Colm și cu mine am lucrat împreună într-o firmă mică de contabilitate din Dublin, situată într-un imobil cu fațada din cărămidă roșie, pe colțul unei străzi fără pomi cu altă stradă fără pomi. Colm era contabil iau eu eram un element exotic, singura persoană străină din firmă. Amîndoi lucram în mansarda imobilului pe care o împărțeam cu alți 5 colegi și sute de dosare prăfuite, aruncate peste tot. Îngrămădiți cum eram acolo, era foarte greu să vorbești la telefon fără ca toată lumea să audă ce zici. În timp ce toți ceilalți șușoteau in receptorul ținut aproape în gură, eu nu aveam nici o jenă pentru că desigur nimeni nu înțelegea graiul mioritic. După cîteva luni, colegii de mansardă ajunseseră să se salute dimineața cu ”ce faci” și ”servus”.
Într-o zi, Colm a venit lîngă biroul meu și mi-a spus ”știi, româna e o limba foarte ciudată”. ”De ce” am întrebat eu, ”nu e mai ciudată decît orice altă limbă latină”. El a zis că nu seamană cu nici o limbă latină din cîte mă aude pe mine vorbind la telefon, defapt sună chiar foarte complicată. Eu l-am întrebat cum adică. El a zis că nu știe să explice.. după care mi-a zis să spun ceva în românește. Eu i-am spus să-mi zică ceva ce pot traduce, el s-a uitat în jur și a zis, ”de exemplu cum îi spune la asta?” (arătînd spre un acțibild tri-dimensional lipit de colțul monitorului, identic cu cel din imaginea atașată mai sus). ”Se spune gărgăriță”, am spus eu. Am rîs amîndoi sonor. După care i-am zis, ”sau mai poți să-i spui și buburuză”. Am rîs amîndoi și mai sonor. Nu am reușit să scot de la el mai mult de ”gărgță” sau ”burbză”.
Din acea seară, omul amorezat fiind, a insistat să-l învăț graiul dulce românesc. Bineînțeles că lecțiile au început tradițional cu traducerea și pronunțarea frazei de salut. I-a fost imposibil să pronunțe cursiv ”plimbă ursul ca ruginește lanțul”, bietul băiat fiind vădit descumpănit de lungimea si dificultatea de exprimare a ceea ce, în mintea lui, ar fi trebuit să fie cea mai simplă frază din orice limbă. Ca să-l liniștesc, i-am spus că poate să spună și informal ”plimbă ursul”, salut cu care m-a întîmpinat de atunci cu regularitate, dorind musai să mă facă să mă simt ca acasă în țara lui.
Și uite așa, încercînd să învăț pe cineva românește, mi-am dat seama cît de dificilă de pronunțat este limba noastră. Ne-vorbitorii de limbi latine nu sunt în stare să detecteze similaritatea. Ceea ce le sare lor în atenție din punct de vedere acustic sunt repetatele ci, ce, gi, ge, ș, ț. Li se pare că ciciim, șîșîim și țîțîim într-una. Așa cum nouă ni se pare că olandezii se pregătesc să scuipe la fiecare frază.
Ca să mă întorc la Colm, alintarea cu ”puișor” a găsit-o singur într-un dicționar de buzunar englez – român pe care îl ținea pe noptieră. Grație acelui dicționar, abia după vreo două luni de zile m-a întrebat ce caută un urs in salutul românesc..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu