Eu am ajuns la concluzia ca sunt doua motive mari si late din care nu facem lucruri pe care, desi nu-s necesare existentei noastre, am vrea totusi sa le facem: pentru ca nu putem (din motive fizice, financiare, obligatii, etc.) sau pentru ca “nu se cade”. De la o anumita virsta, chiar daca reusim sa gasim o cale de trecere de primul motiv, din pacate lucrurile pe care am vrea sa le facem se izbesc intr-o masura considerabila si foarte violent de cel de-al doilea.
Aseara am iesit la un bar in care nu am mai fost pina acum, pentru a sarbatori in comun ziua de nastere a doi buni prieteni de-ai mei. Barul era situat la parterul unui bloc, avind acces prin doua usi metalice cu gratii. Inauntru, prin picla de fum luminata difuz de citeva becuri golase, am intrat intr-o sala tip cantina, cu tavan inalt si peretii spoiti cu o vopsea bej care desi lavabila, cred ca nu a mai vazut o cirpa inmuiata de la inceputul anilor 2000, pe care atirnau tablouri cu teme complet aleatoare si pe care erau scrise cu carioca neagra mesaje pentru musterii cum ar fi: “Daca inca ti se mai pare ca totul are sens, atunci inseamna ca bei prea incet.” Undeva in partea indepartata era organizata o tejghea improvizata pe peretele din spatele careia sta scris cu tuburi de neon rosii numele localului, “RoseBoys”. In cele doua sali ale localului unite printr-o spartura in zid, erau amplasate mese comune lungi si late din beton, la care puteai consuma pe niste banci simple de lemn, bucatele listate in meniuri scrise de mina pe foi albe A4.
In ciuda decorului lugubru, din cadrul usii mi-am dezvaluit coltii intr-un zimbet larg. Din fericire am ajuns la un stadiu in viata mea in care experianta m-a invatat ca intr-un bar nu conteaza decorul ci atmosfera. Imaginea din fata mea arata zeci de musterii animati ce dansau fie printre sau pe mese, in ritmul cintecului meu preferat “Billie Jean”.
M-am alaturat petrecerii pentru care venisem, formata din vreo 15 persoane. Rind pe rind, si la masa noastra toata lumea s-a urcat pe masa de beton unde au dansat peste capetele tuturor in maniera “mi se rupe”: cu ochii inchisi si bratele ridicate in aer.
O tipa cu picioarele pe pamint cum sunt, stateam cuminte la nivelul podelei uitindu-ma spre cei care se unduiau pe mese. Nu ca nu as fi vrut sa ma urc si eu acolo. Strimtoarea blugilor ce-i aveam pe mine faceau procesul de saltare pe masa aproape imposibil. Plus ca tocurile inalte pe care m-am cocotat aseara impreuna cu suprafata alunecoasa a betonului de pe masa, stropita cu bauturi imprastiate de-a lungul serii, nu imi inspira prea multa siguranta. Ca sa nu mai vorbim ca la cei 36 de ani ai mei, parca nu se mai cadea sa dansez pe masa.
Si cu toate aceste ginduri in cap, nu am observat ca defapt sunt singura din grupul meu care nu se urcase inca pe masa. La un moment dat insa, acest fapt a fost constatat de catre toti ceilalti participanti la petrecere. Patru miini apartinind a patru persoane diferite au inceput sa-mi fie fluturate in fata insotite de un “come on” urlat impunator peste muzica ce venea din boxele deasupra noastra.
Nu am putut refuza. Sau rezista. Am prins doua palme si o secunda mai tirziu, eram sus acolo. Blugii nu s-au dovedit chiar atit de strimti, iar spre surprinderea mea, suprafata mesei nu era alunecoasa deloc. Si culmea, toata lumea din jurul meu parea sa se uite la mine de parca chiar acolo se cadea sa fiu in acel moment, si nicaieri altundeva. Am continuat dansul urmatoarelor cinci melodii de la inaltime, in fumul si mai gros, rizind si facind cu mina altor dansatori de pe alte mese.
Asadar, indiferent de virsta, conjunctura si forma mesei din fata voastra, eu va doresc acum tuturor sa treceti de motivele si piedicile care nu va lasa sa va urcati pe ea si sa dansati in voie, macar din cind in cind. Va promit ca e fain.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu