Finala Super 14

Johannesburg, centrul financiar al Africii sub-sahariene, este un oras foarte cosmopolit cu o populatie la fel de diversa precum a Londrei. Impartind un oras cu albi, negri, indieni, arabi, asiatici, realizezi, fara a cumpara un bilet de avion spre destinatii exotice, cit de diferiti suntem toti locuitorii acestei planete. Insa aici rareori vezi rase amestecindu-se intre ele. La restaurante, desi la intrare ai la prima vedere o imagine pitoreasca cu consumatori de toate culorile, este extrem de rar a vedea la aceeasi masa reprezentanti de rase diferite. Albii cu albi, negrii cu negri, indienii cu indieni. Putine tari din lumea asta au o societate atit de segregata cum este Africa de Sud. Dupa 46 de ani singerosi de regim apartheid si 16 ani de la terminarea lui in 1994, cicatricile lasate sunt inca purpurii si adinc incrustate in carnea acestei natiuni.

Spre fericirea mea si invidia colegilor de birou, multumita unui amic ce mi-a facut rost de un bilet, ieri am experimentat un eveniment sportiv istoric la care am urlat isteric pentru Stormers (echipa amicului meu), una dintre cele doua finaliste ale turneului de rugby Super 14. Am sa explic termenul de “istoric” atasat mai sus.

Super 14 este cel mai mare campionat de rugby din emisfera sudica jucat de 14 echipe de club: 4 din Australia, 5 din Noua Zeelanda si 5 din Africa de Sud. In Africa de Sud, pe vremea apartheid-ului, jucatorii si suporterii de rugby erau in exclusivitate albi. Desi cistigarea cupei mondiale de rugby in 1995 a unit toti sud-afircanii in mindria de a fi fruntasi in lume la acest sport, acum acest sport este inca in vasta majoritate asociat cu populatia alba, beneficiara unui nivel ridicat de trai. Anul acesta, finalistii Super 14 au fost doua echipe sud-africane: Bulls (Pretoria – suporteri exclusiv Afrikaans, populatie alba de origine olandeza) vs. Stormers (Cape Town – suporteri albi, populatie de origine engleza).

Stadioanele de rugby Loftus din Pretoria (al echipei Bulls) si Ellis Park (al echipei Lions), fiind arvunite de catre FIFA pentru Cupa Mondiala de fotbal care incepe in 11 zile si care ca atare nu pot fi distruse de crampoanele si tavaliturile a 30 de jucatori naravasi, finala Super 14 a trebuit sa se joace pe un alt stadion nefolosit de FIFA. Si aici intervine elementul extraordinar care in acelasi timp poate fi clasificat ca si istoric: acest meci s-a jucat pe stadionul Orlando din inima cartierului Soweto, stadion pe care, desi are o arhitectura impresionanta si poate gazdui in jur de 40,000 de suporteri, FIFA nici macar nu l-a considerat in organizarea meciurilor campionatului mondial avind in vedere locatia rau famata.

Soweto este un cartier imens din Johannesburg cu o populatie intre 2-3milioane de negrii, unde sunetele focurilor de arma auzite dupa caderea noptii sunt la fel de comune precum plinsetele bebelusilor sau muzica produsa de casetofoanele date le maxim pe strazi. Soweto este cosmarul oricarui alb care traieste in Johannesburg, este zona de razboi in care stii ca ai sanse infime de supravietuire. Soweto este tarimul lorzilor drogurilor nigerieni, al cartelurilor ce fac trafic de masini hijacked la ordin, al traficantilor de prostituate si copii, al hotilor ce patrund in casele cetatenilor de rind, al refugiatilor din Zimbabwe si Mozambique, al criminalilor africani de peste tot si de orice fel care, din lipsa actelor, inexistenta adreselor exacte si a ezitarii politistilor de a intra acolo, in urma ultimelor rezultate statistice eliberate de polita metropolitana din Johannesburg, au o extraordinara sansa de a scapa nepedepsiti de 85%!!

Dintre cei 40,000 de suporteri prezenti la aceasta finala, vreo 36,000 au urlat pentru Bulls (Pretoria e la 35min condus pe autostrada de Johanneburg). Asadar, imaginati-va circa 36,000 de suporteri Afrikaans, opresorul din perioada apartheid, la ora actuala inca una din cele mai rasiste populatii din lume, cotropind strazile opresatilor din Soweto. Ziarele din ultimile zile au ridicat multe intrebari cu privire la istetimea federatiei sud-africane de rugby de a organiza un astfel de meci intr-o astfel de locatie. Cu toate astea, se pare ca a fost singura optiune.

Pina ieri, eu numai am auzit despre Soweto, zona in care, impreuna cu Alexandra si Hillbrow, am fost avertizata sa nu cumva sa ma avint. Ieri insa, impreuna cu 4 amici (care desi sud-africani, nici ei nu mai fusesera in Soweto) ne-am urcat intr-o masina si am parcat la marginea cartierului de unde urma sa ne urcam in autobuze ce faceau naveta spre stadion. Dupa jumatate de ora de condus si glume macabre referitoare la soarta noastra, am parcat masina si am pornit spre statiile de imbarcare, pierduti printre mii de tricouri albastre (culoarea echipei Bulls). Pe cer se vedea in permanenta silueta a trei elicoptere ce survolau zona in cercuri largi.

Urcati in autobuze, am pornit in calatoria de 15 minute spre stadion. Dupa alte 30 minute nu eram cu mult mai departe de unde porniseram, autobuzele cu suporteri si zecile de masini de politie escortatoare fiind complet blocate intr-o coloana interminabila. Pe marginea soselei, mii de copii curiosi se strinsesera facind cu mina la prizonierii inchisi in vehiculele transportatoare. La un moment dat, suporterii au inceput sa vocifereze si cu acceptul politiei metropolitane, usile autobuzelor s-au deschis permitind parcurgerea distantei ramase pe jos. Din acel moment s-a pornit o petrecere generala, declansata de curiozitatea (si curajul) taurilor albastrii de a bea o bere (la sticle de 750ml) cu gazdele locale. Asadar, ne-am oprit si noi in fata uneia dintre multiplele shebeens (baruri locale care vind alcool fara licenta) si am comandat citeva sticle. Desi intimidati de politie, localnicii au inceput sa prinda si ei curaj sa se apropoie de suporteri. Conversatii au fost stirnite, gratare au aparut din pamint din piatra seaca, lazi de bere au inceput sa fie aduse in strada, muzica s-a dat tare. Suporterii, incurajati de lipsa de gloante si obuze aruncate de printre cocioabe, au devenit complet neinhibati de locatia in care se aflau si au inceput sa–si scoata aparatele de fotografiat pentru a captura acest moment istoric al vietii lor.

Si in timp ce restul zilei si restul serii a continuat in aceeasi nota, stropite cu multa multa bere, intr-un vacarm auditiv infernal cauzat de sunetele trimbitelor, printre gratare pe care sfiriiau boerwursti si copane de pui, dansind pe muzica africana, eu ma uitam in jur, simtind ca indiferent de ce s-a intimplat in trecutul acestei natiuni si ce se va intimpla in viitor (Julius Malema este un caracter politic, cu o voce care nu pare a aduce vesti bune pentru albii din Africa de Sud), in acel moment, in inima cartierului Soweto, localnicii negri erau pe atit de mindri a gazdui un eveniment alb pe cit erau vizitatorii albi de incintati de a-si sarbatori evenimentul intr-o locatie neagra.

Ziarele de duminica au anuntat ca ieri, 29 Mai, cu ocazia finalei Super 14 organizata pe stadionul Orlando din Soweto, contrar asteptarilor, politistii prezenti nu au raportat nici macar un furt de buzunare.

La sala

Dupa ani de zile de experimentat diverse diete fara sare care mai de care mai apetisante cu meniuri bogate in iaurt degresat, piine integrala, cod fiert, supa de varza sau ceai de ceapa, o cura Herbalife, alta fara carbohydrate si alta de numarare a caloriilor consumate, de vreo citiva ani incoace in sfirsit am gasit singura metoda de slabire care negresit da rezultate instantanee de fiecare data: amplasarea linga una mult mai grasa.

Si cu asta in gind, ca de obicei, am intrat la sala azi. Inainte de a ma gindi ce exercitii as putea face pentru obisnuita sesiune saptaminala de tonifiere, am scrutat intreaga sala in cautarea unui fund cu mult mai mare ca al meu, linga care m-am plasat si inceput rutina de incalzire. Rotatii de trunchi, intinderi, joc de glezne etc.

Mersul la sala a devenit o regularitate in viata mea in ultimii ani de cind am observat ca anumite parti ale corpului nu mai atirna cum si unde trebuie. Luni am program cardio care consta in tropait intens pe cureaua rotativa, bruscat maneta aparatului de canotaj si pedalat acerb pe bicicleta. Miercuri mai fac o sesiune de cardio. Si spre sfirsitul saptaminii fac o sesiune de tonifiere a muschilor.

Incep cu partea de jos, fese, pulpe fata, interior, exterior, spate si apoi gambe. Dupa care continui cu partea de sus, adica brate, bicepsi si tricepsi, ca la altceva nu ma pricep. Ei la capitolul asta trebuie sa ma duc in sectiunea cu greutati pline cu barbati tip Arnold Schwarzenegger-in-devenire care, mingiindu-si pectoralii, se admira din toate pozitiile ce le permit contact vizual cu ei insisi in oglinda.

Asadar, m-am indreptat spre suportul cu greutati mici pina la 5Kg, care sunt singurele pe care le pot ridica fara a simti ca-mi pleznesc venele din git. In timp ce cautam greutatile dorite, simt in jurul meu animarea colegilor de sex opus. Fiare incep sa fie adaugate la capetele barelor, conversatii se opresc, fermoare se deschid, bluze de trening sunt date jos, muschi sunt incordati, burti sunt supte, aparate incep sa fie folosite intens. Ma uit in jur la aceasta animatie si inteleg motivul. EA a venit sa-si ia greutatile ca de obicei. EA fiind o mulatra subtire, cu un ten impecabil, la o virsta nesimtita de vreo 22-23 ani, cu forme curvilinii bine impachetate intr-un costum de gimnastica Adidas din doua piese mulat, de culorare albastru metalizat ce stralucea pe pielea maro. Cu ochi verzi si un par ideal pentru arcuse de vioara intins si prins intr-o coada la spate, plutea agale spre sectiunea cu greutati, cu o postura perfecta, concentrata asupra exercitiilor pe care urma sa le faca, fara a se uita in jur, stiind prea bine ca toate perechile de ochi prezente erau atintite asupra ei, fie direct, fie indirect prin oglinzile de peste tot.

A venit linga mine si a inceput cautarea greutatilor dorite in timp ce eu ma chinuiam sa nu incep sa latru. In ciuda faptului ca nu am vazut niciodata un barbat ciupind o femeie de cap, mi-am zis in gind consolator, ei lasa ca tu esti mai desteapta, si am plecat de acolo cu doua greutati de cite 3Kg fiecare. Dupa 10 minute de bicepsi si tricepsi, inca 5 de abdomene si 5 de intinderi, m-am indreptat intr-un final spre vestiare, pentru o sesiune de sauna.

In timp ce picaturile se scurgeau constant pe piele la cele 60C+, gindul m-a dus spre o alta sesiune de sauna avuta acum vreo 2 ani in Germania, la Achen mai precis, unde am mers cu amicii la un spa. In stilul traditional German, tara care a produs cele mai penibile filme sexy in anii ’70 si ’80 cu dialoguri infierbintate “Schnell! Meineliebegroßshwerwurstundsauerkraut! Schnell!”, cu oroare am descoperit ca saunele erau toate comune unisex si mai mult, dupa un anumit punct, nu mai aveai voie sa ai pe tine nici macar un prosop. De atunci, de fiecare data cind intru intr-o sauna, nu pot a nu ma gindi cum ar fi sa apara seful meu, un coleg de servici sau un client. Cred ca nu as mai putea in veci sa-i vad cu ochi profesionali fara a avea flashuri ale partilor lor private.

Spre fericirea mea, sauna in care eram acum era numai pentru femei. Si cum stateam eu asa toropita, cine apare invelita intr-un prosop turquoise? EA, bineinteles. Intrind tacticoasa in cabina, de data asta uitindu-se la mine, zimbi larg cu niste dinti de o regularitate si sanatate care ar fi vindut un cal scos la mezat in citeva secunde. Mi-a venit sa o intreb ce cauta la sala, nu trebuie sa fie undeva la o sedinta de fotografiat? Am zimbit inapoi, ingaduitor, cu superioritatea cuiva care stie un secret despre altcineva. Secretul era ca stiam ce ginduri va avea aceasta amazoana, 13-14 ani mai tirziu, ginduri pe care cu siguranta acum nici maca nu le banuia. Joviala, s-a deprosopit si s-a asezat pe banca. In fine, nu vreau sa fiu grafica cu descrieri, tot ce pot spune e ca goala, nu era cine stie ce. Si asta imi permit desigur sa spun deoarece oricum nu sunt martori care sa ma contrazica. Miaaauu!

Acum, doua ore mai tirziu, stau si scriu despre sesiunea de la sala. La stinga un pahar cu suc de mango, 219Kj la 100ml. La dreapta o farfurie cu morcovi, castraveti si telina taiate in fisii, probabil 50Kj la 100g. La mijloc eu, contemplind la neputinta mea de a impiedica timpul sa-si lase amprenta asupra corpului meu. Singura consolare e ca macar nimic nu ma poate impiedica sa visez.

Impresii gustative de prin lume adunate

Una dintre cele mai populare conversatii cu numerosii drumeti intilniti prin perindarile mele exotice, a fost si este mereu, mincarea. La acest capitol, bineinteles ca sunt intrebata care este mincarea traditionala romaneasca. Chiar nu pricep de ce dar indiferent cit de apetisant incerc eu sa descriu slanina cu ceapa (“cruda?” este intrebarea imediat urmatoare, interlocutorii simtind nevoia sa se asigure ca au auzit bine descrierea acestei combinatii. “Da, amindoua” este raspunsul meu care niciodata nu da gres in a ridica sprincene), sarmalele in foi de varza sau vita cu costita afumata, smintina si mamaliga, ciorba de burta sau mincarea de fudulii, nu prea reusesc sa inspir pofta.

Cu siguranta sunteti de acord cu mine cind spun ca preferintele papilelor gustative pe aceasta planeta sunt la fel de diversificate precum limbile vorbite sau obiceiurile din batrini. Mai jos, am listat doar citeva impresii gustative adunate in ultima vreme. Factorul determinant in alcatuirea aceste liste este simplu intensitatea amintirii lasate.

Tanzania – Berea din banane

In prima din cele zece saptamini petrecute in Tanzania, am ajuns intr-un sat in regiunea Arusha (nordul Tanzaniei) unde plimbindu-ne pe ulitele de pamint rosu ticsite cu copii curiosi, gaini plictisite si pui aschilopati, localnicii, fericiti de oaspeti, ne-au invitat sa stam un pic la o tacla, ei vorbind in jur de 10 cuvinte in engleza si noi rupind tot atitea in swahili. Traditia Tanzaniana cere ca oaspetii sa fie cinstiti cu un pahar de “banana bira”. Nimic neobisnuit pină la acel moment, am exclamat entuziasmata ”bring it on!”, avind in ochi imaginea unei sticle de bere poate un pic mai dulce, cu banane pe eticheta, picaturi mici de condensatie scurgindu-se alene, antidotul firesc pentru arsita ecuatoriala de la miezul zilei, si neobservind ca sunt singura doritoare, restul amicilor (care erau in Tanzania de 3 saptamini) mustacind tacut. Seful tribului a luat paharele de plastic din imagine, s-a dus la un butoi, a dat capacul la o parte, a dat acerb cu mina in toate directiile intr-o incercare nereusita de a alunga mustele pilite, in timp ce zimbetul binevoitor disparea rapid de pe fata mea, fiind inlocuit de panica. Tot satul se adunase sa se uite la noi. Asa ca am zis Doamne’ajuta! in gind, si am baut, desi numai un pic, dupa care le-am spus, sau mai bine zis aratat prin semne, ca in tara mea, nu se cade ca femeile sa bea prea mult (asemeni cu a lor). Seful a dat din cap intelegator in timp ce amicii mei se chinuiau sa nu izbucneasca in ris. Va asigur, aceasta bautura este la fel de placuta la gust cum este si la aspect.

Uganda – Frigarui

Uganda est o tara surprinzatoare din multe puncte de vedere. In primul rind este foarte sigura, nu ai nici o problema ca turist a te perinda pe strazi chiar si dupa caderea noptii. Ceea ce este o raritate in Africa, va asigur. Apoi, este o tara surprinzator de frumoasa si extrem de verde. De asemeni, absolut toată populatia vorbeste engleza, pentru ca fiind defapt o conglomeratie de triburi, nu exista o limba comuna. Prin urmare, guvernul a decretat engleza limba principala de comunicare. Si ultimul element surprinzator, a fost constitutia fizica a locuitorilor. Si barbatii si femeile sunt inalti si foarte bine claditi. Nu mi-a trebuit mult sa inteleg de ce, intreaga populatie este obsedata cu consumul de carne. In special sub forma de frigarui. Oriunde te uiti este un fir de fum, venind de la un foc prajind ceva. Eu m-am avintat numai la copane smulse de pe puii la rotisor. Motivul fiind ca ei maninca absolut orice fel de carne. In timp ce puii la rotisor erau usor de confimat ca ”ce crezi ca maninci, aia e”, cu carnea de pe frigarui e mai greu de zis.

India – Piine nan

Am calatorit de la Calcutta pina la Darjeeling si apoi muntii Himalaya din regiunea virfului Kanchenjunga (al treilea ca inaltime dupa Everest și Anapurna). Eu una nu suport mincarea indiana. In primul rind ca gust, care invariabil este dulce si in al doilea rind ca aspect: sosuri roz trandafir, galben semafor si verde broasca. Ca atare, pret de 2 saptamini, am trait cu delicioasa piine nan mereu proaspat coapta si ocazional gem la micul dejun. Si asta este singura mea impresie gustativa din India, tara cu cea mai diversificata bucatarie de pe planeta. A, era sa uit de prima masa a excursiei, un curry, dupa care m-am ales cu niste crampe ingrozitoare pret de 24 de ore.

Thailanda – Greieri

Pe cit de obositor poate fi orasul Bangkok, pe atit de pitoresc. Cei care v-ati plimbat in jurul Khao San Road, ati vazut cu siguranta tarabele cu lighioane prajite. Curioasa cum sunt, mi-am luat avint vreo 15 minute si din apetisanta selectie de paianjeni, viermi, serpi, lacuste, scorpioni, rime, gindaci, am ales sa incerc un greiere. Asta pentru ca sectiunea cu greieri parea cea mai populara. In acest timp, amica de calatorie haplise deja urgent un scorpion fara nici o jenă si era deja la greierele numarul 3. Cu infinita scirba am scos insecta din pungulita, am tinut-o pe palma cit sa-i fac o poza și apoi am bagat-o urgent in gura, mestecind temeinic. Imediat dupa aceasta, un tinar localnic ce vindea esarfe, ne-a batut pe umeri si a aratat spre punga. A luat un greiere si a inceput incet, in mod explicativ sa-i rupa aripile si piciorusele. Apoi, ne-a virit corpul mutilat sub nas, pe rind la amindoua, dupa care l-a bagat in gura indicind ca e gata de mincat. I-am multumit in mod traditional thailandez cu o inclinare de cap asupra miinilor impreunate ca pentru o rugagiune. In tot acest timp ma chinuiam ingrozitor sa scot cu limba un piciorus ce-mi ramasese intre dinti. Era cumplit, ascutit si foarte tare. Numai doua ore mai tirziu la hotel folosind ata dentara am reusit sa indepartez orice urma a acelui greiere din gura mea.

Cambodia – Tarantula

Una dintre vestitele delicatese Cambodiene este tarantula prajita in ulei cu sos de soia. La momentul acela, eram pe drum de vreo 6 saptamini si in tot acest timp, tovarasa de calatorie subliniase de nu stiu cite ori ca vrea musai sa manince o tarantula. Ei, in Phnom-Phen a avut ocazia. Cum se intimpla, era o dimineata in care amindoua a trebuit sa luam aspirine la prima ora, cu multa multa apa. La vederea tarabei cu tarantule, nemiloasa cum sunt, bineinteles ca i-am zis amicei, na, acum ai ocazia, sa te vad. Biata fata, sa se tina de cuvint, a cumparat o tarantula pe care a inceput sa o roada. Ni s-a facut rau la amindoua.

Laos – Pupe de viermi de matase

Dupa o calatorie de 12 ore cu barca in jos pe riul Mekong de la granita cu Thailanda, ne-am oprit sa innoptam intr-un sat mic de pe malul riului, fara electricitate. Fiind un punct de oprire pentru turistii care (ca si noi) erau in drum spre Luang-Prabang, aveau insa generatoare ce functionau pret de doua ore zilnic, atit cit sa produca o apa caliie si sa asigure pregatirea cinei. Era prima seara in Republica Populara Laos si ca de obicei, aveam in gind o cina autohtona. La intrarea in prima circiuma locala, era o masa la care statea o tanti ce-si facea de lucru cu niste bule pufoase albe. Curioasa, m-am apropiat sa vad ce face. Scotea pupe de viermi de matase din cocon, pe care le tavalea intr-un sos si arunca intr-o oala cu ulei incins, pe un foc de lemne. Prietenoasa, a indicat zimbind spre o farfurie pe care erau pupe prajite. Am plecat urgent de acolo, spre singurul restaurant pentru turisti, unde m-am asezat jos la o masa si am comandat pui cu cartofi prajiti.

Maroc – Fructe uscate

Marocul ofera o bucatarie care precum cea Indiana, ori iti place, ori nu-ti place, fara cale de mijloc. Mie mi-a placut.. pina la un moment dat, cind m-am saturat de ea si nu mi-a mai placut. Insa ceea ce este cu adevarat extraordinar in Maroc este gustul si calitatea fructelor, mai ales a celor uscate. Cumparate in cornete de hirtie, la drum de seara in pitoreasca si incredibil de aglomerata piata Jemaa El-Fna in centru medinei din Marrakech, fie curmale, smochine, piersici sau caise, toate sunt minunate. Iar sucul de portocale dulci, proaspat stors este si el o mana cereasca pe caldurile infioratoare. Desi daca vrei sa le gusti in varianta rece e un pic de loterie avind in vedere gheata adaugata. Eu nu am riscat, auzind atitea povesti implicind perioade lungi de timp petrecute citind reviste la toaleta.

Iordania – Supa de linte

Nimic nu asteptatm cu mai multa anticipatie in serile reci de iarna Iordaniana petrecute linga focul de tabara dupa o zi lunga de 8 ore mers pe jos prin desertul Wadi-Rum, decit traditionala supa de linte pasata, servita in pahare de plastic. La o temperatura de 2C, la sfirsitul zilei stateam toti tacuti in intuneric, in jurul focului asteptind ciaunul cu supa. Dupa care, hamesiti, cu miini inghetate tremurinde, infundam paharele albe de plastic in lichidul verde deschis asteptind minuni. Care fara gres, se implineau de fiecare data. Fierbinte, excelenta la gust, un pic picanta. Cu siguranta saptamina petrecuta in Wadi-Rum nu ar fi fost la fel fara obisnuita supa de linte, seara, la foc de tabara. Bine.. mai era si doza de gin adaugata in ceai dar asta e alta poveste.

Vietnam – Peste uscat

Dupa 5 zile de calatorit de la Saigon prin delta Mekong, fie cu barca, in spatele unui localnic pe motocicleta sau cu autobuze hodorogite, am ajuns intr-un final intr-un orasel mic pe coasta de sud a Vietnamului, 7 kilometri de granita cu Cambodia, Ha-Tien. Privirile curioase ale localnicilor care se opreau citeva secunde din activitatile lor pentru a se uita la cele doua cadine vestice ce se promenau agale printre ei, m-a convins ca telul meu de a vizita un loc in care nu multi turisti ajung, a fost atins. Nimeni nu vorbea un cuvint de engleza. Ceea ce ne-a izbit de la inceput in acel orasel, a fost incredibilul miros de peste in diverse etape de putrefactie. Nu mult ne-a luat sa ne dam seama ca defapt pestele era principalul produs comercializat si consumat. In special pestele uscat. Pe strazi, peste tot erau un fel de tarabe mobile cu un aragaz. Ne-am apropiat de una dintre ele. In dreapta erau foarte multe tipuri de peste uscat, in stinga vreo 4 tipuri de foetaje. In mijloc o plita. Dupa o conversatie nereusita verbala, am aratat simplu spre peste. Vinzatoarea a luat o foaie de foetaj, a prajit-o pe plita, a adaugat o felie de peste prajit, a adaugat un pic de sos, a facut-o sul si mi-a intins-o. Ca si gust, imaginati-va un strudel uleios, cu peste puturos si un pic de sos de soia. Dupa cele 2 zile in Ha-Tien, nu mi-a mai trebuit peste timp de 6 luni de zile.

Africa de Sud – Biltong

Nicaieri in lume (si tin sa precizez ca inca nu am ajuns in Argentina) nu cred ca populatia este mai ahtiata dupa carne de vita ca in Africa de Sud. Sud africanii sunt innebuniti dupa gratare (care aici se numesc “braai”) cit mai uriase si singeroase. Barbatii sud-africani au adus prajirea halcilor de vita la adevaratul sens al cuvintului perfectie. Insa cel mai atragator produs pentru mine este pe departe, biltong. Biltong este muschi de vita sarat si lasat la uscat. Mincat crud, taiat, sau mai bine zis razuit, in bucatele semanind aschiilor de lemn dupa trecerea unei rindele, acest produs efectiv da dependenta. Vine in variante simplu sau cu mirodenii, jilav (uscat pret de o luna), mediu (doua luni) sau uscat (trei luni), slab sau cu grasime, iute sau normal. Am ajuns in Africa de Sud pe 30 Sep 2009 si pina acum, cred ca am mincat de una singura o vaca de marime medie, cioplita in aschii mici, incercind toate felurile posibile. Orice sud-african are o preferinta la biltong. De abia acum eu am inceput sa mi-o gasesc pe a mea care este: jilav, normal (adica nu iute), cu un pic de grasime. Serios, acest produs trebuie prezentat intregii planete, este atit de bun!

Burma – Kun-ya

Ca si turist, primul contact cu Burma (sau Uniunea Myanmar cum este numita acum), este aeroportul din Yangon, caci alfel nu ai voie sa intri in acea tara. Stind si asteptind un taxi, am observat ca la vreo 2 metri de mine era un recipient din metal cu capac asemanator unui cos de gunoi, foarte des folosit deopotriva de barbati si femei (dar mai mult barbati) care ridicau capacul, scuipau (sau mai bine zis lasau sa curga din gura) un lichid purpuriu, puneau capacul la loc. Contrar asteptarilor, eram mai mult curioasa decit ingretosata. Misterul a fost dezvaluit in aceeasi zi avind in vedere popularitate consumului de Kun-ya in Burma. Vizual, Kun-ya este foarte asemanator cu o sarma mica. Se ia o frunza de betel, pe care se intinde o pasta din var (E529 ca si aditiv alimentar, am facut research pe Google), dupa care se presara nuci pisate si/sau tutun (barbatii) si/sau miere (femeile). Frunza cu mixtura se face pachetel care se baga in gura si se mesteca pret de 10-15 minute, fara a fi inghitit (pe cit posibil), dupa care pasta rezultata de culoare rosu-inchis se scuipa fie in recipientele special instalate sau in locuri cu pamint. Autoritatile locale sunt foarte stricte cind vine vorba de scuipatul acestei paste avind in vedere culoarea si gradul ridicat de patare. Kun-ya are efecte energizante foarte puternice. Trebuie sa marturisesc, desi am fost tentata, nu am gustat pina la urma acest produs, determinate in decizia mea finala fiind de culoarea rosu-inchis a dintilor si gingiilor tuturor localnicilor.

Irlanda – Semintele prajite de floarea soarelui

Nu pot sa inchei acest articol fara a descrie una din cele mai hazli seri petrecute in apartamentul meu din Dublin, cu trei dintre cei mai dragi amici irlandezi. Eram proaspat intoarsa din Romania dupa o vacanta de Craciun. Urmind sa ne uitam la un DVD, in traditionalul spirit romanesc, am scos una din cele 20 pungi mari de seminte de floarea soarelui Nutline, care la vama Otopeni l-au determinat pe vamesul de la aparatul cu razeX de verificare a bagajelor sa ma intrebe daca fac contrabanda cu seminte. In spatiul care mai ramasese in valiza, mama mai impachetase bine in pungi cu bule un borcan cu gogonele si unul cu dulceata de visine.

Amicii se uitau interesati la ce am de gind sa fac cu semintele in coaja din acea punga. Am inceput sa rontai la ele, invitindu-i si pe ei sa incerce. Fiecare a luat cite o saminta, au bagat-o in gura unde au stopsit-o temeininc intre dinti de n-a mai ramas nimic din ea. Erau derutati. Am inceput sa le dau lectii cum trebuie sa tina saminta, cu partea tuguiata in sus, sa o puna intre doi dinti din fata, sa apese cu dintii numai cit trebuie sa despice cele doua parti impingind saminta inauntru in acelasi timp, maxim trei rontaieli, sa scoata continutul cu limba, sa scoata cojile despicate din gura. Urmatoare miscare a fost bineinteles un concurs, care decojeste mai multe seminte intr-un minut. Ne-am clasificat in felul urmator: locul 1 Roxana 21 seminte, locul 2 Paul 4 seminte, locul 3 Karen 3 seminte, locul 4 Gillian 2 seminte. Daca acel concurs ar fi masurat nivelul de saliva produs, Paul, Karen si Gillian ar fi cistigat de departe, miinile si barbiile lor fiind complet acoperite!

Efectul Australopithecus

Weekendul trecut am fost cu un grup de prieteni pe coasta sudică a Africii de Sud, pentru o minivacanță de 4 zile, într-un decor oceanic de excepție in care albatroșii se perindau agale pe plajă, mai degrabă interesați de creaturile humanoide ce făceau același lucru, decît speriați.

Am fost în total 10 persoane, 5 bărbați, 4 femei și o fetiță minunată de 5 ani jumate. Bărbații aveau vîrste cuprinse între 35 și 41 de ani.

Cei care mă cunosc știu prea bine că nu sunt ușă de biserică atunci cînd vine vorba de petreceri. Doresc să precizez acest lucru pentru că vreau să fie clar, aceste observații vin de la cineva care are o considerabilă experiență de petreceri turbulente și nu ar refuza niciodată acel pahar de alcool în plus care ar arunca o domnișoară afară din categoria angelică.

Dar să mă întorc la weekendul trecut, pentru a nu știu cîta oară în viața mea începînd de la primele sejururi la Costinești cu gașca acum 20 ani, am fost mută de uimire să văd metamorfozarea unor indivizi care luați separat ar fi genul de ”băiat bun să-l pui la rană”, într-un grup de bipede, diferite față de alte primate numai prin lipsa cozii. Indiferent de naționalitate sau vîrstă, se pare că majoritatea bărbaților sunt loviți de efectul australopithecus coborînd vreo două trepte pe scara evoluției cînd se întîlnesc în circumstanțe festive. Similar cu alte ocazii, weekendul trecut, acest efect a avut următoarele elemente:

1. transformarea rîsului timid de la începutul sejurului în sunete tip mugit, nechezat sau behăit, din ce în ce mai sonor arătînduși unul altuia aprecierea glumelor făcute.

2. inițierea de concursuri inteligente în care puncte sunt marcate prin pîrțuri trase cît mai sonor și aproape de nasul altor membrii ai grupului.

3. ușurința de a localiza grupul după miros. Vezi explicația de la punctul 2 în legătură cu concursul de pîrțuri, plus multiplele și minunatele rîgîieli cu aromă de bere fermentată.

4. avînd în vedere că decorul includea prezența apei din abundență, a fost numai o chestiune de timp pînă cînd cel mai vulnerabil membru al grupului a fost identificat și aruncat îmbrăcat în ea.

5. migrarea întregului grup dintr-o locație în alta în funcție de poziția liderului. În timp ce femeile puteau fi prezente, una în bucătărie pregătind o ceașcă de cafea, una pe verandă citind, una pe gazon stînd la soare sau una pe plajă la plimbare, bărbații nu s-au îndepărtat mai mult de 5 metrii de propriul lor grup (cu scopul de a merge la toaletă sau a aduce mai multă bere de la rece) la orice moment al zilei.

6. nevoia de a cînta tare gen urlat, convinși fiind că toți vecinii din sătucul liniștit de vacanță i-ar găsi cel puțin la fel de amuzanți pe cît se găsesc ei între ei.

7. introducerea tip innuendo a părților private în conversații urmate de hăhăieli sonore.

8. nevoia de a dansa împreună tip țopăit, scălîmbăit sau clown după consumul excesiv de alcool.

A.. și să nu uit de momentul cînd am ieșit la pescuit oceanic. Am fost singura femeie care a dorit să iasă în larg. Ne mai fiind niciodată într-o barcă pe ocean, am fost un pic îngrijorată în ceea ce privește această experiență, mai precis, posibilitatea răului de mare. Nu vă spun cîte glume s-au făcut pe tema asta, cîte sfaturi am primit cu privire la ce trebuie să fac dacă e să mi se facă rău de genul, daca-ți vine să verși, nu te uita la apă sau în barcă, uită-te spre țărm sau la orizont, stai la provă, nu te du la pupă pentru că fumul de la motor amplifică greața șamd.

20 de minute mai tîrziu, barca în lungime de vreo 10-12 metrii înainta încet contra valurilor de circa 5 metrii înălțime. 5 metrii poate că nu pare mult, dar vă asigur, e ca și cum ai fi pe un roller-coaster continuu, mergi în sus la un unghi de 45 grade, ai ajuns în vîrf și dintr-o dată cazi cu viteză după care imediat iar o iei în sus și tot așa. De curiozitate l-am întrebat pe căpitan la ce înalțime a valurilor s-ar răsturna acea barcă și mi-a spus că devine aproape imposibil de manevrat la 9-10 metrii.

În fine, exuberantă cum sunt eu cînd vine vorba de ceva nou în viața mea, în cele 20 minute mi-am concentrat atenția spre albatroșii care zburau în paralel cu noi, unduirea apei, explicațiile date de căpitan cu privire la un ecran mic ce citea datele transmise de sonarul de sub barcă despre prezența peștilor, indicarea trecerii unui grup de caracatițe pe sub barcă etc. După un timp mi-am dat seama că este foarte liniște. Nici unul dintre bărbați nu zicea nimic. În schimb, toți se țineau de mînerele de la provă, monturile complet albe, contemplînd adînc orizontul, cu niște figuri galben-verzui. Cînd am terminat sesiunea de pescuit (fără nici un rezultat din păcate) și am ajuns pe mal din nou, le-am spus că am remarcat liniștea din barcă. Dar bineînțeles că pe sol solid, instinctul de turmă a fost recăpătat din nou și glumele au continuat în aceeași manieră, toți asigurîndu-mă că erau doar dezamăgiți de faptul că nu au prins nici un pește.

Uitîndu-mă la acești bărbați de-a lungul weekendului, toți avînd propria afacere, foarte respectabili de altfel, am încercat să înțeleg această transformare. Așadar, l-am întrebat pe unul dintre ei într-o dimineață ce este ceea ce îi determină să aibă un astfel de comportament. Într-o manieră foarte firească, s-a uitat la mine și mi-a zis ”este doza noastră de simplicitate”. Răspunsul m-a uimit. Am cerut explicații suplimentare. ”Da” mi-a spus, ”femeile nu numai că sunt foarte sofisticate dar ne impun și nouă să fim sofisticați. Habar nu ai cît de obositor este pentru bărbați acest lucru. Cînd ne întîlnim între noi bărbații, ni se dezvoltă un apetit incredibil de a fi simpli.”

Deci în concluzie doamnelor, înainte de a vă muștruluii bărbații dimineața după o petrecere, gîndiți-vă că într-un fel sau altul, tot voi sunteți de vină.

Dulce-i graiul românesc

Aseară citeam liniștită ca de obicei înainte de culcare cînd telefonul bîzîi pe noptieră, scurt, de două ori. Mesaj nou de la un fost prieten irlandez, Colm, un băiat de nota zece în ochii actualei lui logodnice, “ce faci puișor?”. Am zîmbit, ca de altfel mereu cînd primesc un mesaj de la el.

Colm și cu mine am lucrat împreună într-o firmă mică de contabilitate din Dublin, situată într-un imobil cu fațada din cărămidă roșie, pe colțul unei străzi fără pomi cu altă stradă fără pomi. Colm era contabil iau eu eram un element exotic, singura persoană străină din firmă. Amîndoi lucram în mansarda imobilului pe care o împărțeam cu alți 5 colegi și sute de dosare prăfuite, aruncate peste tot. Îngrămădiți cum eram acolo, era foarte greu să vorbești la telefon fără ca toată lumea să audă ce zici. În timp ce toți ceilalți șușoteau in receptorul ținut aproape în gură, eu nu aveam nici o jenă pentru că desigur nimeni nu înțelegea graiul mioritic. După cîteva luni, colegii de mansardă ajunseseră să se salute dimineața cu ”ce faci” și ”servus”.

Într-o zi, Colm a venit lîngă biroul meu și mi-a spus ”știi, româna e o limba foarte ciudată”. ”De ce” am întrebat eu, ”nu e mai ciudată decît orice altă limbă latină”. El a zis că nu seamană cu nici o limbă latină din cîte mă aude pe mine vorbind la telefon, defapt sună chiar foarte complicată. Eu l-am întrebat cum adică. El a zis că nu știe să explice.. după care mi-a zis să spun ceva în românește. Eu i-am spus să-mi zică ceva ce pot traduce, el s-a uitat în jur și a zis, ”de exemplu cum îi spune la asta?” (arătînd spre un acțibild tri-dimensional lipit de colțul monitorului, identic cu cel din imaginea atașată mai sus). ”Se spune gărgăriță”, am spus eu. Am rîs amîndoi sonor. După care i-am zis, ”sau mai poți să-i spui și buburuză”. Am rîs amîndoi și mai sonor. Nu am reușit să scot de la el mai mult de ”gărgță” sau ”burbză”.

Din acea seară, omul amorezat fiind, a insistat să-l învăț graiul dulce românesc. Bineînțeles că lecțiile au început tradițional cu traducerea și pronunțarea frazei de salut. I-a fost imposibil să pronunțe cursiv ”plimbă ursul ca ruginește lanțul”, bietul băiat fiind vădit descumpănit de lungimea si dificultatea de exprimare a ceea ce, în mintea lui, ar fi trebuit să fie cea mai simplă frază din orice limbă. Ca să-l liniștesc, i-am spus că poate să spună și informal ”plimbă ursul”, salut cu care m-a întîmpinat de atunci cu regularitate, dorind musai să mă facă să mă simt ca acasă în țara lui.

Și uite așa, încercînd să învăț pe cineva românește, mi-am dat seama cît de dificilă de pronunțat este limba noastră. Ne-vorbitorii de limbi latine nu sunt în stare să detecteze similaritatea. Ceea ce le sare lor în atenție din punct de vedere acustic sunt repetatele ci, ce, gi, ge, ș, ț. Li se pare că ciciim, șîșîim și țîțîim într-una. Așa cum nouă ni se pare că olandezii se pregătesc să scuipe la fiecare frază.

Ca să mă întorc la Colm, alintarea cu ”puișor” a găsit-o singur într-un dicționar de buzunar englez – român pe care îl ținea pe noptieră. Grație acelui dicționar, abia după vreo două luni de zile m-a întrebat ce caută un urs in salutul românesc..