Acum vreo citeva vineri, in jurul orei 3pm, am incarcat sacosele in masina si impreuna cu Simon, dusi am fost catre muntii Drakensberg, partea centrala sa fiu mai precisa. Obisnuita fiind de acum cu abilitatile de ghid montan ale lui Simon, bagajul meu a continut: fluier, haine anti-intemperii, busola, folie termo-protectoare de culoare portocaliu turbat usor de reperat, chibrituri, lanterna, baterii.
Pret de trei zile, am avut program in principiu liber si doar citeva sarcini bine determinate. De exemplu in timp ce Simon era responsabil de gratarul din fiecare seara (sarcina care-i lua in medie 4 ore!!), eu eram responsabila in a aduce o bere de la rece cind sticla din mina lui era intoarsa peste 90 grade. Si tot asa tot weekendul, fiecare cu treaba lui desi in marea majoritate a timpului ne-am avut unul pe altul in raza vizuala.
In Romania il am pe Razvan, in Irlanda il am pe Paul si in Africa de Sud l-am gasit pe Simon. Am stat si m-am gindit oare de ce aceasta nevoie de a ma atasa de reprezentantii sexului opus, nu numai cu scopuri romantice dar de multe ori, din simpla amicitie. Ei bine in acest weekend, in prezenta lui Simon, am gasit raspunsul la aceasta intrebare. Am sa incerc sa explic.
Mic copil fiind, porecla dobindita in cercul de prieteni al parintilor mei a fost “Vasilica”. Pentru ca eram cea mai baiata dintre toti baietii din cartier. Am inceput cariera fotbalistica pe post de atacant, de unde am migrat spre pozitia de portar direct proportional cu rata de bombare a pieptului si a partii dorsale. Pina la virsta de 16 ani am purtat fusta de maxim 3 ori. Si apoi dintr-o data, pe la 16 ani m-am indragostit si gata, am zis pa lui Vasilica. Pe scurt.
Versiunea lunga include foarte multe detalii de genul neintelegerii fetitelor de aceeasi virsta cum se pot juca cu niste papusi ale caror membre nu le poti demonta, ce nu au nici macar un surub in constitutia lor. Sau topaitul cu precizie in jurul unui elastic intr-un spatiu de doi metri patrati cind poti alege o minge rotunda dupa care sa alergi cu scop pe un intreg teren. Sau mai tirziu supararile una pe alta pentru ca alta a spus nu stiu ce despre una, alteia.
Apoi la 16 ani, am iesit din zona testosteronica dominata de subiectul adoratiei mele si am inceput sa ma socializez cu reprezentantele sexului plapind spre care el isi arata intregul interes. Si de atunci, pe linga schimbarea radicala a preocuparilor si subiectelor de coversatie, am observat totodata si comportamente total noi cum ar fi ravna de a impune reguli, exprima pareri si da indicaii nesolicitate, capacitatea de a te pierde cu o harta in mina sau in ciuda obtinerii directiilor exacte, nevoia de a merge peste tot in turma si de a cara genti pline cu nimicuri absolut indispensabile, capabilitatea de manipulare prin etalarea unui intreg spectru de manifestari isterice de la punerea boticului pina la urlete pitigaiate, abilitatea de a pierde orice sens in conversatii pastrind insa un chip angelic, dorinta disperata de a aduce permanente imbunatatiri fizice. Pe masura ce am invatat sa patrund in aceasta lume, am devenit incredibil de fascinata. A parut un fel de sport de performanta foarte amuzant, neamenintat de nevoia de a te retrage.
Ne uitam si eu si Simon la singurul punct luminos din noaptea adinca, jarul ce déjà carboniza coastele de miel. In vacarmul greierilor si a altor lighioane ce spargeau constant linistea inconjuratoare, nicunul dintre noi nu scosese un cuvint de o buna bucata de vreme, nesimtind nevoia de a ne interoga “unde ti-e gindul?” sau a patrunde in spatiul personal. In cele din urma Simon spune “cred ca am ars coastele”. Eu tac. El continua “nu ma certi?”. Am raspuns sec “nu”. A zimbit “Roxy, you’re cool”.
Si asa dintr-o data am gasit raspunsul, motivul nevoii de a fi Vasilica din cind in cind. In ciuda bogatei diversitati prezentate de lumea Evelor, nu pot rezista dorintei de a trai simplu, rational, cu simtul umorului in majoritatea timpului pornit, intr-un mediu netulburat de dilema culorii ojei de pe unghiile de la picioare sau de nevoia disperata de automutilare prin smulgerea parului corporal, unde sensul directiei este bine pozitionat si solutiile simple sunt exprimate instantaneu, unde notiunile de liniste si tacere sunt adinc apreciate, unde nevoia de complimente repetate si asiguratoare este aproape inexistenta si raspunsurile monosilabice sunt acceptabile.
Doamnelor, suntem epuizante!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu