Am inaintat incet prin multime spre intrarea principala. La stinga un teren de sport acoperit de un strat considerabil de gheata pe care 8-9 baieti cu virste intre 10 si 14 ani, se chinuiau sa-si pastreze echilibrul in procesul de sutare a unei mingi artex imposibil de controlat, spre un cadru din fier forjat. Trei dintre ei, dezbracati de hainele restrictive, alergau cu obrajii rosu-singe, emanind aburi in temperatura inconjuratoare de -6C.
Am intrat in cladirea scolii intr-un décor rece lipsit de personalitate, cu pereti golasi placati pina la nivelul umarului cu folii de PFL lucios, maro, rezistent tuturor elementelor distructive imaginabile. Am inceput sa urc scarile de ciment cu margini tocite de talpile grabite ale zecilor de generatii educate in doua regimuri politice diametral opuse. La etajul doi, m-am oprit in fata ultimei usi pe partea stinga (dupa cum am fost instruita) prin care am bagat capul cautindu-l cu privirea pe nepot. Sala de clasa era decorata cu buget restrins numai de desenele elevilor. Deasupra tablei, in locul pozei tovarasului secretar general, stema Romaniei. La catedra, o invatatoare care in ultimii 20 de ani si-a schimbat numai prefixul de la “tovarasa” la “doamna” si nimic altceva.
“Ai luat vreo nota azi?” l-am intrebat pe David cu o usoara maniera severa? Spre fericirea mea, a raspuns nu. Zic spre fericirea pentru ca daca as fi fost confruntata cu indicative bune, as fi stiut cum sa reactionez insa la anuntul unui “insuficient”, precum s-a intimplat cu o zi inainte, as fi avut probleme majore in a ma arata dezamagit-enervata.
Deci cu o zi inainte, bietul copil, cu o fata vinovata a declarat un “insuficient” la muzica. Anunt ce mi-a luat toata vointa in a ma abtine din explozia de risete ce-mi statea in git, imaginindu-mi-o pe biata invatatoare incercind sa scoata macar un sunet muzical dintr-un copil care a fost fascinat de zgomotul produs de vuvuzela pe care i-am adus-o din Africa de Sud, cel mai bine vindut obiect in timpul campionatului mondial de fotbal. Bineinteles ca a trebuit sa ma arat profund nemultumita de aceasta veste, comportament ingreunat de amintirile de acum 23 de ani cind eu insami am fost selectata pentru a face parte din corul alte scoli generale cu alt numar. Dupa testarea abilitatilor melodice, datorita staturii impunatoare, mi s-a poruncit sa stau frumos in ultimul rind si sa dau din gura, fara a scoate insa nici un sunet. Daca nu eram buna la cintat macar dadeam bine la imaginea completa a corului.
David se uita la noi cu o privire imploratoare, de intelegere a angoasei prin care a trecut fiind pus sa cinte neputincios in fata clasei. M-am uitat dojenitor spre el, cu mila in acelasi timp. Daca ar sti dragul de el ca este numai la inceputul unui lung drum pe parcursul caruia va trebui sa se lupte cu sinusuri si cosinusuri, formule chimice ale diverselor substante, timpuri si forme detaliate ale verbelor folosite exclusiv in Oltenia, disecarea frazelor si propozitiilor in predicate, adjective, substantive si adverbe, explicarea detaliata prin formule a fenomenelor fizice priceperea carora necesita numai un pic de bun simt, date istorice exacte usor de incurcat si multe multe alte informatii ce peste ani de zile se vor dovedi complet irelevante.
Insa ceea ce cu siguranta va ramine din urmatorii 8 ani, va fi nostalgia simtita cind va trece voluntar sau involuntar, pe linga poarta Scolii Generale nr.22 unde marginile treptelor vor fi si mai tocite si unde alte generatii de copii vor lua multi alti “insuficient” la muzica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu