Ochiul de sticla

Am o amica in Johannesburg, tare amuzanta, mereu gata de poante si avida de senzatii noi. Ne-am cunoscut in Martie cind am nimerit intr-un grup de tovarasi intr-un weekend away. De atunci ne-am tot cautat una pe alta, stimulate de similaritatea simtului umorului de care dam dovada amindoua. Aseara, in drum spre casa de la sala, primesc un telefon cum ca sa trec pe la ea, ademenindu-ma cu merluciu la cuptor si garnitura de avocado.

Ajunsa acolo am simtit imediat ca ceva nu e in regula, amica, de obicei guraliva, m-a lasat pe mine sa vorbesc mai tot timpul. Nu am impins-o de la spate, stiind ca daca e ceva de impartasit, o sa impartaseasca cu mine, ca doar de aia ma chemase. Nu am avut mult de asteptat.

“Auzi” imi spune “ai iesi cu un tip cu un ochi de sticla?” Luata un pic prin surprindere, am ramas pret de citeva secunde tacuta. In gind, imi spuneam ca mi-ar place sa cred ca raspunsul este “da”. Asta pentru ca in general ma consider o persoana cu o gindire sanatoasa si bine argumentata cind vine vorba de astfel de situatii. Asa ca i-am spus “cred ca da”, termenul cred fiind introdus deoarece la urma urmei, mai exista si acel element necunoscut si impredictibil, care iese la iveala numai cind pusa in fata faptului implinit.

Cu o privire mirata, m-am uitat spre ea intrebator asupra motivului din care mi-a pus o astfel de intrebare. Asa ca mi-a spus toata povestea.

Cu vreo doua saptamini inainte a cunoscut intr-un local public pe individul John, cu care a flirtat o perioada de. Doua zile mai tirziu, John, plin de curtoazie, a sunat-o sa o intrebe daca vrea sa iasa la o bere. Si tot asa pina seara trecuta cind a venit momentul ca John sa petreaca un pic de timp in ambianta apartamentului ei, in lumina portocalie aruncata de flacarile luminarilor parfumate.

Desigur, faptul ca John avea un ochi de sticla nu a fost deloc o surpriza pentru ca, dupa cum stiti, acest fapt este destul de usor de constatat chiar si in conditiile medicinei actuale producatoare de bucatele umane la fel de estetice precum originalul. Pina seara trecuta, acesta nu a fost un element care sa o impiedice pe amica mea sa se bucure de prezenta fostului flacau, de acum barbat in toata regula. Seara trecuta insa, in lumina crepusculara aruncata de fitilul inflacarat, canapeaua deveni din ce in ce mai mica, indemnindu-i pe cei doi protagonisti sa devina din ce in ce mai apropiati. La un moment dat, John, zimbind romantic potrivit momentului, s-a indepartat pentru o secunda si cu un gests scurt si brusc, si-a scos ochiul din cap, dupa care l-a asezat grijuliu pe noptiera. Apoi, cu alura unui om care e gata de actiune acum ca ochelarii sunt la adapost, si-a indreptat din nou atentia spre femeia de linga el.

La momentul asta, amica mea s-a oprit din povestit uitindu-se intens spre mine. Nu sunt sigura daca a fost expresia fetei mele, dar am simtit ca asteapta o parere, ceva, orice. Avind in general o imaginatie bogata, va dati seama ca traiam momentul cu intensitate. Care pur si simplu mi-a blocat centrul vorbirii de frica fie sa 1) nu izbucnesc in ris sau 2) zic ceva nepotrivit, cum imi vine mereu in astfel de situatii.

“Si ce ai facut? “ am intrebat-o intr-un final. Desi stia ca nu e ceea ce trebuia sa faca, a dezvoltat pe loc un impuls de a se holba continuu in orbita goala, fascinata de anatomia unei parti ascunse ale corpului, inaccesibila privirii. Dupa citeva secunde, acelasi impuls a mutat privirea fixa de la gaura din capul lui John catre ochiul de pe noptiera, indreptat cu irisul spre ea. O ora mai tirziu, privirea irisului, rece, critica, fixa, sfredelitoare, iscoditoare, o ardea de pe noptiera. Cu un gest aparent indiferent, a reusit sa intrerupa aceasta imagine prin a pune un pahar cu apa intre ochiul de sticla si restul razei sale vizuale.

Astazi a avut 5 apeluri ratate de la John, la care inca nu a raspuns.

Desigur, m-am gindit eu atunci, intrebarea se pune nu daca as iesi cu cineva care are un ochi de sticla ci ce as face intr-o situatie in care cineva si-ar scoate acel ochi de sticla din cap fara avertisment si depozita pe noptiera pe care pun telecomanda dupa ce ma stabilesc pe un anumit program TV. Sau mai bine zis, cit de pregatita sunt pentru situatii deviate de la normal, cit de deschisa sunt cind scoasa din propria-mi zona de comfort, atit vizual cit si fizic. Habar nu am, este raspunsul meu sincer. Pentru ca oricit ne place noua oamenilor sa filosofam la cum am reactiona in anumite situatii, adevarul e ca habar nu avem pina ce nu ajungem sa le traim.