Dulce copilarie

Am o prietena buna cu care pastrez legatura prin e-mail si cu care din cind in cind ne mai dam cite un telefon, cind suntem amindoua agasate de sefii nostrii si vrem sa ne razbunam prin a le maximiza factura telefonica. Ea la Bucuresti, in jurul paralelei 45° emisfera nordica, unde mereu a locuit de cind s-a nascut, eu in Johannesburg, la paralela 30° emisfera sudica, al cincilea oras din patru tari diferite in care am statut de rezidenta. Ea maritata cu iubitul ei din liceu cu care are doi copii superbi, eu un numar considerabil de fosti prieteni. 13 ani de la terminarea facultatii, vietile noastre au luat turnuri complet diferite. Si cu toate astea, conversatiile dintre noi curg neted si natural, in acelasi ton umoristic ce ne-a adus impreuna din prima zi cind ne-am nimerit una linga alta pe bancile salilor de lectura ale ASE-ului din Piata Romana.

Acum citeva saptamini, am schimbat e-mailuri scurte pe tema duioasa a amintirilor dintr-o perioada cu mult inaintea Playstation-urilor, Wii-urilor, a disponibilitatii canalelor de televiziune, a DVD-urilor cu desene animate sau a diversitatii si cantitatii jucariilor prezente in camerele copiilor ei sau a nepotului meu David. Intrebarea era: ce faceam noi cind eram copii? Si uite asa ne-am amintit amindoua regulile jocului “tara tara vrem ostasi” sau “hotii si vardistii” sau “1,2,3 cu fata la perete stai” sau cum se sarea elasticul sau cautarile asidue pentru cele mai bune pietre pentru sotron, sau procesul de cumparare a mingilor cu 18 lei pe care le aruncam in aer invirtindu-se in jurul axei pentru a determina gradul de rotunjime, sau a rularii cornetelor pe care le suflam prin tuburi de plastic.

Pentru mine insa, cele mai dragi memorii din copilarie vin din perioadele vacantelor de vara petrecute in casa Bunicii de la Simpetru. Desi numai la 7-8Km de centrul Brasovului, Simpetru oferea pentru doua luni si jumatate o lume ce nu avea nimic in comun cu cea in care traiam tot restul anului.

Cu o zi inaintea plecarii la Bunica, mama ne ducea la magazinul Universal de unde ne cumpara fiecareia o pereche de tenisi, trei tricouri si o pereche de pantaloni scurti, pe care eram libere (si nu am esuat niciodata) sa le faceam ferfelita pina ce ne intorceam inapoi acasa, in medie cu 10 zile inaintea inceperii scolii la 15 Septembrie. In tot acest timp, tata pregatea Skoda 120L galbena cu numarul de inmatriculare 4-BV-2714 (ce functiona in timpul saptaminii si la fiecare al doilea weekend in care era rindul masinilor cu numere “cu sot” sa iasa pe strazi), pe care o incarca cu chiar nu stiu ce, dar cu siguranta, nici macar o jucarie pe care o posedam. Stiam ca la Bunica, modalitatile de divertisment vor fi mult mai intense si interesante.

Casa Bunicii era formata din doua camere, una in care locuia si una de oaspeti (in care stateam noi), despartite printr-o bucatarie pe care o imparteam cu un intreg clan de muste, amplasate deasupra unui beci intunecos si rece, cu rafturi pe pereti pe care erau asezate regulat mere si gutui culese cu o toamna inainte din gradina, impachetate individual in foi de ziar si sub un pod plin cu reviste Scinteia si alte vechituri, plin de praf si gainat de porumbei, in care se puneau rufele la uscat in zilele ploioase si care reprezenta un univers fascinant pentru sora mea, lucru care nu l-am inteles niciodata copil fiind.

Casa in sine ocupa o suprafata mica in comparatie cu cea a intregii proprietati ce oferea optiuni infinite de amuzament pentru doi copii energici si foarte inventivi: sura mare cu claiele de fin pe care, in ciuda groazei Bunicii, saream de la inaltimea birnelor sustinatoare ale acoperisului, amuzate de panica oilor din tarcul din apropiere, surulita cu grine, borcane goale, saci prafuiti si pinze de paianjen de toate marimile si consistentele, atelierul cu scule ruginite si utilaje dezafectate, magazia cu lemne, grajdul cu animale (aici nu prea aveam voie sa ne avintam), larga gradina din spatele casei, cu copaci ramificati intr-un design ideal pentru catarat si tufe din care culegeam ruzincini coapte, care impreuna cu o lingurita de zahar asigurau un desert delicios.

In afara acestei proprietati si ca atare afara din raza vizuala severa a Bunicii, mai aveam zona dupa-gradini umbrita de salcimi cu coroane bogate, dealul Lempes pe care hoinaream cu ceilalti copii din sat, cotul riului Olt in care era sa ma innec la virsta de 7 ani, episod pe care sora mea, direct raspunzatoare de soarta mea, m-a pus sa jur ca nu-l voi relata niciodata parintilor (scuze sis, dar cred ca 30 ani mai tirziu putem considera ca am trecut de termenul “niciodata”), cimitirul sasesc a carui sombritate ne mutea instantaneu odata ce aveam curajul sa ne avintam in interiorui zidului imprejmuitor, lunca pe care prindeam carabusi, ulita nepavata pe care organizam diverse jocuri intrerupte de tropaitul tacticos al vacilor la drum de seara si multe multe alte locatii de la care ne intorceam epuizate, pline de zgirieturi si vinatai pe care le comparam inainte de culcare si pe care indiferent de gravitate, Bunica le trata cu eternul unguent Jegozinc.

Dupa doua luni si jumatate, timp in care in afara spalarii fetei si a miinilor intr-un lighean visiniu sub supravegherea Bunicii in fiecare seara si dimineata dusul saptaminal lua forma unei balaciri intr-o cadita din tabla in care Bunica spala rufe de mina, odata ajunse inapoi in apartamentul nostru de la bloc, mama ne impingea imediat in baie unde dadea drumul la apa in cada si unde ne punea la inmuiat pret de o ora.

Ma gindesc uneori la zilele de la Bunica si trairea in gind a acelor momente generaza un simtamint de reconstinta pentru existenta lor si nostalgie pentru zilele in care nici macar nu banuiam griji de genul soludurilor cartilor de credit, plata ipotecii pentru casa sau nevoia de promovare profesionala. Si mai ales imi amintesc unde-mi este inima, de ce iubesc Brasovul cu toate imprejurimile de rigoare, atit de mult.