini si alti predatori care se bucura in apa de prezenta sardinelor la fel de mult precum pedatorii cu pungi si lazi de plastic de pe mal sau cei inaripati din aer.

Stateam cu picioarele infundate in nisip si cu gura cascate pe mal, fascinata de imaginea din fata mea. Valuri de 1-1.5 metri inaltime veneau spre noi. Restul oceanului era albastru, cu exceptia acestor valuri ce erau argintii, miscatoare, pline de viata. Ma indrept spre apa, topaind usor la prima atingere. Incet am inaintat pina la genunchi, uitind de pantalonii lungi din pinza de in pe care-i purtam. Zece metri in fata mea, un val se ridica, apoi usor ruleaza si sparge intr-un iures de spuma, cozi, capete si inimi de peste. Nu vad decit spuma valului spart, dar ii simt cum se izbesc de gleznele, gambele si genunchii mei. Apa se clarifica si incepe sa se retraga. In jurul meu, si cit pot vedea cu ochii, mii si mii si mii de sardine, lucioase, subtiri, lungi cit palma, de la virful degetelor pina la incheietura, orbite de sardinele din jurul lor, ingramadite una in alta intr-un ocean neincapator. Ma alatur gesturilor celorlati oameni din jurul meu, aplecindu-ma, bagind miinile in apa. Scot miinile, un peste in stinga si alti doi in dreapta. Derutata ma uit in jur. Ce fac cu ei? Un individ de pe plaja imi intinde o punga de plastic galbena. Ii bag in punga. Un alt val argintiu plin de viata se sparge. Culeg si mai multi pesti pe care-i pun in punga. De ce? Habar nu am. Dar continui sa umplu punga cu o frenzie care-i determina pe doi copii din apropiere (a caror parinti priveau amuzati de pe plaja) sa mi se alature si sa incarce si mai multi pesti in punga.

La dreapta mea un tinar concentrat, are o lada de plastic in mina, intra grabit in apa pina la briu, se pune contra lazii si asteapta urmatorul val. Care se sparge drept in lada, aproape il doboara. Scoate lada din apa, printre stinghiile de plastic se scurge apa de mare. Incepe sa iasa grabit din apa, robit de incarcatura. Lada este plina ochi cu sardine. Fuge pe mal pina la un morman de lazi, unde o depoziteaza si vine inapoi cu alta goala. “Cit costa o lada il intreb” cind e in dreptul meu “R300” (EUR30) imi spune, cu ochii atintiti spre urmatorul val. In gind imi vine in minte meniul unui restaurant pescaresc ce are la sectiunea “captura zilei” sardine proaspete, perpelite in sos de tarhon si vin alb. Ma gindesc ca as comanda cu siguranta, pentru ca stiu de unde vin si cit de proaspete sunt.

“Cind a fost ultima data cind sardinele au atins plajele din Durban?” o intreb pe amica amicilor. “Acum patru ani” raspunde ea. Nu e de mirare ca locuitorii sunt innebuniti de fericire sa fie martorii unui astfel de spectacol.

Momente ca acestea imi dovedesc zi de zi cite aventuri ma asteapta la fiecare pas, la fiecare moment. Si ma fac sa ma uit nerabdatoare catre urmatoarea calatorie, catre urmatoarea ocazie in care factorul surpiza imi iese in cale, continuind apetitul pentru inedit. Sunt de acum 10 ani de cind fac asta si se pare ca singurul element ce s-a schimbat, este o usoara durere de spate pe care o simt dimineata la trezire. Nu pot sa subliniez destul in cuvinte cit de incintata sunt de faptul ca aceasta este singura schimbare.