Spyro

Convingator cum numai David stie sa fie aplicind metoda siciielii pina la scoaterea din minti, am acceptat in final, doua saptamini mai tirziu, sa ma joc cu el pe Playstation. Trebuie sa precizez, in lumea mea jocurile digitale de orice fel fac parte din categoria activitatilor la fel de interesante precum privitul vopselei uscindu-se. Dar acum citeva zile, lipsita de energia necesara de a spune NU acestui copil, m-am asezat docil in fata televizorului unde mi-a fost inminata o consola cu butoane mult mai multe decit as fi putut manevra chiar daca as fi avut inca un set de cinci degete la dispozitie.

Ce jucam, l-am intrebat? Dragonul Spyro, a spus David pe un ton razboinic luind pozitia unui ninja in miniatura. Dupa o scurta introducere a manevrelor principale, alegerea modului multiplayer si a dragonilor (mie mi-a revenit chiar Spyro din imagine) am fost transferati in templul focului unde a inceput circul.

Doua-trei minute mai tirziu, David ma intreaba ce fac. Ii raspund firesc, incerc sa te omor. Dar suntem in aceeasi echipa, imi urla inapoi. Aa.. zic eu, ok atunci trebuie sa omor toti zgubiletii ce vin spre noi? Copilul se uita spre mine cu o privire plina de dubiu asupra proprietetilor intelectuale ale matusii, nu sunt zgubileti sunt gnomi, mi-a spus cu un ton apasat.

Patrat, patrat, patrat! urla David spre mine.. si acum X, de doua ori? Unde sunt astea intreb? Jocul e pus pe pauza, copilul vine nervos, imi arata niste butoane. Ok spun, si cum stiu cind sa le apas? Pai ti se spune pe ecran, imi spune David cu un suier agasat printre dinti. A ok. Incepem din nou. Sari, sari mi se urla din nou in ureche. Cum, intreb? Pai ti-am arata la inceput, ma uit spre David, e rosu la fata aproape de a izbucni in plins. Imi vine sa rid, dar pare asa serios ca ma abtin. Of, imi spune, nu mai trecem de nivelul asta in vecii vecilor, ce e asa de greu sa intelegi. Zburam peste un zid unde ne asteapta niste cristale verzi. David imi explica, trebuie sa le spargi tu pentru a primi amindoi puterile. Neindeminateca, ma invirt in jurul lor gasind imposibila stabilirea in vecinatate. Desigur ma gindesc, am sa le scriu celor de la Sony sa faca console cu manete de directie mai usor de manevrat. Sub privirea taietoare a nepotului, reusesc intr-un final sa sparg cristalele. Spyro primeste foc, energie, gheata si inca ceva si dragonul lui David primeste otrava, frica, vint si iar inca ceva ce nu-mi amintesc. Continuam jocul, copilul e din nou iritat de incetineala cu care alerg sau zbor pe coridoare, printre ruine. Cei doi dragoni trebuie sa stea mereu impreuna pentru a-si mari puterile. Alti zgubileti cu forme diverse ne ataca, Spyro aproape e ucis, David e nervos ca-si pierde energia aparindu-ma in loc de a inainta prin templul focului. Urla din nou la mine sa fiu atenta. Incep sa obosesc, nu mai inteleg nimic. Pe ecran e un vacarm de nedescris, suntem atacati din toate directile, ecranul e plin de culori vii, predominant portocaliu de la flacarile aruncate de Spyro, de acum apas pe toate butoanele odata. David imi porunceste sa nu-mi irosesc rezerva de foc aiurea, eu ma enervez, acum copilul vrea sa mai si planific ce fac in conditiile in care eu de abia inteleg ce se intimpla. Sunt atit de ametita incit uit cum arata Spyro. David explodeaza cind il intreb care sunt eu “si un bebelus ar fi mai priceput decit tine”. Fac o miscare gresita, Spyro cade intr-o prapastie si scapa din miini (sau labe sau picioruse, sau ce-or avea dragonii), diamantul colectat acum cinci minute apasind pe butonul cu cerculet. La vremea aceea, diamantul, mi-a explicat David, a trebuit sa fie colectat pentru ca are niste proprietati foarte importante. Pe care bineinteles ca nu le-am retinut. Si a trebuit sa am grija sa nu-l scap (ceea ce se poate intimpla numai cazind in prapastie) pentru ca altfel ne intoarcem inapoi la nivelul anterior. Ceea ce ar fi fost desigur un dezastru. Acum fara diamant in brate trebuie sa mergem de unde am plecat! Nepotul e aproape de o criza de apoplexie. Ma ridic enervata de pe scaun, arunc consola pe canapea, “noroc bun” ii spun. Copilul incepe sa plinga, eu ies vijelios din camera. Sora mea aude vacarmul, vine la fata locului, primeste explicatii asupra inutilitatii matusii. Sora incepe sa-i explice: David, trebuie sa intelegi, Roxana nu stie sa joace si nici nu-i place. Nu poti obliga pe cineva sa se joace cu tine in aceste conditii. Ce? Ti-e ti-ar place sa te puna Roxana sa crosetezi?

Consternata de exemplul educativ, am incercat sa-mi tin in friu hohotele. Mi-au venit in cap lectiile de lucru manual de la scoala unde desi am fost strict instruita sa numar ochiurile de pe fiecare rind pentru a scoate un fular in forma de dreptunghi lunguiet, crosetele mele nepasionate cumva reuseau sa produca numai forme trapezoidale sau clepsidroidale, si asta in putinele ocazii cind am avut rabdarea necesara de a impleti mai mult de 20cm in lungime.

Mai in gluma, mai in serios, intre Playstation si PSP, se pare ca preocuparile copilului, ca defapt a multor alti copii crescuti si educati intr-o epoca hi-tech, includ in mare majoritate jocuri digitale sau activitati similare. Vremurile clar nu se mai potrivesc cu abilitatile matusilor innapoiate care pot performa la un nivel satisfacator la cel mult Scrabble sau Comoara lui Piticot.

Va trece un an pina la urmatoarea vizita acasa cind mi-am propus sa-l surprind pe David cu abilitatile mele de a-l propulsa pe Spyro prin templul focului sau a altor decoruri la fel de violente, solicitante si primejdioase, in timp record. Sunt convinsa ca voi reusi. Acum ca atitudine am, mai trebuie doar sa ma inscriu la niste cursuri de Playstation. Aveti vreo idée unde?