Rasarit de Soare

Simbata trecuta mi s-a intimplat un lucru care nu mi s-a mai intimplat de foarte multi ani incoace: am ajuns acasa la 5:35am dupa o seara/noapte turbata in compania colegilor de birou (am sarbatorit iesirea unui coleg din peisaj).

Pe data de 5 Februarie soarele a rasarit la ora 5:45am. De ce aceasta informatie? Pentru ca atunci cind m-am prabusit in patul perceput cel putin quatro-dimensional la acea ora, uitindu-ma pe geam la lumina de afara data de rasaritul de soare in plina desfasurare undeva in fundal, gindurile au inceput sa acceseze cutia cu memorii pentru a cauta alte rasarituri pe care le-am prins in plin progres.

Am gasit citeva, toate amintite cu nostalgie. Doua pline de romantism in bratele a doi fosti iubiti ale caror nume de familie nu mi le amintesc cu exactitate, dar care la vremea aceea au inhibat orice nevoie de somn. Unul spectaculos in nordul Indiei, aruncind o lumina portocalie asupra virfului Kanchenjunga (al treilea ca inaltime din lantul Himalaya). Unul ingrozitor de dureros vizionat din virful vulcanului Kilimanjaro, in timp ce incercam sa ma culeg dupa cel mai crunt rau de altitudine din isotria omenirii. Unul de pe muchia uneia dintre cele mai inalte dune de nisip de pe planeta situate in Sosuvlei, Namibia, in timp ce imi clantaneau dintii de frig.

Insa in topul momentelor in care am fost prezenta la deschiderea ceremoniilor unei noi zi, a ramas, si tare am senzatia ca va ramine, o dimineata de vara, undeva in dreptul Obeliscului de pe plaja de la Costinesti. Impreuna cu trei prieteni: Razvan, Andu si Andreea (prietena lui Andu de atunci, o cu totul si cu totul alta fata decit cea cu care e insurat acum), cu limbile albastre sau verzi de la niste acadele colorate cu care ne-am prostit toata seara, ne-am incapatinat sa stam treji in ciuda numeroaselor bauturi alcoolice cit mai ieftine consumate de pe la ora 5pm din ziua precedenta, pentru a prinde rasaritul de soare pe plaja sus-numita.

Ajunsi pe plaja sustinindu-ne unul pe celalat, rizind isteric, cazind repetata in apa si apoi nisip, am reusit toti patru, ingenunchiati, sa privim cele 8 cercuri incandescente (doua de persoana) ivindu-se de dupa marea calma. Dupa care fara nici un cuvint, ne-am prabusit toti in nisip, adormind instantaneu, fiecare in pozitia in care legea gravitatiei s-a nimerit sa-si faca datoria.

Prima trezita am fost eu. In jurul nostru sute de cearsafuri si o forfota schingiuitoare. Zeci de oameni se uitau la expunerea noastra de ignoranta a tineretii, fie cu dispret, nostalgie sau amuzament. Imi caut amicii cu privirea si ii gasesc, nu departe, baietii dormind pe burta, cu gura larg deschisa, inghitind un pic de nisip la fiecare respiratie. Imediat linga mine Andreea, dormind angelic in pozitia fatului cu palma pe fata, toate degetele rasfirate intr-o incercare instinctiva de a se apara impotriva soarelui nimicitor. Incerc sa-mi sterg nisipul de pe fata si imediat imi vine sa urlu simtind o durere crincena in obrazul sting. Andreea incepe sa se trezeasca si muta mina de pe fata, miscare ce ma face sa incep sa rid cu lacrimi. Se uita la mine cu o fata pe care este imprimat pretul acelui rasarit de soare: urma alba a unei miini cu degete rasfirate pe restul fetei de un rosu incandescent. Cine s-ar fi gindit in seara precedenta ca trebuie sa luam cu noi la disco crema de soare?

In comparatie cu suma toatala a experientelor noastre, momentele ce ramin cu noi in cel mai mic detaliu sunt infinit de putine. Sunt acele moment care daca ai putea sa dai timpul inapoi, nu ai schimba nici cel mai mic aspect. Pentru mine unul din acele momente este acel rasarit de soare vizionat de undeva de pe linga Obeliscul de pe plaja din Costinesti, acum o caruta de ani, cind eram subtire si permanent increzatoare ca mereu sunt acolo unde trebuie sa fiu si tot ceea ce fac este tot ceea ce trebuie sa fac.

Goana dupa reactii

Doua dintre elementele ce adauga sare si piper complexitatii comportamentului uman sunt capacitatea oamenilor de a reactiona imediat, vizibil, la informatiile receptate din mediul inconjurator si mai ales, dorinta noastra de a creea reactii in cei cu care interactionam. De exemplu, cind dam un cadou, vrem musai sa fim prezenti pentru a vedea expresia faciala a primitorului. Sau cind aflam o veste nu tocmai glorioasa despre o cunostinta usor iritanta, de abia asteptam sa o imprastiem in lumea larga, reactiile pricinuite fiind desigur mai importante sau interesante decit veridicitatea birfei sau efectul asupra persoanei afectate de aceasta. Intr-un fel sau altul, tuturor ne place sa zgiltiim cutia cu reactii, nu-i asa?

Am aici in Johannesburg un amic ce practica acest sport la extrem. Reactia dupa care pare a fi consitent ahtiat este cea de surprindere, sau mai bine zis, uluire la maxim. De cind l-am cunoscut, nu esueaza niciodata in a ma ului cu povestile pe care le spune, desigur cu mina pe inima jurind ca sunt adevarate. Asta pentru ca sunt atit de uluitoare incit instantaneu imi par incredibile. Si ca sa fie sigur ca este luat in serios, face ce face si gaseste o modalitate de a confirma veridicitatea faptelor expuse. La urma urmei este adevarat, ce rost ar avea niste povestiri de ordin fantastico-socant daca nu ar fi reale.

Deci amicul in cauza, sa-l numim Nenumitul (din motive evidente) face miine poimiine 43 de ani, este un tip foarte destept ce are firma lui de IT cu care face o caruta de bani pentru ca a inventat un program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta. Fizic, omul are cam un metru saptezeci si ca aspect, daca nu l-as fi cunoscut si m-ati fi intrebat cu ce se ocupa, as fi spus “Trebuie sa lucreze ceva in IT, probabil un inventator al unui program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta.”

Desi nimic din maniera lui nu este exceptional, este omul pe care daca il aduci la o petrecere, ai marcat puncte maxime in cercul social. Initial, cu umerii usor adusi stingul usor ridicat fata de nivelul dreptului, purtind mereu aceeasi pereche de blugi cu genunchii tociti si curbati in doua pungi blegoase, in permanenta purtind tricouri clasice pe nuante de la bej la maro, omului nu i se acorda o privire mai mult de o milisecunda cind intra intr-o incapere unde nu cunoaste pe nimeni. Si nici nu zice nimic pret de vreo ora. In tot acest timp insa, Nenumitul observa, cugeta si evalueaza fiecare individ din adunare. Si dupa o ora in care pur si simplu uiti ca exista in peisaj, cu o voce inceata care necesita liniste totala si cu pauza lungi de zece secunde intre fraze pentru a creea efectul maxim de nerabdare, spune prima poveste din experienta lui incredibil de vasta, care este foarte bine selectata pentru 1. a ului la cel mai inalt grad sau 2. a stirni cele mai haotice risete si 3. a devein starul serii deoarece cu orice alta poveste ar vrea cineva sa fie simpatic, pur si simplu nu o poate bate pe a lui.

Sa va dau un exemplu. Saptamina trecuta am mers cu un grup de amici (incluzind Nenumitul) la o lansare de carte. Nenumitul a stat cuminte linga noi uitindu-se curios prin adunare. Starurile serii: autorul cartea caruia se lansa si un tovaras de-al lui, autor si el insa de alte carti si atunci prezent numai in calitate de prieten si comentator. Subiectul discutat fiind descrierea cailor Africane batute de generatii de exploratori, desigur atit autorul (cit si tovarasul lui) nu au umezit ochii femeilor prezente numai cu personalitatea unor curajosi si inflacarati iubitori de aventuri dar si cu niste fizicuri inalte, bine facute, barbia autorului brazdata de o cicatrice deschisa la culoare in contrast cu restul fetei arsa de soarele unei savane, unde probail s-a batut corp-la-corp cu un leu infricosator (cel putin asta a fost fantezia mea, nu stiu despre celalate cadine prezente..).

Amuzat de reactia majoritatii reprezentantelor plapinde din sala (risete excesive pline de rasfat la glumele nu chiar asa de haioase ale autorului, neputinta de a dezlipi privirea de pe el, graba cu care au sarit toate sa primeasca o samnatura si dedicatie pe cartile proaspat cumparate etc.), Nenumitul se ridica de pe scaun la un moment dat si-l vedem ca se indreapta spre cele doua personaje principale ale serii. Impreuna cu o alta amica, l-am urmarit curioase cum a plutit firav cu umerii strimbi si s-a proptit in fata celor doi aventurieri cu mina intinsa in salut, ajungindu-le pina la umar. In mai putin de cinci minute, cei doi autori au devenit clar foarte atenti la ce la povestea Nenumitul. Dupa care, atentia s-a transformat in mirare pura pe masura ce cercul celor trei se restringea, capetele aventurierilor aplecindu-se, aducind urechile mai aproape de gura Nenumitului, luind alura unui complot in progres. A fost numai o chestiune de timp pina cind cei doi trupesi au devenit complet uluiti, uitindu-se unul la altul si apoi la amicul nostru, consternati.

Intr-un final, Nenumitul si-a luat ramas bun. Cei doi au ramas in urma, muti, zguduiti. “Despre ce ati vorbit? Ce le-ai spus?” am sarit amindoua pe el cind s-a intors la masa noastra. “Am vorbit despre experiente de viata” spuse amicul serios. “Le-am spus ca pentru experiente extreme nu trebuie sa strabati salbaticia Africii, le poti gasi chiar si la un gratar nevinovat organizat intr-o duminica dupa-amiaza la cineva in curte.” “Cum ar fi..?” l-am incurajat eu.

Ei aici s-a uitat intens la mine si a zis “I-am intrebat daca au gustat vreodata lapte de mama, de la sursa. Mi-au zis ca asta chiar nu au facut. Si le-am povestit cum am fost invitat la un gratar acum citiva ani. Nu cunosteam pe nimeni si m-am apucat sa ma uit prin casa. Intr-o camera era o femeie care alapta un bebelus. Am rugat-o sa ma lase sa ma uit la ea, spunindu-i ca sunt fascinat de acest proces. Mi-a dat voie. Dupa citeva minute am intrebat-o ce gust are laptele si nu a stiut sa-mi explice. Asa ca am rugat-o sa ma lase sa gust direct." aici a urmat pauza mentionata de circa zece secunde, necesara inaintea loviturii de gratie. "Si m-a lasat.” a incheiat Nenumitul triumfator, lasindu-se imediat lenes pe spatarul scaunului uitindu-se intens la noi.

O a treia amica s-a apropiat de noi si a inceput sa intrebe precipitat “Ce-i cu fetele astea? Ce s-a intimplat? Ce-am pierdut?”

Cred ca exemplul este edificator, nu mai este necesar sa inchei acest articol cu nici un comentariu, ati inteles ce vreau sa zic, da?