La petrecere

Stau pe canapea si mustacesc la imaginile intermitente ce-mi vin in minte de la petrecerea de joia trecuta. Prietenii mei Martin si Youngmi (in imagine) au o casa impresionanta. Un palat cu tavan inalt si o suprafata construita pe un singur nivel de 700mp, in mijlocul unei gradini botanice in care sunt plantati 150 pomi (pasiunea lui Martin) in care troneaza un pat urias aparat de soarele de dupa-amiaza de un baldachin imens strajuit pe laturi de jaluzele din bambus (ideea lui Youngmi), amplasat la capatul unei piscine infinity, cu apa care se scurge intr-o mini-cascada undeva sub piscina (dupa designul lui Martin) unde este o conexiune cu doua iazuri mici (unul in mijlocul casei) in care se balacesc vreo 50 de pesti viu colorati in nuante de la rosu turbat la portocaliu pal. Palatul este construit cu un singur criteriu in gind: de a le asigura, atit lor cit si pestilor din iaz sau pasarilor din copaci, cel mai ridicat comfort pentru tot retul vietii. Este un loc pe care amindoi il venereaza, unde se iubesc cu o pasiune greu de imaginat dupa mai mult de o decada si jumatate de mariaj si unde le place sa organizeze cine si intruniri in cerc restrins pentru multitudinea de prieteni pe care o au.

In fiecare an, in conacul din 24 Oak Avenue, se tine o petrecere masiva la care participa absolut toti prietenii si cunoscutii lor. Aceste petreceri au de obicei o tema, joia trecuta a fost "Lady Gaga se intilneste cu Rocky Horror Picture Show". De asemeneni, un alt element exotic despre aceste petreceri este alaiul ce se intruneste, care este in proportie de 49% heterosexual, 49% homosexual (exlusiv barbati) si 2% ce inca mai sustin cu incapatinare ca sunt heterosexuali.

Avizata despre aceasta adunare pestrita si despre desfasurarea acestor petreceri, curioasa cum sunt si mereu in cautare de noi senzatii, am purces spre conacul mentionat un pic mai devreme decit ora anuntata de deschidere a usilor, pentru a da o mina de ajutor la organizarea ultimelor detalii dupa cum am fost rugata de catre gazda.

Cu putin dupa ora anuntata, invitatii incep sa se arate, fiecare stirnind risete si chiuieli la intrarea galagioasa specifica comportamentului feminin de orice sex, purtind articole din piele mulate, peruci platinate, farduri tipatoare, saluri din pene roz, strampi tip plasa, corsete din satin samd. Asa la prima observatie, trebuie sa admit, cu exceptia a doua-trei cupluri, majoritatea invitatilor heterosexuali au aratat un caracter super plictisitor nepunind nici un pic de efort in a se imbraca comform temei date. In toata aceasta adunare, o creatura la un metru cincizeci, acoperita complet de vreo 50 de baloane negre ce-i faceau identificarea sexului imposibila, se perinda printre invitati izbindu-se de ei la tot pasul.

30 de minute mai tirziu, in timp ce ‘domnisoarele’ isi admirau accesoriile, inlantuindu-se, unduindu-se, suflind saruturi din palma catre aparatele de fotografiat si consumind sampanie din pahare inguste cu picior lung, barbatii heterosexuali, in cele din urma trecind peste socul vizual oferit de co-reprezentantii masculini, au inceput se se adune intr-un grup compact, cu o mina in buzunarul blugilor si cu cealalta tinindu-se de o sticla de bere intr-o declaratie clara a sexualitatii lor.

Dupa alte 30 minute si 5 sticle de sampanie, adunarea masculin-firava continua sa chicoteasca si sa danseze la pas batut pe loc, in timp ce invitatii heterosexuali incep incet sa se indrepte spre coltul cu mincare. Doua bubuituri scurte consecutive opresc conversatiile in progres, invitatii uitindu-se derutati in jur. Creatura acoperita de baloane este sfatuita sa se departeze usor de o tejghea pe care sunt amplasate luminari aromate. Faptul ca un baiat finut imbracat in iegari luciosi, cu un voal pe fata si purtind tocuri de 3cm, isi introduce fata printre baloane, culegid probabil un sarut, inca nu ma dumireste in ceea ce priveste sexul peroanei dintre baloane.

Dupa alte 30 de minute, cuplurile heterosexuale stau frumos pe scaune concentrindu-si intreaga atentie spre farfuriile din poala umplute cu mincare. In partea cealalta, gramada de sticle de sampanie creste direct proportional cu tonul pitigaiat al risetelor insotite de miscari ample ale miinilor si gesturi teatrale de degajare a parului perucilor de pe fata.

La un moment dat, in partea heterosexuala cineva isi pune problema meciurilor din seara asta, cine joaca si oare cit e scorul? Martin este rugat sa puna un televizor in functiune. Raspunsul lui este intirziat doua secunde de o alta bubuitura, unul dintre baieti a infipt nastrujnic o agrafa de peruca intr-unul din baloanele negre, stirnind si mai multe risete pitigaiate prin punerea unei figuri nevinovat-angelice. Persoana acoperita de baloane tresare, se intoarce brusc, un pahar cade pe podeaua de marmura imprastiindu-se in zeci de cioburi mici. Panica generala. ‘Aduceti un aspirator” striga doua voci masculine afectate. Aspiratorul este adus.. o domnisoara la vreun metru nouazeci cu bustul gol, purtind un chipiu de politist new-yorkez, pantaloni de piele mulati si catuse agatate la curea, cu un trup ce in conditii normale mi-ar fi aburit simturile si indemnat instantaneu spre comiterea unei crime ce ar fi atras o arestare imediata, ia tubul si incepe sa aspire in ritmul muzicii. Restul incep sa chiulie si fluiere, femeile incep sa aplaude rizind, barbatii heterosexuali intreaba din nou unde este televizorul.

In camera cu televizorul, repriza a doua incepe, mirare generala, Japonia conduce. Pe canapea, toti barbatii heterosexuali si eu. Intimidata de cantitatea de testosteron prezenta, ies din camera si ma duc inapoi la petrecere care pare a fi in plina desfasurare. Pe ringul de dans este o alta domnisoara cu o peruca platinata, o fusta scurta din voal si un piept carnos acoperit de un maieu argintiu-stralucitor mulat sub care se ghiceste un par des sirmos. Asistenta este adunata in cerc, aplaudind si uu-ind in delir la miscarile sexy insinuante. In zona cu platouri, o mina iesita din gramada de baloane incearca sa introduca in zona unde am ghicit ca ar fi capul (sau gura) o furculita plina de mincare. Nu reuseste. O alta furculita este luata de pe masa si un balon este spart pentru a face loc. Prin spartura formata vad de la departare o fata neteda. Inca nu stiu daca e o femeie sau este un barbat foarte delicat si mi-e rusine sa ma duc si sa ma holbez sau sa intreb “nu te supara, ce sex ai?”. Curiozitatea ma omoara.

Un barbat heterosexual, purtator al unei burti diforme specifice unui bautor de bere experimentat si imbracat cu o pereche de blugi tociti si largiti in zona genunchilor, vine sa mai ia o sticla de la rece. Peste umar se uita la scena de pe dansul de ring. Expresia lui faciala mi-a adus aminte de zilele cind crantaneam algocalmin intre dinti la orice durere.

Atentia imi este atrasa din nou de dansatorul de pe ring care acum se tavaleste pe jos, gen Diana Ross in videoclipul cu patul plin de perne si asternuturi din satin. Audienta este in delir. Desi nu si femeile care incep sa se intrebe unde au disparut barbatii lor. Le dau raspunsul si se linistesc, cel putin acum sunt la adapost de intemperiile vizuale si nu mai pot intreba la nesfirsit “unde m-ai adus nevasta?”, in timp ce ele pot dansa in voie cu un grup de barbati cu abdomene pe care poti spala rufe si cu care nu pot fi acuzate ca flirteaza. Si de dans ne-am apucat toate. Si am continuat asa pina dimineata devreme, in timp ce sticlele goale se adunau intr-o gramada mult mai mare decit containerele colectoare, in timp ce baloanele negre s-au spart rind pe rind pina ce au dezvaluit in spatele lor o fatuca timida la vreo 25 ani, in timp ce barbatii heterosexuali s-au uitat la fotbal, apoi la stiri de la Wimbledon, apoi la meciul Ghana vs. Germania dat in reluare, in timp ce gazdele deveneau din ce in ce mai ametite nemaistiind unde sunt diverse lucruri de care erau intrebate, in timp ce multe alte pahare au fost sparte, in timp ce mie imi venea din ce in ce mai greu sa ma exprim in orice limba.

Vineri dimineata am ajuns in cele din urma la birou in jurul orei 9am dupa un pachet de guma mestecat acerb de la trezire. La 9:30am am avut o sedinta cu vreo 9-10 alti colegi din departament sa discutam nu mai stiu despre ce, dar ceva important cu siguranta. Ne asezam in jurul mesei rotunde. La un moment dat un coleg se uita a mine si ma intreaba de ce zimbesc. Toate perechile de ochi atintite spre mine ma fac sa rosesc. Dau usor din mina, nu zic nimic, sedinta se reia. Cum ar fi fost sa le spun ca incercam sa-mi imaginez cum ar arata cei 7 consultanti in taxe masculini din jurul mesei, imbracati in corsete lucioase, strampi plasa, saluri cu pene si tocuri stiletto!

Globul ocular

Sunteti desigur de acord cu mine cind spun ca cea mai veche cursa practicata de femei este goana dupa frumusete. Descoperiri arheologice din Mespopotamia atesta faptul ca in al patrulea mileniu BC, cind barbatii au inventat roata pentru a-si cara poverile, cam tot pe atunci femeile au inventat oglinda pentru a-si admira frumusetea. Sase mii de ani mai tirziu, roata barbatilor a fost dezvoltatat pentru a cara poveri cit mai rapid in timp ce oglinda femeilor a fost perfectionata in a arata cel mai mic defect fizic ce trebuie remediat.

Dar ce este defapt frumusetea. Vorbesc desigur de frumusetea fizica feminina. Daca as face un sondaj de opinie cred ca as primi atitea raspunsuri diferite citi respondenti.

De exemplu, inca din antichitate parul femeii este un punct focal in caracterizarea frumusetii ei generale. Un papirus descoperit in Egiptul antic decrie reteta unei mixturi din grasimi si singe de origine animala, care masata pe scalp ajuta la cresterea si stralucirea parului uman. De asemeni, toate mumiile descoprite de arheologi zelosi de-a lungul anilor au urme de henna pe parul inca miraculous prins de pielea uscata a capetelor groaznico-hidoase. Si tot asa. Acum trebuie sa recunoastem, fie nasul cit de mare, cind iese dintr-un cap pe care creste un par sanatos, lung, des, lucios, ce cade in valuri curgatoare pina la jumatatea spinarii, per ansamblu, marimea acelui nas devine neconcludenta, poate chiar considerata un element ce exprima o figura cu personalitate. Acum stati si imaginati-va acelasi nas la o femeie tunsa scurt.

De-a lungul anilor am concluzionat ca frumusetea este doar o chestiune de ordin subiectv, depinzind in ce parte a lumii te afli. In Romania de exemplu, un element caracteristic frumusetii fizice feminine este lungimea picioarelor. De aici si multiplele metode de imbunatatire: cizme lungi cu talpi masive, tocuri stiletto si fuste scurte tip centura. Pe linga asta mai sunt sprincenele subtiri dar bine conturate si unghiile lungi de 3cm, decorate cu actibilde sau desene.

In Irlanda, obsesia nationala feminina este in principal ascunderea culorii mortuare a pielii atit de pe fata cit si de pe membre. Imi aduc aminte cind impreuna cu amicile mele ne pregateam in turma acasa la una dintre noi sa iesim in oras, eu eram mereu gata de plecare inaintea tuturor, cu un intreg episod de Law & Order care se arata la TV in jurul orei 8 simbata seara. Amicele se spreiau una pe cealalata cu bronz din tuburi dupa care trebuiau sa stea nemiscate vreo 20 minute. Apoi isi aplicau fondul de ten pe fata, intr-un strat generos ce acoperea in intregime pistruii irlandezi. La ora cind erau gata de imbracat, aveam in fata niste colege de distractie cu corpul alb ca laptele, membre portocalii si fata din ceramica bej. Si sa-i mai acuzi pe barbatii irlandezi ca beau pina-si tulbura mintile..

In Africa, multe triburi vad frumusetea feminina in decorarea pielii cu cicatrici. Pentru acest scop se folosesc lame de ras cu care se indeparteaza bucatele de piele intr-un anumit model. Cit mai multe cicatrici, cu atit mai frumoasa femeia.

Contrar irlandezelor, populatia feminina din Asia este obsedata cu albirea pielii. Frecarea pielii cu pasta de lamiie este una din metodele cele mai populare, cuplata desigur cu evitarea soarelui cu orice pret. Tot in Asia indepartata, impiedicarea cresterii labei piciorului la fetite, impreuna cu statura specific asiatica firava, asigura delicatete si ca atare frumusete in femeia de mai tirziu.

Pina la urma, intr-adevar, parul, picioarele, pielea, unghiile, sunt elemente care ne definesc ca femei, care ofera fie prin atingerea lor sau la mingiierea lor o oarecare satisfactie de ordin fizic. Insa zilele trecute am fost confruntata cu o noua metoda de infrumusetare care, trebuie sa admit, m-a lasat masca.

Am fost in vizita la o amica din Korea de Sud. Acolo am intilnit o alta amica de-a ei, o alta koreeanca. Cele doua asiatice au pregatit o masa bogata in bucate exotice cum ar fi alge de mare, pesti mici caramelizati, varza acra amestecata cu ardei iute (kimchi), radacina de nu stiu ce (ca nu am inteles) murata, bucatele de bambus aromat, caracatita cruda si orez. In timp ce la celalate produse m-am avintat, mi-am aratat vadit reticenta fata de caracatita cruda, simtindu-ma mult prea aproape de moartea probabil violenta a bietei creaturi. La care una dintre cele doua koreence, sa ma convinga sa nu renunt la aceasta delicatesa, ma imbie cu argumentul ultim: maninca, face bine la globul ocular. Initial am ramas muta gindindu-ma ca poate bariera de limbaj face comunicarea greoaie. “Globul ocular?” am intrebat eu, pe un ton ce cerea explicatii aditionale. Da, zice ea, globul ocular, il curata si face ochii stralucitori. Se pare ca in Korea (de orice punct cardinal) si in general in acea parte a lumii, claritate globilor oculari dau femeii un aer radiant.

Apoi dragii mei, sa stiti ca daca la par unuios, la piele fara cusur, la unghii lungi si la picioare interminabile am visat mereu, de globii oculari chiar ca nu mi-a trecut niciodata prin cap sa ma ocup. De la acea cina am dezvoltat o obsesie compulsiva, imi verific globii oculari in fiecare zi si caut asiduu pe Internet poze cum ar trebui sa arate un glob ocular “frumos”. La servici colegii incep sa se indoiasca de sanatatea mea mintala in urma repetatelor intrebari pe care le pun cu privire la claritatea globilor mei oculari si intensitatea stralucirii privirii mele.

Acum sunt convinsa ca nu am ce cauta in Asia Indepartata. Azi dimineata m-am evaluat fizic: cu laba piciorului 39, inalta si bine alcatuita, cu pielea maro arsa de soarele African si globii oculari sticlosi dupa petrecerea de aseara, cred ca as arata ca un monstru pe strazile din Seul sau Beijing. Mai bine ma duc inapoi in Irlanda unde pielea maro imi este invidiata, unde ma pierd in ansamblul unei populatii bine hranite, unde femeile poarta peste 40 la picior si unde globii oculari sticlosi sunt ceva comun la ordinea zilei.

Ca la mama acasa

Aseara am iesit la cina cu un grup de amici. Un restaurant italienesc ticsit de musterii, la vreo 10 minute condus de casa, unde am servit o mincare gatita ca la mama acasa.

Ce inseamna dafapt conceptul “ca la mama acasa”? Orice aspect al vietii noastre se clasifica din punct de vedere calitativ in adjective cu un spectru de la deplorabil la excelent. In domeniul culinar, cel mai ridicat nivel de satisfactie este dat de “ca la mama acasa”. Care pentru diferiti oameni poate insemna lucruri diferite. Pentru mine, “ca la mama acasa” inseamna feluri de mincare aromate cum si cit trebuie, care nu necesita adaugarea sarii sau piperului, servita in portii de o marime ce depaseste cu mult capacitatea de ingurgitare a stomacului meu, care sunt gatite in completa ignorare a repercursiunilor asupra nivelului de colesterol si care o ora mai tirziu ma fac sa urlu din toti rarunchii dupa cel putin doua pastile de Triferment.

Nu stiu despre mamele voastre dar mama mea, in toti anii petrecuti bucatarind pentru intreaga familie, a devenit o experta in prepararea bucatelor servite de fiecare data cind stau la masa ei. Niciodata nu esuez in a ma minuna cit de consistenta este satisfacerea papilelor mele gustative. Si asta desigur nu scriu acum avind in gind faptul ca orice critica adusa la bucataria Dnei. Popescu declanseaza o adevarata tragedie de o energie ce ar fi impins norii de cenusa vulcanica pina in Antarctica. Numai bunul D-zeu ne poate salva in cazul in care nu putem termina ce ne pune mama pe masa, sau exprima cu voce tare laude la adresa altor bucatarese or atinge cu mai mult de un virf de lingurita un produs culinar adus la masa ei de catre o amica binevoitoare. Si pe buna drepatate, nu o invinovatesc, este normala incapacitatea de a accepta critici sau cuvinte admirative la adresa altora intr-un domeniu in care stii ca esti maestru.

Imi aduc aminte cind amicul meu irlandez Paul a venit in vizita la Brasov, i-am zis “Paul, in casa familiei Popescu nu sunt reguli pentru vizitatori dar te avertizez, daca nu maninci tot ce pune mama pe masa sau nu-ti exprimi cu voce tare admiratia fata de bucatele servite, esti pe cont propriu si D-zeu sa te ajute pentru ca eu una nu te pot salva!” Bietul baiat, stresat de aceasta introducere, in prima zi de vizita, desi mincase micul dejun numai cu trei ore inainte, a stat cuminte la masa de prinz si a consumat stoic mezelurile proaspete, cremoasa slata de vinete cu un pic de maioneza, iahnia de fasole presarata cu ceapa calita si icrele ornate cu masline ciopirtite prezentate ca antreu, friptura de porc la tava plutind in sos de grasime delicious cu piure de cartofi pufos, frecat cu lapte si unt si salata verde proaspat culeasa din gradina la felul doi, desertul de inghetata de casa cu dulceata de visine din pomul din gradina, ornata cu crema de vanilie, in tip ce scotea sunete apreciative “Mmm!”. La un moment dat s-a uitat la mine cu o disperare de care nu-l credeam capabil si a soptit “Masa asta este minunata dar cred ca o sa mi se faca rau!” I-am zis “Respira adinc. Te-ai comportat bine Paul, bravo!” 10 minute mai tirziu in timp ce duceam vasele la bucatarie, mama m-a prins de brat si a zis “Doamne fereste cit poate minca baiatul asta, bine ca am gatit mai mult azi!”

Cind eram in facultate si veneam acasa la sfirsit de saptamina, ma indopa mama ca pe un porc inainte de taiere. “Mai pune si tu ceva pe oase” imi spunea draga de ea la vremea aceea.. Greseala mea a fost ca am esuat in a observa momentul in care mama s-a oprit a ma intimpina cu aceasta fraza. Si uite asa, vreo 12 ani si 12Kg mai tirziu, stateam intr-o zi inaintea unei nunti in hol, uitindu-ma in oglinda la rochia mea neagra favorita obosita de petreceri dar inca oarecum sexy, infasurata disperat peste colaceii de grasime depusi constant de-a lungul timpului pe mijlocul meu fost albina actual bondar. Eu nu am avut niciodata complexe de ordin fizic dar in momentul acela, imi aduc aminte, am simtit nevoia a a adauga la intregul ansamblu vestimentar, un sal lat argintiu care imi dadea un aer elegant misterios acoperind in acelasi timp si formatiunile adipoase. Un pic nostalgica dupa frumusetea adolescentina si avind nevoie de o usoare ridicare de moral, am intrebat-o pe mama care ma privea de la distanta, ce zici, arat ok? Ea s-a uitat la mine cu expresia omului caruia ii e imposibil sa minta si a zis “eu zic sa-ti dai salul jos mai tirziu numai, cind baietii au baut destul”!

Aceasta a fost un moment de turnura in viata mea, momentul cind mi-am dat seama de transformarea mea fizica, transformare pe care nici macar mama, aliatul meu fidel de-o viata, nu a mai putut sa o ignore. Atunci am zis adio fetei pe care refuzam sa o las sa plece din gind si am facut cunostinta cu femeia care se uita inapoi la mine din oglinda.

In viitor sunt convinsa ca voi mai trece prin multe alte transformari, de toate felurile, este firesc la urma urmei. In sufletul meu stiu insa ca anumite lucruri nu se vor schimba niciodata. Unul din aceste lucruri este placerea pe care o voi avea mereu cind voi sta la o masa unde sunt servite bucate pregatite “ca la mama acasa”.

2010 - Jurnal

Marti, 8 Iunie

Este deja tirziu dar imi este imposibil sa stau in casa. Vreau sa fiu afara, vreau sa ma amestec printre miile de suporteri ce se parinda pe strazi haotic fara directie sau scop précis. Imi iau cheile de la masina si ies din casa, asa sa fac un tur de recunoastere a suburbiei Sandton in care locuiesc si in care majoritatea suporterilor strainin sunt cazati. Spre surprinderea mea, purtind tricoul Bafana Bafana, ma gasesc in minoritate in Nelson Mandela Square, pierduta printre sombrero-uri la fel de late precum inaltimea purtatorilor lor. Cu mai putin de trei zile pina la fluierul de inceput, suporterii mexicani incep sa umple orasul atit cu prezenta lor verde cit si cu zgomotul facut. Jos palaria (sau mai bine zis sombrero-ul) pentru maniera lor de a sarbatorii. Impreuna cu toti ceilalti suporteri Bafana Bafana, imi este imposibil sa nu le zimbesc sau dori a-mi face o poza cu ei. Miine insa este momentul Bafana Bafana pe care tot orasul il asteapta de o saptamina. Asadar acum toti sud-africanii zimbesc ingaduitor catre orice alta natie, stiind ca miine, fara dubiu, vor aduce orice rivali la tacere.

Miercuri, 9 Iunie

Este aproape 11 si jumatate dimineata, nu am facut nimic la birou, ma gindesc numai la scuza pe care sa o fabric cu privire la lipsa mea in jurul prinzului vreo 2-3 ore. Cum nu prea stiu eu sa mint cu o fata candida, mi-am luat poseta si am zis sec peste umar in viteza, ies pentru vreo 2 ore. Jumatate de ora mai tirziu ma gasesc pe strazile adiacente traseului pe care Bafana Bafana va face un tur de incurajare. Nu stiu exact unde sa merg dar nu-mi fac griji, tot ce trebuie sa fac e sa ma alatur unuia dintre micile riuri ce eventual se vor varsa in marea de tricouri galbene din Sandton City.

Ajunsa in Sandton City incepe sa mi se faca pielea gaina la imagine ce se deschide in fata mea. 60,000 suporteri sud-africani umplu strazile la capacitate. Galben in balcoanele cladirilor de birouri, galben pe gardurile imprejmuitoare de spatii fost verzi acual galbene, tricouri galbene catarate pe cosurile de gunoi, pe stilpii cu semafoare, in copacii de pe trotuare, pe capotele masinilor parcate , intr-o frenzie generala de a prinde cea mai buna imagine a jucatorilor Bafana Bafana in autobuzul cu etaj preconizat in jurul orei 1pm.

Urmatoarele 90 de minute le petrec in mijlocul unei intersectii prajite de soarele arzator de la mijlocul zilei, printre suporteri albi, negrii, mulatri, indieni, fluturind steaguri sud-africane si afise "united we shall stand", toti pregatiti de lupta, cu obrajii pictati in cele 6 culori, purtind articole care mai de care mai haioase, dansind, suflind in vuvuzele, inlantuindu-se in fata aparatelor de fotografiat, izvorind in acelasi timp si cu aceeasi intensitate ginduri complet identice: good luck Bafana Bafana, make South Africa proud! Un moment istoric relateaza toate posturile de radio si televiziune, niciodata istoria acestei tari nu a prezentat imagini similare.

La 2pm, autobuzele fara acoperis se zaresc in departare, moment in care un sunet asurzitor se declanseaza din plaminii celor 60,000 participanti fie prin intermediu propriilor corzi vocale sau al vuvuzelelor. Pe masura ce autobuzele se apropie, fetele jucatorilor incep sa fie recunoscute, toate aratind o expresie nauca. Reprezentind o natiune situata pe locul 83 in clasamentul FIFA, este clar ca acesti jucatori nici macar nu si-au imaginat vreodata imagini similare cu cele care se dezvaluiau in fata ochilor lor. Pentru un moment incerc sa-mi imaginez cum ar fi sa fiu unul dintre acei jucatori intr-o incercare de a intelege ce e in sufletul lor. Dupa care multiplic ceea ce cred eu ca as simti cu 1,000. Linga mine, o voce de femeie cu acent american imi atrage atentia cu intrebarea “Numai doua autobuze? Am crezut ca se organizeaza un carnaval..”.

In timp ce autobuzul iainteaza printre suporteri loviti de isteria generala, eu ramin in urma intrebindu-ma oare cite evenimente similare am pierdut eu pina acum in viata mea nefiind la locul si momentul potrivit?

Joi, 10 Iunie

Este ora 18:52 si noi, patru fete cucuiete, ne tirim de-a lungul autostrazii N1 impreuna cu alte mii de masini, in drum spre parcarea de linga stadionul Soccer City de unde urmeaza sa luam autobuzele spre concerturl FIFA de sarbatorire a campionatului mondial organizat pe stadionul Orlando. Tinta noastra este ora 20:00 la care Black Eyed Peas vor deschide sectiunea principala “international acts”. In masina e liniste, toate suntem fane Black Eyed Peas, am facut numai un sfert de drum intr-o ora. Imi setez GPS-ul pentru un drum alternativ care ne duce prin CBD, o zona a orasului nu prea prietenoasa. Dupa o contemplare de vreo zece secunde, votam toate sa parasim autostrada si sa ne avintam pe alternativa. Conducind pe stradute intunecate fara oameni, printre cladiri cu cartoane in loc de geamuri, neoprind la nici un stop rosu si verificind iepureste imprejurimile in oglinzile retrovizoare, ajungem intr-un final la parcarea de unde urma sa ne imbarcam spre Orlando. 42 minute ramase pina la ora 20:00 anunta una dintre amice. Ok ne zicem una alteia, suntem in grafic. Alte 15minute sunt pierdute cu cautarea unui loc de parcare printre miile de masini. Incepem sa fim enervate de intirziere. Parcam masina si ne alaturam coloanei de oameni spre statia de autobuze.

Pe scaunele din autobuz ne uitam la ceas, 18 minute ramase. Cit ne ia, ma intreaba fetele stiind ca acum vreo 2 saptamini am facut acelasi traseu pentru finala Super 14. Cam 10 minute spun eu. Ok, asta ne lasa 8 minute sa ajungem la locurile noastre. Conturul luminat al stadionului Orlando se arata in noapte. Ne apropiem incet uitindu-ne pe geam la masele de oameni ce se ingramadesc la porti. Suntem aproape acolo cind autobuzul se opreste, suntem anuntati ca e o problema cu aceleratia, sa nu coborim pentru ca trebuie sa fim dusi pina la statia finala. In urmatorul moment toata lumea se ridica in picioare, soferita deschide prompt usile intimidata, coborim din autobuz si incepem sa alergam pe marginea autostrazii spre stadion. Ajungem la prima poarta.. nu aici ne urla un om de ordine aratind cu mina intr-o alta directie.. din stadion se aude un vacarm ingrozitor si muzica dar nu Black Eyed Peas inca.. ma uit la ceas, inca 4 minute. Alergam spre directia aratata, urmatoarea poarta.. aratam biletele, nu aici, mai incolo ne urla un alt om de ordine in vacarmul total.. mergem mai departe si ne gasim in fata unei porti pline de oameni. Aici? Intrebam un alt om de ordine aratindu-i biletele. Da zice el. Ne alaturam valului de oameni ce se chinuie sa treaca prin usile rotative. In curtea interioara stadionului auzim anuntul “buna seara Africa de Sud, buna seara restul lumii etc. etc.”.. multimea incepe sa urle incontrolabil.. noi suntem afara inca si suntem disperate ca vom pierde intrarea mereu spectaculoasa a Black Eyed Peas.. incepem sa alergam tinindu-ne de mina sa nu ne pierdem, printre oameni, pe scari in sus, avem bilete in upper level, nu avem voie nicaieri altundeva. Din stadion se aude “si acum momentul mult asteptat”.. ajungem la upper level, suntem in standul 22, caut tablitele indicatoare suntem in dreptul standului 18.. la dreapta se vede 19.. ‘this way” urlu aratind directia.. In dreptul standului 21 vocea anuntatoare urla in boxe “please give a big welcome to..”.. urletele audientei umplu intregul stadion, intreg Soweto. Simtim in stomac sunetul basilor in timp ce dam buzna la intrarea 22. Suntem undeva sus-sus de tot, la dreapta scenei. In fata nostra se dezvaluie 40,000 de spectatori burdusiti in tribune si pe gazon fluturind steaguri de toate natiile intr-un vacarm asurzitor. Intr-o explozie de urlete, sunet si lumina.. “Black Eyed Peeeeeeeas”! Incepem sa adaugam si noi citiva decibeli isterici intregului vacarm, pe moment si urmatoarele 3 ore.

Vineri, 11 Iunie

Ajung la servici cu ochii inca cirpiti de somn. Gratie abilitatilor organizatorilor de park & ride africani, dupa un haos complet, am ajuns in cele din urma acasa la 3:30am. La servici nimeni nu are chef de nimic altceva decit de discutat fotbal, decorat biroul pentru perioda campionatului si pregatindu-se sa ajunga la destinatiile unde vor vedea meciul de deschidere. Am fost anuntati sa parasim cladirea pina la ora 1pm. La miezul zilei ma decid si eu sa ies. Pe strazi un trafic stationar, este imposibil sa conduci in orice directie. Neavind alceva de facut, ma uit la colegii de trafic ce par toti a fi foarte rabdatori. Drapelul sud-african este prezent cu fiecare masina din trafic, fie sub forma de huse pentru oglinzi, steaguri prinse de geamuri, actibilde lipite de obrajii pasagerilor. Fiecare volan este manevrat de un sofer imbracat in tricoul galben. Ocazional, geamuri sunt lasate jos, vuvuzele sunt luate de pe scaunul pasagerului, sunetul de corn umple strada. Pe margine, trecatorii infasurati in steaguri imediat raspund cu sunetul vuvuzelelor lor. Cei care nu au vuvuzele (eu de exemplu, pentru ca pur si simplu nu stiu cum sa suflu intr-o vuvuzela, mi se pare imposibil de greu) incep sa claxoneze. Si tot asa, cei 6Km intre servici si casa i-am facut in 1 ora si 50 minute. La radio se anunta in permanenta rute noi pentru cei prinsi pe autostrada in drum spre Soccer City sau alte zone special amenajate pentru fanii fara bilete, cu ecrane uriase care vor arata cu siguranta prima victorie a Bafana Bafana in campionatul mondial. Alt rezultat pare imposibil de imaginat.

Ajunsa intr-un final acasa, un pic iritata de trafic, deschid o bere si astept invitatii. Care incep sa soseasca unul cite unul. Trebuie sa recunosc, nu prea am chef de ei. Acum stau si ma oftic ca nu sunt si eu in unul din fan parks sau fan zones cu mii de alti oameni. La 4pm fix, meciul incepe. Intrebarile puse de invitatii mei sunt ca un cutit invirtit in rana, imi dau seama nu numai ca habar nu au de fotbal dar nici nu prea sunt interesati de rezultat. Nu pot intelege cum de am nimerit sa vad acest meci cu reprezentati a celor 0.05% dintre sud-africani pe care organizarea campionatului mondial de fotbal in tara lor ii lasa rece. Incetul cu incetul insa, reusim sa patrundem intr-o atmosfera fotbalistica cit de cit. Urlete se aud la fazele periculoase atit la poarta sud-africana cit si la cea mexicana. Minutul 54, Tshabalala ia mingea si porneste vijelios spre poarta adversa. Sut, gol. Apartamentul meu, complexul in care locuiesc, Sandton, Johannesburg, Africa de Sud erupe intr-un mix de urlete, chiuieli si vuvuzele. Gindul ma duce inapoi vreo 16 ani, minutul 92, Romania vs. Suedia, Raducioiu parca. Acela a fost cel mai intens moment al vietii mele de suporter fotbalistic. Si ultimul de altfel.

Dupa meci, unul dintre invitatii mei, un imbecil din Cape Town caruia nu-i mai deschid usa, ne lasa pe toti complet muti vreo 10 secunde cu remarca: Africa de Sud nu a cistigat pentru ca nu au jucatori albi in echipa.

Simbata, 12 Iunie

Ies din casa in jurul prinzului cind am reusit sa trec de durerea de cap dupa petrecerea de aseara. Ma duc sa iau masa intr-un restaurant sud-korean cu un grup de amici, una dintre fete este din Korea de Sud, tara care joaca impotriva Greciei la 1:30pm. Restaurantul este plin de musterii asiatici imbracati in tricouri rosii toti ajungindu-mi pina la umar. Modul de exprimare sud-korean: faza periculoasa la poarta lor este intimpinata cu “Ooooo”, faza periculoasa la poarta adversarilor este insotita de “Aaaaaaa”, golurile au fost sarbatorite cu “Eeeeeee”. Din cind in cind mai bateau o toba.

Trei ore mai tirziu ma aflu intr-una din fan zones ce musuroieste de suporteri disperati dupa prima victorie Africana: Nigeria. Nu se intimpla. In timpul meciului ma imprietenesc cu un gup de sud-africani ce au cu ei vreo 4 copii, toti suflind in vuvuzele. O rog pe una din fetite sa ma invete cum sa suflu in vuvuzela. Imi explica, incerc, nimic. Mai incerc o data, obrajii mi se umfla, ochii sunt pe cale de a-mi iesi din cap, venele de pe git arata ca niste serpi sub piele, incepe sa ma doara capul. Nimic. Mi se explica inca o data. Inutil. Dar nu ma descurajez eu asa usor, mi-am pus in gind ca pina la sfirsitul campionatului, trebuie sa invat cum sa suflu in vuvuzela.

Dupa ultimul meci al zilei Anglia vs. USA majoritatea amicilor pleaca acasa. Impreuna cu o colega de servici mexicanca, un amic englez si un amic de-al lui sud-african, decidem sa raminem in zona. Intram intr-un bar. Acolo cunoastem un American. Doua minte mai tirziu un portughez si un argentinian se alatura grupului. Cinci minute mai tirziu, un Italian si un alt portughez pe care primul portughez i-a cunoscut cu o seara inainte ni se alatura si ei. Am senzatia ca pina la sfirsitul camionatului mondial toti suporterii or sa se cunoasca intre ei!

Bafana Bafana

Dupa cronometrul de pe site-ul FIFA, la momentul cind public aceste ginduri, mai sunt 2 zile 2 ore 37 minute pina la fluierul de inceput al campionatului mondial de fotbal. Atmosfera este incendiara, fiecare secunda numarata in revers sta loc de gaz aruncat pe foc, fiind aproape rostita cu voce tare de catre fiecare locuitor si fiecare suporter strain vizitator al orasului gazda, Johannesburg. Niciodata Jozi nu a fost mai vivace si mai colorat. Rosu, albastru, alb, galben, verde, negru si portocaliu sunt cele sapte culori care in diverse nuante si combinatii flutura in vintul uscat de iarna pe sutele de steaguri decoratoare ale intregului oras.

Zeci de mii de suporteri se perinda pe strazi. Mexicanii isi poarta sombrero-urile cu mindrie, argentinienii dungati alb-albastru sunt vizibili de la o posta, brazilienii in tricouri galbene sunt batuti pe umar in timp ce se plimba increzatori ca vor duce acasa al 6-lea titlu, sud-africanii de toate rasele sufla la unison in vuvuzele pe acelasi ton infocati de calitatea de gazda a unui astfel de eveniment, italienii rid zgomotos la trecera brazilienilor, francezii au fete lungi din cauza nebagarii lor in seama, ghanezii, nigerienii, camerunezii si algerienii isi flutura steagurile simtindu-se intr-un fel ca acasa, suporterii din Coasta de Fildes se plimba crispati asteptind noutati despre recuperarea eroului lor national Didier Drogba, australienii si neo-zeelandezii incearca sa fie si ei zgomotosi desi sunt vadit complexati de maniera experimentata de sarbatorire fotbalistica a suporterilor sud-americani, koreenii sunt toti enervati fiind in permanenta confundati sud cu nord si nor cu sud, serbii si slovacii incearca sa dea explicatii interminabile despre locatia exacta a tarilor lor, americanii isi afiseaza stelele si dungile timid, speriati de ultimele amenintari teroriste, portughezii se plimba mindrii ca au cel mai bun jucator din lume (sau cel putin asa cred ei), spaniolii sunt incintati ca au una dintre cele mai populare echipe, englezii sunt iritati de faptul ca sunt clasificati ca cei mai inraiti hooligans. Si in toata aceasta adunare pestrita, eu ma simt ca un orfan, nu fara mama sau tata, ci fara tara pentru care sa-mi dau duhul suflind in vuvuzela sau rotind un steag deasupra capului.

Raspunsul meu la intrebarea de unde sunt, inevitabil aduce intrebari aditionale de genul “Ce s-a iantimplat cu fotbalul romanesc?” sau “Ce mai face Gheorghe Hagi?”, la care spre surprinderea tuturor, habar nu am sa raspund. Chiar asa oameni buni, ce s-a intimplat cu fotbalul romanesc? Si ce mai face Hagi dragul de el? Zic dragul de el pentru ca din cite am bagat eu de seama din conversatiile avute cu alti calatori, Gheorghe Hagi a marcat pentru multi straini Romania pe harta lumii.

Stau mereu sa ma intreb, cum ar fi fost daca Romania ar fi participat la campionatul mondial 2010, organizat in tara in care se nimereste sa locuiesc la ora actuala. Nu stiu cum va simtiti voi acasa, dar eu aici am murit de ciuda. Insa numai pina la un moment dat. A fost momentul in care am lasat la o parte regretele si am decis sa ma bucur de participarea la intregul delir devenind o suportera acerba a unei alte natiuni participante. Si am avut de unde alege, 32 la numar.

Asadar, la ora actuala ma plimb si eu pe strazi purtind tricoul Bafana Bafana, fredonind in gind Shosholoza si facind ocazional miscari ale dansului Diski.

Sho-sho-lo-o-oza! Sho-sho-o-lo-o-za! Ke nako South Africa!!

Oda Gospodinelor

Aseara a venit in vizita la mine un amic. In spiritul traditional masculin, primul gest a fost deschiderea usii frigiderului. Mi-l si imaginez bietul baiat, la volan, conducind spre casa mea, salivind la gindul plin de bunatati pe care cu siguranta urma sa le gaseasca in frigiderul cadinei bine hranite din Europa de Est, zona a lumii cunoscuta pentru concentratia ridicata de gospodine pe kilometru patrat. Insa surpriza, in frigiderul meu, printre borcanul de mustar, un altul de ardei iuti, doua lamii scofilcite, o jumatate de ceapa rosie, o cutie de carton de lapte si doua sticle de vin pe jumatate consumate ramase de la ultima petrecere, batea o briza rece cu iz de ceapa, adinc taietoare de orice speranta gustativa.

Mustaceam uitindu-ma la el, amuzata de vadita expresie dezamagita cauzata de penuria de alimente.

 Ai o felie de piine prajita ceva, m-a intrebat. Nu, i-am raspuns sec. Ceai ai, a continuat el pierzindu-si ultima nadejde de a da de lucru sucurilor gastrice. Da, am zis eu imediat. Din bogata selectie de ceai de slabit, ceai depurativ, ceai de galbenele, ceai de sunatoare, ceai de musetel si ceai digestiv, fara tragere de inima a ales ceaiul digestiv, alegere care imi facea abtinerea din ris din ce in ce mai dificila. I-am intins cana aburinda. Zahar, a intrebat? Nu, am rosit eu. Ok, spuse el cu suspinul unui om nemirat de raspuns, am sa ma multumesc numai cu lapte. Ok am spus eu, scotind cutia de lapte din frigider. Insa de data aceasta chiar m-a busit risul, cu gindul aiurea ieri dimineata, in loc de a o arunca la gunoi, am pus cutia la loc in frigider dupa consumul ultimei picaturi. Sorry, am spus jenata, strivind cutia edificator. Oh for f*ck sake! a explodat el, in risetele mele isterice.



Daca stau sa ma gindesc, singura perioada din viata mea in care am prezentat proprietati domestice a fost intr-o alta viata cind m-am bagat slujnica la casa unui anumit fost prieten pret de vreo doi ani de zile. Acea perioada o asociez cu cel mai mare efort depus vreodata, de a ma preface in cineva care stiu cu siguranta ca nu pot fi, combinat cu ostenitorul comportament de a arata placere in a face ceva care uram absolut. Pina atunci si de atunci incolo, activitatile casnice cu greu si foarte rar au aparut pe lista mea de "things to do". De mincat, maninc in majoritatea timpului in oras, de spalat rufe pentru timpul liber, spala masina, costumele si hainele de birou le duc la curatat, de calcat, nu e nevoie sa calc (criteriul meu de a cumpara haine a fost, este si va fi mereu croiala din materiale nesifonabile, calcatul fiind probabil activitatea pe care o urasc cu cea mai mare pasiune). Iar restul ce ramine, pina ce m-am mutat in Africa de Sud, mai puneam si eu mina pe un mop sau aspirator (asta cind nu era mama prin preajma). Insa de cind m-am mutat in Africa de Sud, sarcinile mele domestice s-au redus la lasarea pe masa din bucatarie a salariului lunar de R 500 (EUR 50) platibil menajerei care vine in fiecare vineri si pe care, trebuie sa precizez, o ador.

Nu cred ca exista ceva pe lumea asta care sa ma rapuna mai rapid decit preocuparile domestice. Le gasesc nu numai plictisitoare dar si incredibil de epuizante. Le admir pe toate gospodinele din lumea asta care smotruiesc case la nesfirsit, spala cosuri intregi de rufe sortate pe nuante, calca asternuturi si petrec ore la rind in caldura infernala din bucatarie batind, frecind, prajind, frigind, cocind, curatind, jupuind, fierbind, ungind si dregind interminabil mincaruri ce urmeaza a fi consumate in 30 de minute. Tin minte inca de cind eram copii, sora-mea si cu mine ne luptam din rasputeri sa evitam infimele sarcini casnice la care ne punea mama din cind in cind. Veneam amindoua cu niste scuze imaginative de exceptie care ma si mir ca nu au generat mai multe palme dupa ceafa de cite am primit. De exemplu, usturoi in nici un caz nu puteam curata pentru ca “ne pute sub unghii”. De parca ar fi stat vreodata cineva sa ne miroasa chiar in acel loc.

Simbata viitoare, la petrecerea cu tema ‘iarna e enervanta’ unde un amic al meu este DJ, la care voi participa dupa obisnuita dupamiaza petrecuta in clubul de tenis care va urma mesei de prinz luata cu doua amice intr-o cafenea din Melville imediat dupa terminarea sesiunii saptaminale de masaj de simbata dimineata, am sa ciocnesc un pahar de vin pentru toate gospodinele din lumea asta. Jos palaria pentru voi!