Impinsul usii de la dormitor imi consuma jumatate din energia ramasa dupa scoaterea cizmelor. Imi vine sa ma prabusesc pe pat dar stiu ca in ciuda oboselii, nu voi putea dormi daca nu ma bag in pijama. Incerc sa-mi dau jos tricoul rosu care se impiedica in jurul gitului. Realizez ca trebuie sa-mi scot fularul intii. Apoi urmeaza flisul cu gluga, apoi cele trei bluze de corp pe care le folosesc in drumetiile montane, toate odata, nu mai am rabdare sa le decojesc de pe mine rind pe rind. Pun pijamaua. Fara sa gindesc ma indrept teleghidata spre baie pentru a ma spala pe dinti. Din oglinda ma privesc niste ochi infundati in orbite. Dau drumul la apa si-mi pun miinile sub jet. Cu greu ma indrept din nou spre dormitor. Pun un genunchi pe pat si adorm in cadere.
30 minute mai devreme
Ma uit spre Inaki pe scaunul pasagerului si implorator, ii spun “Campeon, nu pot sa petrec cu tine in seara asta, sunt ingrozitor de obosita”. Cu o fata recunoscatoare, se uita inspre mine si da din cap afirmativ. Pe scaunele din spate Leno si Edu dorm cu suspine, aratind intentia lor clara pentru programul de seara. Invirt volanul, masina vireaza stinga, ma incadrez pe banda din mijloc.
25 minute mai devreme
Opresc masina in fata hotelului, Andrew deschide usa si se extrage greoi de pe scaunul pasagerului. Corzile vocale se pare ca l-au lasat balta in intregime, sopteste ceva cit poate de tare. Nu-l inteleg dar presupun ca-si ia ramas bun si ne ureaza noroc in viata. Ii spunem toti la revedere, Inaki ii ia locul pe scaunul pasagerului. In masina se asterne o liniste totala, doar “Irish Jane”, vocea GPS-ului meu, me anunta din cind in cind cind s-o iau la stinga, dreapta, sa intru sau sa ies de pe autostrada.
45 minute mai devreme
Imi caut cheia de la masina in buzunarul gentii. Degetele rigide invinetite refuza sa preia comenzile creierului in intregime. De o ora de cind am iesit din incinta stadionului Soccer City, tot drumul spre parcarea Randshow, visez la caldura emanata de radiatoarele din masina. E un frig cumplit. Punem vuvuzelele cumparate ca amintire (ca de suflat in ele tot nu am invatat) in porbagaj si ne prabusim pe scaune. Incet ne alaturam coloanei de masini ce se indreapta spre autostrada.
O ora si 20 minute mai devreme
5 scaune la dreapta mea, locurile 25 si 26 din rindul G, blocul 518 sunt ocupate de un cuplu cu peruci tricolore rosu-alb-albastru ce au fetele orientate spre tribuna opusa unde trofeul auriu este ridicat deasupra grupului de jucatori spanioli. Desi par concentrati, stiu si simt ca se uita in gol. Nici macar spectaculosul program de artificii nu le atrage atentia. O incarnare pietrificata a doua vise identice, spulberate in aceeasi masura. Pe grimasa ei impasibila curg lacrimi una dupa alta. Si nu e nimeni sa o consoleze pentru ca, el, trece prin aceleasi emotii. Doi suporteri spanioli pe scaunele din spatele lor ii bat pe umar si le intind fularele ros-galbene. Cu greu cuplul reuseste sa produca un zimbet si intind fularele portocalii la schimb. Dupa care isi indreapta fetele din nou spre tribuna opusa si continua sa nu lupte impotriva lacrimilor.
20 minute mai devreme
Doua sunete scurte si unul lung produs de fluierul oficial furnizat de catre FIFA are doua efecte diametral opuse in tribune: declansarea sindromului lovit de streche in suporterii spanioli si transformarea in stana de piatra a contingentului olandez. Pe gazon, efectul este unanim: mai toti jucatorii cad in genunchi. Singurul care se misca aparent indiferent, este arbitrul Howard Webb, care imi imaginez ca de abia asteapta sa iasa din incinta stadionului, din Johannesburg, din South Africa. Ma gindesc ca nu-l invidiez, nu as vrea niciodata sa mi se puna in sarcina soarta emotionala a unei intregi natiuni, pentru 127 minute!
6 minute mai devreme
In coltul stinga-sus al celor doua ecrane uriase ceasul arata minutul 116. In tribune, 84,490 de spectatori cu pielite si unghii roase cu cruzime urmaresc Spania in atac. Torres paseaza catre careu spre Iniesta, un aparator respinge mingea cu capul. Mingea ajunge la Fabergas care dribleaza scurt. Daca fotbalul ar respecta legi matematice, prin introducerea tuturor variabilelor existente, am presupune ca s-ar putea prezice un rezultat cert. In minutul 116, toti suporterii spanioli anticipeaza rezultatul ecuatiei date de variabilele de pe tern: pozitia lui Fabergas, pozitia, piciorul preferat si experienta lui Iniesta, distanta fata de poarta, distanta celui mai apropiat apartor, spatiul disponibil de manevrare. Contactul mingii cu bocancul sesarului declanseaza piedica arcurilor din picioarele suporterilor. In momentul cind mingea trece linia varuita talpile tuturor suporterilor se desprind complet de pe cimentul tribunelor. Detenta sariturii in aer atinge puntul maxim in aceeasi fractiune de secunda cind mingea loveste plasa portii. Un vacarm infernal se declanseaza. Pentru citeva secune pierd contactul vizual cu terenul, ma imbratisez cu Andrew, ridic pumnii catre spaniolul din fata mea care face la fel, bat palma cu spaniolii din spatele meu, topai incontrolabil. Undeva la coltul indepartat al terenului, o gramada albastru-inchis din care ies miini si picioare. Pe gazon 9 jucatori portocalii, un portar galben si un arbitru albastru.
62 minute mai devreme
Intreaga audienta portocalie erupe. Robben a primit mingea printre doi aparatori. Ultimul aparator clar nu-l mai poate ajunge, in fata lui este doar Casillas si poarta lata de 7 metri. Este imposibil sa rateze. Olandezii din apropierea mea scot niste racnete inumane. Sut.. cumva, mingea paraseste cadrul portii si se loveste de reclama din spatele portii. Pentru o secunda se asterne o liniste derutata, nimeni nu intelege cum este fizic posibil ca mingea sa nu fie in plasa. Urmeaza un urlet general spaniol. Robben isi freaca scalpul de functionar bancar. Toti ochii de pe stadion se indreapta implorator spre cele doua ecrane enorme. Pentru a nu incita publicul, este interzis a se arata reluari. Insa ratarea lui Robben este atit de ciudata incit organizatorii decid sa sparga regula. Casillas este ovationat cu un Ole prelungit. Linga banca de rezerve spaniola, Del Bosque se plimba de-a lungul liniei punctate cu maniera unui comisar de politie enervat de agilitatea unui criminal in serie de a scapa printre degetele politistilor de teren.
O ora si 25 minute mai devreme
Canavarro, singurul jucator italian care nu ma enerveaza, aduce trofeul pe gazon. Dupa ce-l prezinta in toate directiile si-l saruta tandru, il aseaza pe un pedestal. Incet si trist de despartire, se indreapta inapoi spre locul lui din tribune. In spatele zonei cu trofeul, in coltul stinga indepartat, un individ in tricou negru si jeans reuseste sa se strecoare printre oamenii de ordine si sa sara peste gardul cu reclame. Are de strabatut diagonala unei jumatati de teren pina la trofeu. Trei gardieni incep sa fuga dupa el. Omul e cu vreo 3 metri in fata lor. Publicul incepe sa fluiere si sa urle. Nimeni din jurul trofeului inca nu-si da seama ce se intimpla. Omul a ajuns la jumatatea distantei, gardienii sunt la vreo 2 metri in spatele lui. Inca 10 metri, publicul urla in delir. 5 metri pina la trofeu, e clar ca gardienii nu-l mai pot prinde. Un alt gardian de linga ziaristi vede in sfirsit ce se intimpla si porneste spre individ. Acum individul are 3 gardieni in spate la vreo 2 metri si unul in fata la vreo alti 2. Trofeul este numai la un metru distanta. Cu un ultim efort, intinde mina si atinge trofeul in urletele si aplauzele spectatorilor. In urmatoarea secunda este placat feroce de catre cei patru gardieni care se arunca cu toata greutatea, inutil si cu ciuda, peste el.
45 minute mai devreme
Ceremonia de inchidere se termina, merg grabita spre standul cu racoritore, mi-e o sete cumplita de vreo 3-4 ore de cind am mincat un pui Prego picant, dar nu am avut timp sa-mi iau o sticla de apa. Cobor treptele de iesire din blocul 518, mai am doi pasi pina la tejghea cind in difuzoare se aude un anunt ce nu-l inteleg urmat de un urlet general. Uit de sete si fug inapoi in tribune. Intr-un mobil fara capota Nelson Mandela face cu mina. Vuvuzelele incep sa duduie, publicul este in delir. Unui om cu adevarat special trebuie sa i se faca o primire pe masura. Palmele mele se alatura celorlalte zeci de mii intr-un ropot de aplauze.
35 minute mai devreme
Aproape toate luminile se sting, in difuzoare sunetul asurzitor al basilor zguduie toate stomacurile prezente. Bliturile camerelor de fotografiat sclipesc de jur imprejurul gazonului. Sunetul din boxe creste si odata cu el si zgrabuntii de pe pielea mea. O voce anunta “mai sunt 30 de secunde pina la inceperea ceremoniei de incheiere a campionatului mondial de fotbal, Africa de Sud 2010”. Pe ecranele uriase apare 30. Apoi 29.. 28.. fiecare secunda insotita de o bataie asurzitoare. Odata ajuns la 10 intreg stadionul numara cu voce tare la unison.. 9..8..7..6..5..4..3..2..1. Explozie de lumina si urlete. Nimeni nu poate fizic sa stea jos sau sa se opreasca din urlat.
10 minute mai devreme
“Buena suerte amigo” ii spun lui Inaki. Fiecare cu biletul lui in mina mergem spre portile spre care avem bilete. Eu impreuna cu Andrew, restul fiecare in alta directie. Ma uit pe bilet, trebuie sa mergem la poarta 10, intrarea J, blocul 518, locurile 29 si 30. Pornesc vijelios, din cind in cind ma uit peste umar sa vad daca Andrew tine pasul cu mine. Inima imi bate rapid in anticiparea imaginii din interiorul stadionului. Zeci de mii de suporteri se perinda in toate directiile in incinta stadionului, pentru fiecare tricou rosu sunt 5 tricouri portocalii. E clar ca Spania joaca in deplasare. O Doamne, te rog lasa-i sa cistige!
20 minute mai devreme
Tocmai am trecut de primul cordon de securitate. Soccer City este in fata noastra in intreaga-i splendoare. Capacitatea construita este de 94,700 locuri. Datorita transformarii unei intregi tribune in briouri pentru comentatorii de radio si televiziune, in seara asta capacitatea este de 84,900 locuri. Soccer City este situat in cartierul Soweto care si-a luat numele de la South-West Township. Soccer City si Wembley sunt singurele stadioane cotate 5 stele din lume.. cica. A fost construit in ultimii doi-trei ani pe locul unui alt stadion minuscul. Spre mirarea tuturor avind in vedere arhitectura spectaculoasa si ca atare foarte complicata, stadionul a fost predat lui FIFA in Decembrie 2009, cu 5 luni inainte de data contractuala de 1 Mai 2010. Ne alaturam masei de suporteri care se fotografiaza din toate pozitiile si cu rinjete de toate marimile si formele. Peste tot sunt camere de televiziune filmind suporteri in trecere. Un grup portocaliu format din 8 barbati se fotografiaza cu o pancarda pe care scrie mare si increzator “2010- third time lucky!”. Inaki se arunca in mijlocul lor urlind cu accent spaniol sisiit “I don’t sssink ssso!”
Trei ore mai devreme
Ne asezam in jurul mesei, suntem hamesiti. Comadam fiecare care cum. Il intreb pe Andrew cum de a avut un bilet in plus. Imi explica: initial biletul a fost cumparat pentru fiul lui al carui cel mai bun prieten a decis sa se insoare pe 10 Iulie, in Belgia. Ca atare, fiul nu a mai putut participa si biletul i-a fost oferit unui amic de-al lui Andrew, Bob din Portland, Oregon. Bob a trebuit sa-si anuleze calatoria in Africa de Sud deoarece tatal lui a murit cu citeva zile inainte. Ca atare biletul a fost scos la vinzare printr-un anunt la mica publicitate. Primul cumparator s-a retras simbata seara ininte de meci. Al doilea cumparator nu a raspuns la telefonul mobil vreo 30 minute. Al treilea cumparator, un spaniol pe nume Guido, i-a zis ca déjà a gasit un bilet. Desi Andrew trebuia sa zboare de la Cape Tow la Johannesburg azi dupa-amiaza, a schimbat biletul pentru un zbor de dimineata ca sa aiba timp sa vinda biletul inainte de meci. In momentul cind a aterizat pe aeroportul international din Johannesburg, a primit telefonul lui Guido.
O ora si 20 minute mai devreme
Inaki si cu mine fugim pe scarile rulante in jos spre sala de asteptare a terminalului B de zboruri domestice din aeroportul international din Johannesburg. Leno si Edu au ramas in urma. Inaki se duce spre scaunele argintii si-l ocheste pe Andrew din prima. Ne salutam zgomotos, Andrew ii stringe mina si ii spune “Viva Espana!” cu accent Canadian. In urmatorul moment scoate biletul dintr-un plic si mi-l intinde. O senzatie de usurare ma cuprinde in totalitate. Inaki se uita cu tandrete spre mine si-mi spune “ti-am zis eu ca facem rost de inca un bilet!” Andrew ne spune ca e singur. Il invitam sa vina cu noi la meci.
20 minute mai devreme
Sunt ingrozitor de stresata, déjà am rata doua iesiri de pe autostrada spre aeroport, ma uit la ceas, canadianul a zis ca ne asteapta numai o ora. Ma uit in oglinda retrovizoare, Edu e cel mai calm si calmul lui ma calmeaza si pe mine. “De cind am plecat?” intreaba Leno. "30 minute" raspunde Edu cu un ton care defapt spune “ce naiba va stresati asa ca doar avem timp cacalau!”. Reusesc sa nu ratez a treia iesire.
30 minute mai devreme
Edu ma linisteste si-mi promite ca voi merge la meci. Inaki ne face cu mina sa mergem spre el. Linga el trei indivizi dubiosi, ii intreb daca au un bilet de vinzare. Ei zic da, incep negocierile, mi se pare dubios ca sunt dispusi sa dea din prima o treime din pretul cerut. Inaki imi face semn din cap nici sa nu ma gindesc, un suporter spaniol vorbeste la telefon cu cineva, Inaki imi face semn cu capul spre el. Suporterul spaniol inchide telefonul “ok” spune “e un tip in aeroport, il cheama Andrew, e Canadian, e in sala de asteptare terminalul B, sta pe scaunele argintii, a zis ca va asteapta o ora, vi-l da la pretul oficial.” Ii multumim. “Cum te cheama?” intreaba Inaki. “Guido” raspunde spaniolul. Incepem sa ne indreptam la pas grabit spre parcarea subterana a complexului Sandton City.
5 minute mai devreme
Ajungem in Nelson Mandela square si ne amestecam printre suporteri spanioli si olandezi, reporteri de televiziune, camere de luat vederi, turisti. Inaki are o privire de rechin, evalueaza toti cetatenii prezenti. “Ma duc sa-i intreb pe spanioli” ne spune si dispare de linga noi spre un grup rosu, zgomotos. FIFA a avertizat cumparatorii de bilete despre numarul de bilete false ce se vehiculeaza asa ca nu ne putem avinta sa cumparam de la chiar oricine.
10 minute mai devreme
Antrenorul portarilor spanioli vine din spatele oamenilor de securitate care nu lasa pe nimeni sa intre in hotelul DaVinci unde este cazata toata federatia spaniola de fotbal. Ii inmineaza lui Inaki doua bilete. Vorbesc un pic, dupa care isi string miinile, Inaki ii ureaza success. “Ok” zice Inaki cind ajunge linga noi fluturind doua bilete “mai avem nevoie de inca unul”. Sunt disperata, unde mai gasim noi acum la ora 11:05am in ziua finalei campionatului mondial de fotbal, inca un bilet! Imi vine sa pling. Edu se uita la mine jumatate amuzat. “Vamos, vamos!” ne grabeste spaniolul.
O ora si 45 minute mai devreme
“L-au sunat pe Edu de la spital” spune Leno. “Brazilianul e ok, are o intoxicatie cu alcool dar e ok. Au sunat la ultimul numar apelat de pe telefonul brazilianului.” Rasuflu usurata pentru o secunda si uit de brazilian pentru totdeauna.
15 minute mai devreme
Bat la usa apartamentului. Leno deschide usa, i-am trezit pe toti trei. In loc de buna dimineata Inaki imi spune cu o voce ragusita “Es-pa-na! Es-pa-na!”. Ii raspund la fel. Imi vine sa-i ajut sa se imbrace, sa mergem cit mai repede spre hotelul DaVinci. Stiu ca nu are rost sa fim acolo inainte de 10:30am dar nu mai am rabdare.
O ora mai devreme
Ma ridic din pat nerabdatoare si ma bag sub dus. Apa fierbinte sterge un pic din nervii acumulati. Sunt obosita da nu-mi pasa, de abia astept sa ies din casa.
2 ore si 30 minute mai devreme
Ma trezesc buimaca si ma uit la ceas: 5:30am. Am dormit numai 45 minute? Pun capul inapoi pe perna dar nu mai reusesc sa adorm. Gindurile se izbesc haotic de peretii interiori ai crainiului. Incerc sa ma calmez dar nu reusesc.
O ora mai devreme
Ajung acasa, intru in dormitor si ma asez pe pat cu capul in miini. Pentru a nu stiu cita oara in noaptea asta ma intreb “cum este posibil sa-mi spuna asta cu o seara inaintea finalei?”.
30 minute mai devreme
Il asezam pe brazilian pe scaun. Buldogul sef ne spune in sfirsit ca a chemat salvarea. Chiar nu mai avem ce cauta acolo. Plus ca incepem sa fim intimidati de privirea nu prea prietenoasa a celorlati dulai. Ininte de a-i baga telefonul inapoi in buzunar, Edu isi suna propriul telefon de pe telefonul brazilianului dupa care se uita spre buldogul sef si ii spune “Daca miine sun la telefonul asta si nu raspunde, ma duc direct la politie, ai inteles?”
10 minute mai devreme
Leno devine foarte enervata si se adreseaza impunator buldogului sef sa aduca un scaun si sa cheme salvarea. Cu o incetineala enervanta, omul se supune si executa amindoua comenzile. Edu inca incearca sa mai afle si altceva despre baiatul inert decit ca e brazilian si il cheama Felipe. Suna citeva numere din agenda dar nimeni nu raspunde.
5 minute mai devreme
Brazilianul este dus de tot. Complet inert. Sta rezemat de un zid, trebuie sa-l sustinem sa nu cada.
5 minute mai devreme
Edu il buzunareste pe baiat si ii scoate telefonul. Din numerele apelate si mesajele text primite isi da seama ca e brazilian si ca il cheame Felipe.
10 minute mai devreme
Incercam cu disperare sa aflam de la baiat cum il cheama, unde sta. Nu poate scoate nici un cuvint.
20 minute mai devreme
Hotarim sa incheiem seara. In drum spre iesire vedem un baiat la vreo 22-23 ani care incepe sa se usureze in mijlocul barului. Are ochii inchisi, e atit de beat incit habar nu are unde e. De linga el, o namila mulatra cu muschi proeminenti, tatuat din cap pina-n picioare si cu o alura de ucigas, il ia de git si incepe sa-l tirasca afara. Omul de ordine de la intrare, cu o fata si atitudine de buldog, i se alatura ucigasului in procesul de mustruluire a musteriului beat. Noi 4 privim de la 5 metri. La un moment dat incepe sa nu ni se mai para in ordine. Desi l-au scos din bar si buldogul i-a dat drumul, ucigasul il sugruma pe baiat in continuare. Leno si cu mine incepem sa strigam la el sa-l lase in pace, este clar ca baiatul nu se poate opune, este mult prea beat. Amindoua incepem sa strigam cum ca vrem sa chemam politia. Buldogul intervine si il convinge pe ucigas sa-l lase in pace, ceea ce ucigasul pina la urma face. Baiatul cade inert pe jos. Alti doi dulai oameni de ordine il ridica pe baiat si il imping catre noi. Toti 4 facem cerc in jurul lui. Ucigasul se uita intimidant la noi.
O ora jumate mai devreme
Ne mutam din clubul Cocoon care a devenit enervant de aglomerat, in News Café, un bar dragut din Sandton City. Peste tot: portocaliu. Suporterii olandezi au umplut orasul. Nu imi ia mult sa remarc statura lor fizica. Ma apropriu de urechea lui Leno si o intreb daca e ceva neinregula cu mine sau toti barbatii olandezi sunt superbi? Imi spune sec “nu, totul e in regula cu tine, sunt intradevar superbi!”. Inalti la 1,90m, cu umeri lati, blonzi, cu ochi albastrii, dinti perfecti, capete pline de par, fara burti. TOTI! In tot barul vreo 10 spanioli, mici, nerasi, cracanati, tuciurii.
2 ore si 30 minute mai devreme
Inaki inchide telefonul si ne spune “a spus sa fim la hotel mine dimineata la ora 10:30am. A zis ca o sa faca tot posibilul sa ne gaseasca bilete.”
1 ora si 45 minute mai devreme
Telefonul incepe sa-mi sune in buzunar, inainte de a raspunde ma uit la numarul de pe ecran, incepe cu +47, prefix de Norvegia, inima incepe sa-mi bata. O voce de femeie intreaba de numele meu, ii spun ca eu sunt, ies in holul blocului. Vocea se scuza si-mi spune ca are vesti foarte proaste pentru mine, comanda mea a fost anulata, din pacate nu-mi pot vinde un bilet la finala. Pentru citeva clipe nu pot spune nimic, simt ca mi se scurge tot singele din creier. Nu stiu ce sa zic si inchid. Vin inapoi in apartament si incerc sa nu pling in hohote, desi nu pot tine inapoi citeva lacrimi. Leno si Inaki se uita cu mila la mine si ma asigura amindoi ca facem cumva astfel incit sa merg la finala. Nu-mi pot lua gindul de la telefonul primit. Cum este posibil sa cumperi un bilet la finala campionatului mondial de fotbal de la o agentie cu reputatie si sa te sune cu o seara inintea evenimentului sa-ti spuna ca au anulat comanda si ca voi fi rambursata! Nu gasesc nici o logica. Inaki incearca sa ma linisteasca din nou, la ora 11:30pm (peste 2 ore) trebuie sa-l sune pe antrenorul portarilor spanioli sa vada daca poate face rost de inca doua bilete.
30 minute mai devreme
Leno deschide usa. Imi face cunostinta cu spaniolul, il cheama Inaki. Facem conversatie despre cupa mondiala, ii spun ca miine pe stadion voi urla pentru Spania, urmeaza sa mergem impreuna, numai noi doi, o sa-l iau de acolo pe la ora 3pm. Inaki imi spune ca tocmai a facut rost de un bilet pe gratis de la federatia spaniola de fotbal, prin intermediul antrenorului portarilor care este prieten bun cu un prieten de-al lui din Bilbao. Asa ca acum are doua bilete, unul cumparat dimineata la negru, si asta pe gratis.
30 minute mai devreme
Intru in pizzeria mea preferata si comand 4 pizza. Imi verific telefonul pentru a 10 oara in ultima ora. Nimic. Dau telefon la poarta la servici sa-i intreb daca au primit vreu plic prin curier pentru mine. Nu, mi se raspunde. Pentru a 7a oara in acea zi. Iau cele patru cutii de pizza si pornesc spre Leno.
O ora mai devreme
Formez numarul de Norvegia si astept. Sunt pusa pe hold. Intr-un final o voce agasata raspunde cu “da”. Ii dau numarul comenzii si imi exprim ingrijorarea ca este déjà ora 6pm, Simbata, o zi inaintea finalei si eu nu am primit biletul. Mi se spune sa stau linistita, sunt pe lista, biletul va fi livrat fie azi pina la ora 10pm la adresa data (adresa de la birou) sau mi se va comunica adresa de unde pot sa-l ridic mine dimineata. Le spun ca nu ma deranjeaza sa ridic biletul inainte de meci dar vreu sa stiu sigur ca ma duc la finala. “Stai linistita, te duci sigur la finala.” imi spune vocea.
Cinci ore mai devreme
Stau prabusita pe canapea, telefonul suna. Leno. Imi spune ca a ajuns spaniolul in Johannesburg, l-au luat de la aeroport, l-au dus in Nelson Mandela square unde se perinda toti turitii si unde a reusit sa-si ia un bilet la negru de la un suporter German. Facem un plan sa iesim seara in oras la o bere impreuna si sa aranjam cum merg la finala cu spaniolul.
12 ore mai devreme
Sunt intr-un bar in Sandton, plin de suporteri. Penultima seara a camionatului mondial din Africa de Sud, trebuie sa ies. Sunt cu amica si colega mea Paola, o mexicanca ametita pe care o cunosc de cind am ajuns aici si care tot nu pot sa ma decid daca e amuzanta sau enervanta. Un jurnalist argentinian ii da tircoale. Lasata de izbeliste, ma altur unui grup de spanioli. Ii intreb daca merg la finala. Imi spun toti cu tristete ca nu, trebuie sa munceasca, seful nu le-a dat liber dar le-a promis un televizor. Lucrau ceva in telefonie, cade reteaua fara ei sau asa ceva. Ma intreb in gind, daca ar juca Romania in finala campionatului mondial de fotbal si eu s-ar intimpla sa locuiesc in orasul unde este finala si mi s-ar impune sa muncesc chiar in seara aia, care se nimereste a fi o duminica, la un servici de care nu depinde viata nimanui, oare cite secunde as sta pe gind pina sa-mi dau demisia? Decid ca nemaritat fiind, fara copii sau alte obligatii stringente.. probabil mai putin de una. Le spun ca am bilet ceea ce le mareste pupilele. Unul dintre ei pe nume Jesus imi spune “iti dai seama ca mergi la meciul vietii mele?”
12 ore mai devreme
E ora 11:30am, vineri, sunt la birou. Prietena mea Leno (am fost la liceu impreuna, nici nu mai vreu sa ma gindesc de cit timp ne cunoastem ca ma apuca depresia) imi trimite un e-mail, e disperata sa gaseasca un bilet pentru un spaniol care lucreaza pentru aceeasi companie (dar in Spania) si care urmeaza sa aterizeze miine (Simbata) dimineata in Johannesburg. Ii dau un numar al unui individ care a avut doua bilete de vinzare si care le-a scos la mezat pe panoul publicitar de la servici. Ma ofer sa-l iau cu mine spre Soccer City, imi spune, ok vorbim mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu