2010 - Jurnal

Marti, 8 Iunie

Este deja tirziu dar imi este imposibil sa stau in casa. Vreau sa fiu afara, vreau sa ma amestec printre miile de suporteri ce se parinda pe strazi haotic fara directie sau scop précis. Imi iau cheile de la masina si ies din casa, asa sa fac un tur de recunoastere a suburbiei Sandton in care locuiesc si in care majoritatea suporterilor strainin sunt cazati. Spre surprinderea mea, purtind tricoul Bafana Bafana, ma gasesc in minoritate in Nelson Mandela Square, pierduta printre sombrero-uri la fel de late precum inaltimea purtatorilor lor. Cu mai putin de trei zile pina la fluierul de inceput, suporterii mexicani incep sa umple orasul atit cu prezenta lor verde cit si cu zgomotul facut. Jos palaria (sau mai bine zis sombrero-ul) pentru maniera lor de a sarbatorii. Impreuna cu toti ceilalti suporteri Bafana Bafana, imi este imposibil sa nu le zimbesc sau dori a-mi face o poza cu ei. Miine insa este momentul Bafana Bafana pe care tot orasul il asteapta de o saptamina. Asadar acum toti sud-africanii zimbesc ingaduitor catre orice alta natie, stiind ca miine, fara dubiu, vor aduce orice rivali la tacere.

Miercuri, 9 Iunie

Este aproape 11 si jumatate dimineata, nu am facut nimic la birou, ma gindesc numai la scuza pe care sa o fabric cu privire la lipsa mea in jurul prinzului vreo 2-3 ore. Cum nu prea stiu eu sa mint cu o fata candida, mi-am luat poseta si am zis sec peste umar in viteza, ies pentru vreo 2 ore. Jumatate de ora mai tirziu ma gasesc pe strazile adiacente traseului pe care Bafana Bafana va face un tur de incurajare. Nu stiu exact unde sa merg dar nu-mi fac griji, tot ce trebuie sa fac e sa ma alatur unuia dintre micile riuri ce eventual se vor varsa in marea de tricouri galbene din Sandton City.

Ajunsa in Sandton City incepe sa mi se faca pielea gaina la imagine ce se deschide in fata mea. 60,000 suporteri sud-africani umplu strazile la capacitate. Galben in balcoanele cladirilor de birouri, galben pe gardurile imprejmuitoare de spatii fost verzi acual galbene, tricouri galbene catarate pe cosurile de gunoi, pe stilpii cu semafoare, in copacii de pe trotuare, pe capotele masinilor parcate , intr-o frenzie generala de a prinde cea mai buna imagine a jucatorilor Bafana Bafana in autobuzul cu etaj preconizat in jurul orei 1pm.

Urmatoarele 90 de minute le petrec in mijlocul unei intersectii prajite de soarele arzator de la mijlocul zilei, printre suporteri albi, negrii, mulatri, indieni, fluturind steaguri sud-africane si afise "united we shall stand", toti pregatiti de lupta, cu obrajii pictati in cele 6 culori, purtind articole care mai de care mai haioase, dansind, suflind in vuvuzele, inlantuindu-se in fata aparatelor de fotografiat, izvorind in acelasi timp si cu aceeasi intensitate ginduri complet identice: good luck Bafana Bafana, make South Africa proud! Un moment istoric relateaza toate posturile de radio si televiziune, niciodata istoria acestei tari nu a prezentat imagini similare.

La 2pm, autobuzele fara acoperis se zaresc in departare, moment in care un sunet asurzitor se declanseaza din plaminii celor 60,000 participanti fie prin intermediu propriilor corzi vocale sau al vuvuzelelor. Pe masura ce autobuzele se apropie, fetele jucatorilor incep sa fie recunoscute, toate aratind o expresie nauca. Reprezentind o natiune situata pe locul 83 in clasamentul FIFA, este clar ca acesti jucatori nici macar nu si-au imaginat vreodata imagini similare cu cele care se dezvaluiau in fata ochilor lor. Pentru un moment incerc sa-mi imaginez cum ar fi sa fiu unul dintre acei jucatori intr-o incercare de a intelege ce e in sufletul lor. Dupa care multiplic ceea ce cred eu ca as simti cu 1,000. Linga mine, o voce de femeie cu acent american imi atrage atentia cu intrebarea “Numai doua autobuze? Am crezut ca se organizeaza un carnaval..”.

In timp ce autobuzul iainteaza printre suporteri loviti de isteria generala, eu ramin in urma intrebindu-ma oare cite evenimente similare am pierdut eu pina acum in viata mea nefiind la locul si momentul potrivit?

Joi, 10 Iunie

Este ora 18:52 si noi, patru fete cucuiete, ne tirim de-a lungul autostrazii N1 impreuna cu alte mii de masini, in drum spre parcarea de linga stadionul Soccer City de unde urmeaza sa luam autobuzele spre concerturl FIFA de sarbatorire a campionatului mondial organizat pe stadionul Orlando. Tinta noastra este ora 20:00 la care Black Eyed Peas vor deschide sectiunea principala “international acts”. In masina e liniste, toate suntem fane Black Eyed Peas, am facut numai un sfert de drum intr-o ora. Imi setez GPS-ul pentru un drum alternativ care ne duce prin CBD, o zona a orasului nu prea prietenoasa. Dupa o contemplare de vreo zece secunde, votam toate sa parasim autostrada si sa ne avintam pe alternativa. Conducind pe stradute intunecate fara oameni, printre cladiri cu cartoane in loc de geamuri, neoprind la nici un stop rosu si verificind iepureste imprejurimile in oglinzile retrovizoare, ajungem intr-un final la parcarea de unde urma sa ne imbarcam spre Orlando. 42 minute ramase pina la ora 20:00 anunta una dintre amice. Ok ne zicem una alteia, suntem in grafic. Alte 15minute sunt pierdute cu cautarea unui loc de parcare printre miile de masini. Incepem sa fim enervate de intirziere. Parcam masina si ne alaturam coloanei de oameni spre statia de autobuze.

Pe scaunele din autobuz ne uitam la ceas, 18 minute ramase. Cit ne ia, ma intreaba fetele stiind ca acum vreo 2 saptamini am facut acelasi traseu pentru finala Super 14. Cam 10 minute spun eu. Ok, asta ne lasa 8 minute sa ajungem la locurile noastre. Conturul luminat al stadionului Orlando se arata in noapte. Ne apropiem incet uitindu-ne pe geam la masele de oameni ce se ingramadesc la porti. Suntem aproape acolo cind autobuzul se opreste, suntem anuntati ca e o problema cu aceleratia, sa nu coborim pentru ca trebuie sa fim dusi pina la statia finala. In urmatorul moment toata lumea se ridica in picioare, soferita deschide prompt usile intimidata, coborim din autobuz si incepem sa alergam pe marginea autostrazii spre stadion. Ajungem la prima poarta.. nu aici ne urla un om de ordine aratind cu mina intr-o alta directie.. din stadion se aude un vacarm ingrozitor si muzica dar nu Black Eyed Peas inca.. ma uit la ceas, inca 4 minute. Alergam spre directia aratata, urmatoarea poarta.. aratam biletele, nu aici, mai incolo ne urla un alt om de ordine in vacarmul total.. mergem mai departe si ne gasim in fata unei porti pline de oameni. Aici? Intrebam un alt om de ordine aratindu-i biletele. Da zice el. Ne alaturam valului de oameni ce se chinuie sa treaca prin usile rotative. In curtea interioara stadionului auzim anuntul “buna seara Africa de Sud, buna seara restul lumii etc. etc.”.. multimea incepe sa urle incontrolabil.. noi suntem afara inca si suntem disperate ca vom pierde intrarea mereu spectaculoasa a Black Eyed Peas.. incepem sa alergam tinindu-ne de mina sa nu ne pierdem, printre oameni, pe scari in sus, avem bilete in upper level, nu avem voie nicaieri altundeva. Din stadion se aude “si acum momentul mult asteptat”.. ajungem la upper level, suntem in standul 22, caut tablitele indicatoare suntem in dreptul standului 18.. la dreapta se vede 19.. ‘this way” urlu aratind directia.. In dreptul standului 21 vocea anuntatoare urla in boxe “please give a big welcome to..”.. urletele audientei umplu intregul stadion, intreg Soweto. Simtim in stomac sunetul basilor in timp ce dam buzna la intrarea 22. Suntem undeva sus-sus de tot, la dreapta scenei. In fata nostra se dezvaluie 40,000 de spectatori burdusiti in tribune si pe gazon fluturind steaguri de toate natiile intr-un vacarm asurzitor. Intr-o explozie de urlete, sunet si lumina.. “Black Eyed Peeeeeeeas”! Incepem sa adaugam si noi citiva decibeli isterici intregului vacarm, pe moment si urmatoarele 3 ore.

Vineri, 11 Iunie

Ajung la servici cu ochii inca cirpiti de somn. Gratie abilitatilor organizatorilor de park & ride africani, dupa un haos complet, am ajuns in cele din urma acasa la 3:30am. La servici nimeni nu are chef de nimic altceva decit de discutat fotbal, decorat biroul pentru perioda campionatului si pregatindu-se sa ajunga la destinatiile unde vor vedea meciul de deschidere. Am fost anuntati sa parasim cladirea pina la ora 1pm. La miezul zilei ma decid si eu sa ies. Pe strazi un trafic stationar, este imposibil sa conduci in orice directie. Neavind alceva de facut, ma uit la colegii de trafic ce par toti a fi foarte rabdatori. Drapelul sud-african este prezent cu fiecare masina din trafic, fie sub forma de huse pentru oglinzi, steaguri prinse de geamuri, actibilde lipite de obrajii pasagerilor. Fiecare volan este manevrat de un sofer imbracat in tricoul galben. Ocazional, geamuri sunt lasate jos, vuvuzele sunt luate de pe scaunul pasagerului, sunetul de corn umple strada. Pe margine, trecatorii infasurati in steaguri imediat raspund cu sunetul vuvuzelelor lor. Cei care nu au vuvuzele (eu de exemplu, pentru ca pur si simplu nu stiu cum sa suflu intr-o vuvuzela, mi se pare imposibil de greu) incep sa claxoneze. Si tot asa, cei 6Km intre servici si casa i-am facut in 1 ora si 50 minute. La radio se anunta in permanenta rute noi pentru cei prinsi pe autostrada in drum spre Soccer City sau alte zone special amenajate pentru fanii fara bilete, cu ecrane uriase care vor arata cu siguranta prima victorie a Bafana Bafana in campionatul mondial. Alt rezultat pare imposibil de imaginat.

Ajunsa intr-un final acasa, un pic iritata de trafic, deschid o bere si astept invitatii. Care incep sa soseasca unul cite unul. Trebuie sa recunosc, nu prea am chef de ei. Acum stau si ma oftic ca nu sunt si eu in unul din fan parks sau fan zones cu mii de alti oameni. La 4pm fix, meciul incepe. Intrebarile puse de invitatii mei sunt ca un cutit invirtit in rana, imi dau seama nu numai ca habar nu au de fotbal dar nici nu prea sunt interesati de rezultat. Nu pot intelege cum de am nimerit sa vad acest meci cu reprezentati a celor 0.05% dintre sud-africani pe care organizarea campionatului mondial de fotbal in tara lor ii lasa rece. Incetul cu incetul insa, reusim sa patrundem intr-o atmosfera fotbalistica cit de cit. Urlete se aud la fazele periculoase atit la poarta sud-africana cit si la cea mexicana. Minutul 54, Tshabalala ia mingea si porneste vijelios spre poarta adversa. Sut, gol. Apartamentul meu, complexul in care locuiesc, Sandton, Johannesburg, Africa de Sud erupe intr-un mix de urlete, chiuieli si vuvuzele. Gindul ma duce inapoi vreo 16 ani, minutul 92, Romania vs. Suedia, Raducioiu parca. Acela a fost cel mai intens moment al vietii mele de suporter fotbalistic. Si ultimul de altfel.

Dupa meci, unul dintre invitatii mei, un imbecil din Cape Town caruia nu-i mai deschid usa, ne lasa pe toti complet muti vreo 10 secunde cu remarca: Africa de Sud nu a cistigat pentru ca nu au jucatori albi in echipa.

Simbata, 12 Iunie

Ies din casa in jurul prinzului cind am reusit sa trec de durerea de cap dupa petrecerea de aseara. Ma duc sa iau masa intr-un restaurant sud-korean cu un grup de amici, una dintre fete este din Korea de Sud, tara care joaca impotriva Greciei la 1:30pm. Restaurantul este plin de musterii asiatici imbracati in tricouri rosii toti ajungindu-mi pina la umar. Modul de exprimare sud-korean: faza periculoasa la poarta lor este intimpinata cu “Ooooo”, faza periculoasa la poarta adversarilor este insotita de “Aaaaaaa”, golurile au fost sarbatorite cu “Eeeeeee”. Din cind in cind mai bateau o toba.

Trei ore mai tirziu ma aflu intr-una din fan zones ce musuroieste de suporteri disperati dupa prima victorie Africana: Nigeria. Nu se intimpla. In timpul meciului ma imprietenesc cu un gup de sud-africani ce au cu ei vreo 4 copii, toti suflind in vuvuzele. O rog pe una din fetite sa ma invete cum sa suflu in vuvuzela. Imi explica, incerc, nimic. Mai incerc o data, obrajii mi se umfla, ochii sunt pe cale de a-mi iesi din cap, venele de pe git arata ca niste serpi sub piele, incepe sa ma doara capul. Nimic. Mi se explica inca o data. Inutil. Dar nu ma descurajez eu asa usor, mi-am pus in gind ca pina la sfirsitul campionatului, trebuie sa invat cum sa suflu in vuvuzela.

Dupa ultimul meci al zilei Anglia vs. USA majoritatea amicilor pleaca acasa. Impreuna cu o colega de servici mexicanca, un amic englez si un amic de-al lui sud-african, decidem sa raminem in zona. Intram intr-un bar. Acolo cunoastem un American. Doua minte mai tirziu un portughez si un argentinian se alatura grupului. Cinci minute mai tirziu, un Italian si un alt portughez pe care primul portughez i-a cunoscut cu o seara inainte ni se alatura si ei. Am senzatia ca pina la sfirsitul camionatului mondial toti suporterii or sa se cunoasca intre ei!