Una din cele mai constante preocupari ale minunatei minti umane este jonglarea cu argumente de tot felul in procesul de solutionare a dilemelor de care ne izbim in fiecare zi. Intr-o mina avem argumente pro, pe care le aruncam spre cealalta mina plina cu argumente contra si cind amindoua sunt in aer, mai avem timp sa ascultam si ce altii au de zis. Se pare ca avem nevoie numai de un simplu simbure de dubiu, dupa care tot ce trebuie sa facem este sa ne lasam liber in voia propriei imaginatii si puf.. dilema este fabricata si dezvoltatata, gata de disecat. Zi de zi.
Cu toii trecem prin dileme de tot felul, unele mai dificile ca altele. Oare sa-mi schimb serviciul? Sau sa ma mut intr-o alta emisfera? Sa-l parasesc, sa nu-l parasesc? Oare ma place si cum sa ma port, ce sa pun pe mine? Oare unde si ce sa maninc la cina? Si tot asa.
Toti suntem diferiti si percepem aceasta lume in mod diferit. In functie de unde, cum si cu cine traim, dilemele sunt diferite si cu greu putem sti unii ce gindesc, sau cu ce se confrunta, altii. Insa cu totii, de oriunde am fi, avem in comun, sau mai bine zis am trait in comun, cea mai dura dilema din viata noastra. Zic dura, pentru ca este prima cu care ne confruntam in viata asta, in adevartul sens al unei dileme ce ne poate rasturna universul.
Zilele trecute, sora mea draga s-a mutat din casa parintilor mei unde a locuit temporar cu nepotul meu David care a facut 7 ani in Aprilie, intr-un apartament la parterul unui bloc. Mutarea la bloc nu a fost pe gustul viitorului scolar pina la momentul cind a descoperit puzderia de copii din curtea blocului. In general foarte sociabil, David si-a facut imediat prieteni si acum pare ca s-a acomodat foarte bine in noul mediu.
Cit de frumoasa a parut compania constanta a colegilor de joaca in prima saptamina, aceasta s-a dovedit insa a avea si puncte slabe. Weekendul trecut, sora mea il aude intrind brutal in casa, urlind peste umar la copiii de afara ceva de genul “plecati de aici, nu mai joc cu voi in viata mea!”. Trotineta a fost trintita intr-un colt, precum si usa de la camera lui ce a zguduit peretii proaspat zugraviti. In holul blocului, citiva copii incremeniti de mirare. Ingrijorata, sora mea s-a dus dupa David si l-a intrebat ce s-a intimplat. “Mi-au zis ca Mos Craciun nu exista!” a raspuns David aproape de a izbucni in plins, “mi-au zis ca parintii sunt de fapt Mos Craciun!”.
Sora mea a iesit in hol si a negociat cu ceilalti puradei mai mari sa se mai prefaca de dragul lui David, cel putin pentru o perioada. Puradeii i-au zis ca David a adus ca argumente sustinatoare existentei lui Mos Craciun 1) l-a vazut el cu ochii lui (un nene din Sacele care merge din gradinita in gradinita in perioada sezonului festiv, imbracat in Mos Craciun) si 2) parintii lui nu ar avea atitia bani pentru cite cadouri primeste el! A iesit intr-un final din camera cind prietenul lui cel mai bun Edi a venit sa se joace cu el. Suspect, l-a intrebat de la intrare pe Edi “crezi in Mos Craciun?”. Edi a zis “Da!” foarte convins (Edi si David sunt de aceeasi virsta, colegi de gradinita) dupa care David i-a zis “Bine atunci, hai sa ne jucam.”
Cu ocazia acestei povestiri, am incercat sa-mi amintesc cum a fost cind am aflat ca Mos Craciun nu exista. Si nu am putut sa-mi aduc aminte cu exactitate momentul, poate pentru ca inca de mic copil am avut un dram de cincism. Sora mea insa a fost devastata. Si culmea, cica a aflat de la mine. Spre usurarea parintilor nostri. Spun usurarea pentru ca daca eu sa zicem am aflat in jurul virstei de 8-9 ani, care este virsta la care copiii in general afla ca Mos Craciun nu exista si adunind cei 5 ani cu care sora mea este mai mare decit mine, inseamna ca ea la virsta de 13-14 ani mai credea inca in Mos Craciun. Ceea ce cit de frumos pare pentru copil, pentru parinti devine un pic jenant. Acum sincera sa fiu, nu sunt chiar convinsa ca ea a fost socata de vestea inexistentei lui Mos Craciun (pe care probabil deja o banuia) sau mai degraba agasata de faptul ca nimeni nu mai facea nici un efort sa pastreze visul viu.
Dar ca sa ma intorc la David, de 7 ani de zile concurez impotriva lui Mos Craciun in obtinera adoratiei lui infinite. Sincer, incepe sa ma cam agaseze batrinelui din Laponia care vine cu sania trasa de reni si care pare sa-l impresioneze mai tare decit matusa din strainatate, in ciuda faptului ca ea ii aduce cele mai dorite (si scumpe) jucarii cum ar fi Playstation si PSP. Asa ca am si eu o dilema.. sa fiu trista ca David se apropie de sfirsitul periodei copilariei pure in care un personaj fantastic este la fel de prezent precum si personajele carnale cu care se confrunta in fiecare zi sau sa fiu bucuroasa ca in cele din urma, voi cistiga concursul de afectiune prin pulverizarea in neant a concurentului principal? Hmm..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu