Simtul Umorului

Sa vedeti ce mi s-a intimplat: mi-am pierdut simtul umorului. Foarte trist si dureros. De vreo 3-4 saptamini, tocmai cind am crezut ca pot deja sa astept pasnic calatoria din jurul lumii imediat dupa pensionarea la 50 de ani, iaca trebuie sa dau in brinci. Se pare ca in Africa e plin de patrupede cu covrigi in coada, numai ca nu ciini, ci lei. Adica eu, in loc sa accesez covrigul fara oprelisti, acum trebuie sa ma bat cu leul. Adica seful meu.

De vreo 4 saptamini incoace, am ajuns de lucrez ca un doctor generalist, un pacient la 15 minute, 9 ore pe zi. Si odata cu multiplele responsabilitati preluate, am observat o diminuare considerabila a simtului umorului. Parca acum nu mai sunt intr-o pelicula Woody Allen ci intr-un decor Pulp Fiction. Roxana merge la sedinte, participa la telefoane, ii dascaleste pe juniori, face bugetul, fuge, bate si astupa. Si toate bineinteles, in graba, o vijelie a la Cruella De Ville, usor adusa de spate, cu colturile hirtiilor din mina indoite de vintul vitezei de deplasare.

Oare cum ar fi ca stresul sa mearga mina in mina cu simtul umorului? Cind e stresul cel mai mare, sa fii in stare sa rizi la o gluma. Sau macar sa intelegi ca s-a facut o gluma. S-au chiar si sa nu te irite ca cineva a facut o gluma.

Ceea ce mi se pare absolut incredibil este ca defapt toata lumea din jurul meu e la fel. Adica toti ne-am pierdut capacitatea sa ne amuzam, unul pe seama altuia sau proprie. Toti suferim de acelasi sindrom de vreo 4 saptamini. Ieri insa, unul dintre colegi a exclamat la adresa sefului “asta are nevoie de mai mult sex” (ca sa ma exprim elegant).

A fost ca o revelatie, toti ne-am uitat unii la altii consternati. Da asta e adevarul! Seful nostru de vreo 4 saptamini este intr-o forma ingrozitoare si ne freaca atit de tare, incit a reusit sa ne conecteze pe toti permanent la o priza nu cu mult mai putin dureroasa decit una de 220V, dar pe alt plan: mintal. Si bineinteles ca datorita neputintei de a-mi imagina rumegarea unui calus, au iesit oaresce scintei saptamina asta.

Iaca m-a busit risul.. la imaginea mea in cusca leului ieri, unde, cu o voce tremurinda de femeie super-frustrata si un puternic accent est-european, ii spuneam sefului pe un ton repetat la perfectie de vreo doua zile, ca as aprecia sa ma trateze ca pe un membru senior al echipei. Iar el, cu niste ochi mari tip oaie fara turma, se uita la mine speriat, nereusind sa-si aduca aminte ce a mincat la micul-dejun in acea zi, d’apoi ce mi-ar fi putut spune mie in ultimile zile. A dat insa din cap foarte supus, cu singura atitudine ce m-ar fi domesticit instantaneu “bine” mi-a spus, “am inteles, nu mai fac, imi pare rau.” Cu ochul pe tinta, gloantele pe teava si degetul pe tragaci, am fost nevoita sa-mi opresc avintul in fata batistei albe. L-am intrebat “stii la ce ma refer?”. “Sigur” imi spune imediat “cum sa nu.” Si zimbeste, cu dintii albi, mari, regulati, impecabili, pe fata neagra. Ma uit la el si imi dau seama ca habar nu are. Se uita la mine multumit ca mi-am dat seama ca habar nu are. Ies din birou supusa. Ramine in birou resulflind usurat. Foarte amuzant.

Oare mi-am revenit?

360°

Duminica trecuta, in jurul orei 23:15, pe stadionul FNB Stadium (fost Soccer City), eram si eu undeva printre cei circa 103,000 spectatori adusi in delir de mai mult de doua ore, de catre patru Irlandezi: Paul Hewson, Adam Clayton, Larry Mullen Jr. si David Evans. Patru irlandezi cu nume si prenume banale irlandeze. Si pe cit de banali sunt la nume, pe atit de carismatici ca aparitie si comportament.

Am un amic la Dublin, devenit ca atare luind-o de nevasta pe una dintre maici (grupul meu de amice buclucase din Dublin a continut patru personaje: Sister Mary - Deirdre, Sister Nora - Noelle, Sister Cynthia - Rosemary si Sister Rosario - Eu), care este pur si simplu ahtiat dupa U2, pe care alaturi de Bruce Springsteen ii numeste “coloana sonora a vietii lui”. Cind U2 vin la Dublin, de obicei tin doua concerte, el isi ia bilet la amindoua. Cind U2 concerteaza la Belfast sau in UK, imediat isi cumpara bilete de avion. Ca sa nu mai vorbim de vacanta bi-anuala la New York, unde U2 de obicei tin concerte in Madison Square Garden. Nu l-am inteles niciodata cum nu se poate plictisi. Ei bine, duminica am aflat raspunsul.

Invitata fiind de catre un gentleman care graviteaza in jurul meu de o perioada incoace si care pina acum a prezentat numai patru puncte slabe: fumeaza si are trei pisici (ce e oare cu barbatii sud-africani si iubirea de pisici), am pornit spre concertul U2, turul 360°, la ora 14:00. U2 au iesit pe scena la ora 21:05. La 21:00, dupa o calatorie cu trenul de vreo 2 ore, nu stiu cite beri consumate la soare in puhoiul de lume, pentru care trebuia sa stai la coada o vesnicie (=30 minute cind mori de pofta si de sete) si doi artisti de deschidere, asteptam cu nerabdare aparitia irlandezilor. Intre 21:05 si 23:30, nu m-au facut sa-mi para rau de lunga asteptare la care am fost supusa.

Imaginati-va o scena futuristica asezata pe gazon, vizibila 360°, inconjurata de un spectacol de lumina incredibil de captivant, pe un fundal muzical cu toate hiturile tale U2 preferate, stiind ca parte din pretul biletului se duce pe scopuri caritable, inconjurat de alti circa 102,999 persoane care de asemeni isi arata foarte zgomotos dragostea fata de tot ce se intimpla. Magic.

In timpul penultimului cintec al concertului, "With or Without You", pe ecranul de deaspura scenei (vizibil de asemen tot la 360°), se derulau imagini de cind erau tineri si pletosi. Cine ar fi crezut ca 22-23 ani mai tirziu, aceeasi baieti vor deveni patru idoli pentru, asa cum le sta bine mega-starurilor, citeva generatii?

Fiecare melodie a fost un spectacol in sine insasi. Fiecare melodie a primit un scop. O dedicatie pentru somitatea prezentata sau cauza exprimata ca si introducere. Mi s-a ridicat tot parul de pe brate in timpul "One", dedicat toturor celor ce si-au dat viata pentru libertate si democratie, care au fost tinta unui glonte bine ochit, care merita sa fie imprimati in memoria tuturor semenilor indiferent de rasa, religie sau apartenenta sociala.

Delirul a atins insa punctul maxim la primele acorduri ale cintecului “Where the Streets Have No Name” ca si fundal al primului speech al lui Nelson Mandela in calitate de presedinte al Africii de Sud in 1994.

La ora 23:30, gifiind, cu o fata lucioasa de transpiratie si in foarte buna forma, Bono a multumit si si-a luat ramas bun de la publicul din Johannesburg, de la mine. Lasindu-ma sa caut asiduu motivul din care nu am fost niciodata tentata sa merg la un concert U2. Citeodata am senzatia ca cineva acolo sus chiar ca ma iubeste si nu ma lasa nicicum sa pierd astfel de momente.

Scoala Generala Nr.22

Degeaba, cum sunt vazuta ca stau cind vin acasa, in ultimile zile mi s-a distribuit nobila sarcina de a-l colecta de la scoala pe nepotul meu David (7 ani).

Am coborit din masina in fata unei porti de sirma impletita, la intrare in curtea Scolii Generale Nr.22 amplasata in spatele pietei Astra din cartierul brasovean cu acelasi nume. Nu a fost deloc greu sa o gasesc, arhitectura specifica scolilor generale a facut-o usor de reperat. Curtea scolii musuroia de parinti, bunici, copii de virste diverse, cei mai mici inaintind robotic ghidati de la spate in singura directie vizibila din interiorul glugilor salopetelor de fis bufante luate peste hainele de scoala, cu alura unor angajati a unei misiuni NASA proaspat aterizate pe o planeta ostila.

Am inaintat incet prin multime spre intrarea principala. La stinga un teren de sport acoperit de un strat considerabil de gheata pe care 8-9 baieti cu virste intre 10 si 14 ani, se chinuiau sa-si pastreze echilibrul in procesul de sutare a unei mingi artex imposibil de controlat, spre un cadru din fier forjat. Trei dintre ei, dezbracati de hainele restrictive, alergau cu obrajii rosu-singe, emanind aburi in temperatura inconjuratoare de -6C.

Am intrat in cladirea scolii intr-un décor rece lipsit de personalitate, cu pereti golasi placati pina la nivelul umarului cu folii de PFL lucios, maro, rezistent tuturor elementelor distructive imaginabile. Am inceput sa urc scarile de ciment cu margini tocite de talpile grabite ale zecilor de generatii educate in doua regimuri politice diametral opuse. La etajul doi, m-am oprit in fata ultimei usi pe partea stinga (dupa cum am fost instruita) prin care am bagat capul cautindu-l cu privirea pe nepot. Sala de clasa era decorata cu buget restrins numai de desenele elevilor. Deasupra tablei, in locul pozei tovarasului secretar general, stema Romaniei. La catedra, o invatatoare care in ultimii 20 de ani si-a schimbat numai prefixul de la “tovarasa” la “doamna” si nimic altceva.

“Ai luat vreo nota azi?” l-am intrebat pe David cu o usoara maniera severa? Spre fericirea mea, a raspuns nu. Zic spre fericirea pentru ca daca as fi fost confruntata cu indicative bune, as fi stiut cum sa reactionez insa la anuntul unui “insuficient”, precum s-a intimplat cu o zi inainte, as fi avut probleme majore in a ma arata dezamagit-enervata.

Deci cu o zi inainte, bietul copil, cu o fata vinovata a declarat un “insuficient” la muzica. Anunt ce mi-a luat toata vointa in a ma abtine din explozia de risete ce-mi statea in git, imaginindu-mi-o pe biata invatatoare incercind sa scoata macar un sunet muzical dintr-un copil care a fost fascinat de zgomotul produs de vuvuzela pe care i-am adus-o din Africa de Sud, cel mai bine vindut obiect in timpul campionatului mondial de fotbal. Bineinteles ca a trebuit sa ma arat profund nemultumita de aceasta veste, comportament ingreunat de amintirile de acum 23 de ani cind eu insami am fost selectata pentru a face parte din corul alte scoli generale cu alt numar. Dupa testarea abilitatilor melodice, datorita staturii impunatoare, mi s-a poruncit sa stau frumos in ultimul rind si sa dau din gura, fara a scoate insa nici un sunet. Daca nu eram buna la cintat macar dadeam bine la imaginea completa a corului.

David se uita la noi cu o privire imploratoare, de intelegere a angoasei prin care a trecut fiind pus sa cinte neputincios in fata clasei. M-am uitat dojenitor spre el, cu mila in acelasi timp. Daca ar sti dragul de el ca este numai la inceputul unui lung drum pe parcursul caruia va trebui sa se lupte cu sinusuri si cosinusuri, formule chimice ale diverselor substante, timpuri si forme detaliate ale verbelor folosite exclusiv in Oltenia, disecarea frazelor si propozitiilor in predicate, adjective, substantive si adverbe, explicarea detaliata prin formule a fenomenelor fizice priceperea carora necesita numai un pic de bun simt, date istorice exacte usor de incurcat si multe multe alte informatii ce peste ani de zile se vor dovedi complet irelevante.

Insa ceea ce cu siguranta va ramine din urmatorii 8 ani, va fi nostalgia simtita cind va trece voluntar sau involuntar, pe linga poarta Scolii Generale nr.22 unde marginile treptelor vor fi si mai tocite si unde alte generatii de copii vor lua multi alti “insuficient” la muzica.

Sfat sud-african

Ca sa-l caracterizez intr-o singura fraza, Simon este intens, foarte principialist, cu ambitii politice de a salva planeta de nedreptati, uneori incredibil de amuzant dar in mare parte foarte serios, genul de etern romantic ce dispare de pe fata pamintului de fiecare data cind isi gaseste “sufletul pereche”.. care bineinteles ca este clasificat si iubit ca atare, de absolut fiecare data.

L-am cunoscut pe Simon acum vreo 3-4 luni, la o cina in casa unor amici comuni. Primul lucru gasit imediat in comun, a fost dragostea fata de Mama Natura, indiferent in ce forma de relief vine exprimata. Avocat de profesie (partener la Eversheds, specializat in drepturile omului, la ora actuala face numai munca pro-bono intr-o incercare disperata de a plati un pic din datoriile generatiilor anterioare de sud-africani albi) similar mie, Simon isi petrece in mare 8ore/zi, 5zile/saptamina, intr-un birou, printre hirtii si dosare, calendar, laptop, clame de hirtie, perofratoar si capsator. Numai ca lui se pare ca-i place.. Aceste amindoua similaritati ne-au adus impreuna in citeva drumetii echivalente a ceea ce numeam in liceu la Brasov "mers la Curmatura", din dorinta de a petrece cit mai mare pare a timpului liber, in aer curat si spatii deschise.

Dupa citeva incursiuni in “bush-ul” african, ghidata de Simon, am gasit chiar foarte admirabila dragostea lui fata de glia-i strabun-colonizata. Imediat dupa terminarea facultatii, Simon a plecat in lume. Dupa patru ani de calatorit si oprit in Germania, UK, Brazilia, US, Simon a realizat cit de mult isi iubeste tufele si vremea africana si s-a intors convins ca Africa de Sud este intr-adevar raiul pe pamint. Parere care nu l-a parasit de atunci si care este expirmata din plin prin etalarea unui suris mindru pe fata cind iesim in decor.

Weekendul trecut (inainte de perindarea bezmetica de vreo 3 ore printr-o padure deasa de la poalele muntilor Magaliesberg, habar neavind unde ne aflam, impiedicindu-ne in vegetatia abundenta pe care trebuia sa o rupem cu miinile si pe sub care uneori trebuia sa ne tirim fiind prea greu de dovedit, inaine de a ajunge intr-un final, zgiriati, jegosi si insetati la poarta unei ferme in care traia un fermier foarte amabil ce s-a uitat lung la noi, ce dupa explicatiile noastre despre ruta luata ne-a intrebat daca am vazut vreunul din cei trei leoparzi ce traiesc liber in zona, dupa care cu generozitate s-a oferit sa ne conduca 10Km la locul unde aveam parcata masina) stateam amindoi anesteziati de orice griji mature, sub un copac bine-facator de umbra si de 15 minute discutam despre cite nuante de verde sunt in copacii de pe dealul vecin.

Dupa care Simon mi-a povestit de copilaria lui care a continut un copil descult fugind printre tufele savanei in cautare de serpi mici ori alte lighioane similare. Apoi vazind privirea mea ingrijorata spre directia de unde venea latratul baboonilor, mi-a dat o intreaga explicatie asupra comportamentului acestor animale, asigurindu-ma ca nu sunt un pericol, ei vor doar sa fie siguri ca noi stim ca suntem in teritoriul lor, in timp ce s-a ridicat in picioare si a stat nemiscat, la vedere pina ce baboonii s-au potolit.

Ca si emigrant sau turist, uneori pare imposibil in a pricepe pe deplin cultura unui alt popor. Aceasta adaptare este insa infinit simplificata daca aceasta cultura este explicata si traita alaturi de un localnic pasionat de si complet fidel acelei culturi.

Si cu asta in minte, m-am uitat spre Simon si i-am zis “stii Simon, tu, un sud-african get-beget, daca ar fi sa dai un sfat scurt prietenilor mei care vor sa vina in Africa de Sud, care ar fi acel lucru ce ar fi pacat sa nu fie facut, pe care ar trebui musai sa-l faca sau sa-l experimenteze un calator in tara ta?”

Dupa doar citeva secunde intense a zis “ Roxy, daca cineva viziteaza Africa de Sud, e musai ca macar o data sa 1) fumeze un spliff cu iarba sud-africana si 2) stea la umbra intr-un bush si sa se uite la o girafa” dupa care s-a intors spre mine si accentuind cu degetul aratator ridicat in aer “IN ACELASI TIMP!”.

Asadar, cei care va ginditi sa veniti in vizita in Africa de Sud, iaca un sfat cu pedigree. Enjoy!

Johannesburg

Inaintea campionatului mondial de fotbal, mai toate agentiile de turism din Europa au indemnat suporterii la un comportament grijuliu in orasul gazda Johannesburg, unde se asteptau ca turistii sa fie jefuiti, batuti mar, ciopirtiti si/sau mincati.

Johannesburg este orasul in care un al 6-lea simt detector de situatii sau locuri dubioase se dezvolta rapid, conducind la un comportament tip James Bond de a evalua locul in care esti, pericolele ce se pot ivi si cea mai apropiata cale de iesire. Johannesburg este orasul in care politistii au voie sa apese pe tragaciul pistolului fara a pune intrebari preliminare. Este orasul in care esti invatat sa te opresti la semafor la o distanta oarecare de masina din fata, astfel incit sa ai loc de viraj, “just in case”. Johannesburg este orasul cu cartiere ce sunt versiunea reala a jocului Grand Theft Auto pentru indivizi ce nu-si pot permite un Playstation. Johannesburg este orasul in care marea majoritate a adolescentelor de rasa neagra isi incep viata sexuala cu un viol. Johannesburg este orasul ce gazduieste cel mai infioritor comert cu droguri din Africa traficat de lorzi nigerieni ce par a fi desupra legii. Este orasul in care populatia neagra este estimata intre 6 si 10 milioane. Adica legal cu acte sunt 6 milioane insa de hranit si gazduit, consiliul local a estimat ca au nevoie de resurse pentru vreo 10. Daca numarul nu este cert, ceea ce este sigur este faptul ca fie 6 sau 10, toti traiesc intr-o saracie lucie.

Johannesburg este orasul pe care am ajuns sa il iubesc.

Este orasul cosmopolit, unde avind de ales intre numeroase teatre, cinematografe sau pe scala mai intima, studiouri in care se organizeaza expozitii sau prezentari artistice in cerc restrins, este imposibil sa te plictisesti. Este orasul ce ofera sute de terase pe care musuroiesc musterii de toate culorile, ce se aduna la drum de seara pentru un sundowner (o bere sau un pahar de vin consumat in timp ce soarele rosu aprins se ascunde undeva dupa orizont).

Johannesburg este un oras verde, cea mai mare padure artificiala de pe continentul African. Este orasul cu 330 zile insorite pe an si 9 luni in care ai nevoie numai de slapii si maieurile din garderoba, al carui arhitecti au avut in gind un singur numitor comun: spatiul. Este orasul inconjurat pe o raza de 1 ora de condus de infinite optiuni de a-ti petrece o zi in aer liber.

Johannesburg este orasul in restaurantele caruia se serveste cea mai buna friptura de vita insingerata insotita de o bogata si exceptionala selectie de vinuri sud-africane.

Johannesburg este orasul cu cei mai prietenosi oameni posibili, ce venereaza soarele si aerul liber. La sfirsit de saptamina, firisoare de fum cu miros de carne pirjolita se inalta din gradinile caselor, terasele apartamentelor si spatiile verzi ale parcurilor. Braai-ul (gratarul) este un adevarat sport national. Nu exista weekend in care sa nu particip la un braai. Fie spontan sau programat.

Johannesburg este un oras al contrastelor, in care femei afircane cu partea dorsala bombat-dezvoltata, imbracate in uniforma de menajera sau infasurate in pinze vopsite in culori aprinse, merg agale pe trotuarele strazilor pe care gonesc ultimele modele de masini germane, carindu-si poverile in galeti sau boccele echilibrate pe crestetul capului.

Si peste toate astea, a mai venit si primavara cu pomi inmuguriti si strazi strajuite de Jacaranda, un copac enorm ce infloreste purpuriu.

Unul din weekendurile trecute, m-am gasit impreuna cu un amic in afara Johannesburgului, intr-un crater cu un diametru de aproape un km, lasat de un meteorit cu un diametru de 50m ce a lovit scoarta terestra acum 220,000 ani, in mijlocul caruia s-a format un lac cu apa sarata. Stateam amindoi prabusiti pe mal, in iarba uscata, cu fata la soare. In fundal se auzeau numai pasari si un grup de credinciosi crestini zionisti ce se rugau la D-zeu in Bantu, undeva in afara razei noastre vizuale. O toba batea ritmul psalmului recitat repetat, monoton, implorator.

In acel moment am simtit ca trecutul este irelevant si viitorul inexistent. Acum, in prezent, nu trebuie si nici nu as vrea sa fiu nicaieri altundeva. Pentru oaresce motiv, eu trebuie sa traiesc ceea ce se intimpla acum, aici, in Johannesburg.

Oda ploii

Prognoza meteo pentru urmatoarele 10 zile in Johannesburg arata in felul urmator: vreme insorita fara nori, vint 5Km/hr, precipitatii 0.0mm, sansa de ploaie 0%, temperatura intre 8C - 24C. Si cam asa a fost vremea de pe la sfirsitul lui Aprilie si se pare ca asa va fi pina pe la sfirsitul lui Septembrie. Singura fluctuatie este ca cele 8C din timpul noptii au coborit ocazional pina la -1C iar cele 24C din timpul zilei au scazut pina la 15C, tot ocazional. Si cu asta am caracterizat iarna sud-africana in Johannesburg. Fain? Ei bine, nu!

Cind am luat decizia de a pleca din Irlanda, m-am gindit foarte mult la lucrurile de care-mi va fi dor si cele de care nu-mi va fi dor. In timp ce prima categorie a alcatuit o lista foarte lunga, a doua categorie a avut un singur element: vremea. Sau mai bine zis ploaia si vintul, luate separat sau laolalta. Diferenta dintre vara si iarna in Irlanda este doar intensitatea, unghiul de cadere, viteza de biciuire si temperatura picaturilor ploii. Dupa 9 ani in Irlanda am simtit ca incep sa ruginesc. Asa ca m-am gindit eu, o mutare intr-o locatie ideala pentru industria de exploatare a energiei solare, este binevenita.

Situat la o altitudine de 1,753m, Johannesburg ofera un climat subtropical montan. Adica uscat si cald. Nu zapuseala, ci doar cald cit trebuie. In timp ce vara, in fiecare zi pe la orele 3-4pm incepe sa tune, fulgere si toarne cu galeata pentru aproximativ 20min, iarna ploaia este inexistenta. Nici macar o picatura.

Dupa patru luni de zile de cer albastru fara nori si soare neobstructionat, am ajuns sa ma trezesc in fiecare dimineata cu limba vestejita si esofagul ofilit si zgiriat. Narile de asemeni sunt uscate, la fel si buzele cu care mi-e frica sa casc imediat dupa trezire, de frica sa nu le crap. Acum citeva zile am decis in cele din urma sa merg la oftalmolog dupa citeva saptamini de ochi constant inrositi fara motiv. Diagnosticul: am retina uscata. Va dati seama ce probleme am? Retina uscata… pff.. Asa ca acum am in geanta permanent niste picaturi care nu sunt altceva decit lacrimi artificiale. Ca sa nu mai pomenesc de cele in medie 10 stranuturi pe zi in urma inhalarii prafului din atmosfera (care conform ziselor oftalmologului, in timpul iernii creste de 10 ori ca nivel). Ei bine, nici unul din aceste elemente nu este oful meu cel mare.

Imi aduc aminte duminicile din timpul iernii (si nu numai) din Dublin cind ma trezeam dimineata la ora 8am, ascultam in semi-intuneric pentru citeva minute viscolul de afara ce parea determinat sa-mi sufle geamurile din tocuri si cu infinita placere, ma intorceam nonsalant pe partea cealalta, ironica la adresa vremii neputincioase de a ma scoate din asternut pina pe la ora 11am.

In Johannesburg, tot la 8am ma trezesc duminica dimineata. Razele soarelui penetreaza draperia groasa, anuntind o zi minunata. Afara se aud pasarele ciripind si viata activa definita prin sunetele rotilor masinilor pe asfalt. Incerc sa ignor lumina si forfota exterioara, ma intorc pe partea cealalta. In circa 5 minute, un sentiment de curiozitate si vinovatie incepe sa incropeasca in mintea mea. Oare ce pierd? De ce sa irosesc o dimineata insorita pentru citeva ore de lenevit? Dar lupt, imi spun, bine, fiecare zi e insorita aici, nu pierzi nimic, poti sa dormi. Dupa care gindul imi zboara, oare unde as putea petrece aceasta zi superba? Ei la momentul asta, chiar nu mai am chef sa dorm. Si ma ridic din pat pe la ora 8:30am. Cind toata saptamina nu am visat atceva decit sa dorm pina la ora 11am!

Mi-e dor de ploaie! Mi-e dor de umezeala! Mi-e dor de vint aprig si geamuri pline de picaturi duminica dimineata! Mi-e dor de o injuratura printre dinti in urma calcarii intr-o baltoaca! Mi-e dor sa intru intr-un adapost primitor si cald dupa o plimbare cu capul intre umeri si miinile in buzunare printre stropi reci! Mi-e dor de o cana fierbinte cu hot-port, in fata unui semineu, linga un geam ce se uita spre o ploaie densa si calma, fara sansa de sfirsit! Promit ca nu ma voi mai plinge niciodata de prezenta ploii!

Cursa sardinelor

Weekendul trecut, saturati de aerul uscat si prafuit din Johannesburg, impreuna cu un amic si o amica ne-am decis sa petrecem vreo 3-4 zile la mare, cu o paralela mai jos pe planeta, in zona Durban, unde urma sa ne intilnim cu alti amici ai amicilor mei. De acum experta in impachetat bagaje impromptu, vineri seara am petrecut circa 2 minute pentru a-mi infunda in ruxac sacul de dormit, asternut pentru sacul de dormit, salteaua Thermarest, dopurile de urechi, aparatul de fotografiat, lanterna de frunte si cartea pe care o citesc la ora actuala. Aceste articole sunt standard pentru orice calatorie de orice durata in care purced avind rezervat numai transportul si nimic altceva.

Restul de 20 minute cit mi-a luat sa termin de facut bagajul, au fost petrecute cu o atenta considerare a intregii garderobe incercind sa sortez cea mai potrivita tinuta, avind in vedere ca, dupa spusele statiei nationale meteo, suntem la urma urmei in mijlocul uneia din cele mai aspre ierni sud-africane din ultimii 10 ani. Asadar, restul bagajului a mai continut: doua perechi de slapi, pantaloni scurti, pantaloni lungi din in, trei tricouri, un maieu, costum de baie. La sfirsit am aruncat si un flis in bagaj, asta in cazul in care, din oaresce motive intelese numai de meteorologi, se nimereste ca tocmai in acest weekend curenti puternici de vint sa sufle cu vigoare peste coasta de sud-est a Africii de Sud, determinind scaderea temperaturii atmosferice sub 20C.

Am aterizat in Durban simbata la prinz. In spirit tipic de vacanta, am oprit masina inchiriata in parcarea de linga prima plaja ce ne-a iesit in cale. Ne-am amestecat printre zeci de pietoni ce se parindau la pas agale pe promenada dintre ocean si restul orasului, cu un scop sau o destinatie imprecisa. 1Km mai tirziu, ne-am oprit la prima terasa ce avea o masa libera si chelnerite ce carau tavi cu sticle de bere invaluite in condens.

O amica a amicilor ce ne-a asteptat in Durban, este usor mirata, nu este nimeni in apa, oare de ce? Aa.. zice intr-un final, sunt rechini, aratind cu degetul spre un steag urias alb fluturind in briza calduta, cu silueta unui rechin imprimat pe el.

Doua ore si citeva beri mai tirziu am decis sa purcedem spre o alta destinatie imprecisa. Pe masura ce am continuat plimbarea la pas agale pe aceeasi promenada care de acum parea fara sfirsit, am observat la un moment dat niste barbati ce vindeau oaresce din niste lazi de plastic. Ne-am apropiat si am dat nas cu sute de sardine proaspete, indesate una peste alta. Extaziata, amica amicilor a intrebat “de unde le-ati luat?”. Prompt, vinzatorul a ridicat bratul indicind, undeva in departare in directia oceanului. Primul gind in mintea mea a fost hmm.. simpatici localnicii, sarcasm de la primul contact! Insa amica amicilor m-a prins strasnic de mina si a urlat “hai sa mergem, repede!”.

Amicii mei ramin pe loc, noi doua incepem sa fugim pe plaja.. ea cu scop, eu inca gindind ca glumeste. Am intrebat-o unde mergem.. a zis simplu “sa vedem sardinele”. Sunt in Africa de Sud de 10 luni de zile si pina acum am observat ca pe linga jargonul cu care ma chinui sa ma obisnuiesc (jumatate engleza jumatate afrikaans cu infime nunate de zulu) mai e si stilul lor de a vorbi intr-un fel in care logica pare a nu fi un element relevant vietii de zi cu zi. Asa ca am fugit mai departe alaturi de ea. In departare a inceput sa se vada un grup compact de oameni, bagati in apa pina la genunchi. Deasupra, un stol de pescarusi rotindu-se, plonjind si decolind cu viteza, peste, in si din ocean. Pe masura ce inaintam, din sens opus ne ieseau in cale oameni carind pungi pline cu sardine.

Ajunsa la locul cu pricina, atentia ne-a fost imediat atrasa de o plasa enorma de pescuit plina cu o masa miscatoare, argintie, inconjurata de oameni cu lopeti de plastic ce incarcau captura in lazi. In apa, zeci de barbati, femei, copii, uzi pina la mijloc, rideau zgomotos in timp ce miinile prindeau zeci de sardine ce apoi erau depozitate in recipiente de toate felurile. In aer pescarusii torpilau marea cu viteza, improscind stropi sarati la contactul cu apa, iesind victoriosi cu o sardina o secunda mai tirziu.

“Cursa sardinelor” (the sardine run) se intimpla in fiecare an, si este descrisa ca unul din cele mai spectaculoase evenimente marine de pe aceasta planeta. Acest fenomen are loc pe coasta estica a Africii de Sud dominata de puternicul curent numit Mozabmique, ce vine spre sud din Oceanul Indian ecuatorial pina la capul Bunei Sperante unde se intilneste cu curentul Benguela ce vine din Oceanul Atlantic. Vizibile din satelit, milioane de sardine se lasa in voia acestui curent in perioada de iarna (Mai-Aug), calatorind fara efort peste 1000Km intr-un banc lung de 15Km, lat de 3.5Km si adinc de 40m. Acest mega-banc de pesti este un spectacol in sine insasi, insa imaginati-va adunate la toata asta, mii de rechini, balene, delfini si alti predatori care se bucura in apa de prezenta sardinelor la fel de mult precum pedatorii cu pungi si lazi de plastic de pe mal sau cei inaripati din aer.

Stateam cu picioarele infundate in nisip si cu gura cascate pe mal, fascinata de imaginea din fata mea. Valuri de 1-1.5 metri inaltime veneau spre noi. Restul oceanului era albastru, cu exceptia acestor valuri ce erau argintii, miscatoare, pline de viata. Ma indrept spre apa, topaind usor la prima atingere. Incet am inaintat pina la genunchi, uitind de pantalonii lungi din pinza de in pe care-i purtam. Zece metri in fata mea, un val se ridica, apoi usor ruleaza si sparge intr-un iures de spuma, cozi, capete si inimi de peste. Nu vad decit spuma valului spart, dar ii simt cum se izbesc de gleznele, gambele si genunchii mei. Apa se clarifica si incepe sa se retraga. In jurul meu, si cit pot vedea cu ochii, mii si mii si mii de sardine, lucioase, subtiri, lungi cit palma, de la virful degetelor pina la incheietura, orbite de sardinele din jurul lor, ingramadite una in alta intr-un ocean neincapator. Ma alatur gesturilor celorlati oameni din jurul meu, aplecindu-ma, bagind miinile in apa. Scot miinile, un peste in stinga si alti doi in dreapta. Derutata ma uit in jur. Ce fac cu ei? Un individ de pe plaja imi intinde o punga de plastic galbena. Ii bag in punga. Un alt val argintiu plin de viata se sparge. Culeg si mai multi pesti pe care-i pun in punga. De ce? Habar nu am. Dar continui sa umplu punga cu o frenzie care-i determina pe doi copii din apropiere (a caror parinti priveau amuzati de pe plaja) sa mi se alature si sa incarce si mai multi pesti in punga.

La dreapta mea un tinar concentrat, are o lada de plastic in mina, intra grabit in apa pina la briu, se pune contra lazii si asteapta urmatorul val. Care se sparge drept in lada, aproape il doboara. Scoate lada din apa, printre stinghiile de plastic se scurge apa de mare. Incepe sa iasa grabit din apa, robit de incarcatura. Lada este plina ochi cu sardine. Fuge pe mal pina la un morman de lazi, unde o depoziteaza si vine inapoi cu alta goala. “Cit costa o lada il intreb” cind e in dreptul meu “R300” (EUR30) imi spune, cu ochii atintiti spre urmatorul val. In gind imi vine in minte meniul unui restaurant pescaresc ce are la sectiunea “captura zilei” sardine proaspete, perpelite in sos de tarhon si vin alb. Ma gindesc ca as comanda cu siguranta, pentru ca stiu de unde vin si cit de proaspete sunt.

“Cind a fost ultima data cind sardinele au atins plajele din Durban?” o intreb pe amica amicilor. “Acum patru ani” raspunde ea. Nu e de mirare ca locuitorii sunt innebuniti de fericire sa fie martorii unui astfel de spectacol.

Momente ca acestea imi dovedesc zi de zi cite aventuri ma asteapta la fiecare pas, la fiecare moment. Si ma fac sa ma uit nerabdatoare catre urmatoarea calatorie, catre urmatoarea ocazie in care factorul surpiza imi iese in cale, continuind apetitul pentru inedit. Sunt de acum 10 ani de cind fac asta si se pare ca singurul element ce s-a schimbat, este o usoara durere de spate pe care o simt dimineata la trezire. Nu pot sa subliniez destul in cuvinte cit de incintata sunt de faptul ca aceasta este singura schimbare.

Dansul pe masa

Eu am ajuns la concluzia ca sunt doua motive mari si late din care nu facem lucruri pe care, desi nu-s necesare existentei noastre, am vrea totusi sa le facem: pentru ca nu putem (din motive fizice, financiare, obligatii, etc.) sau pentru ca “nu se cade”. De la o anumita virsta, chiar daca reusim sa gasim o cale de trecere de primul motiv, din pacate lucrurile pe care am vrea sa le facem se izbesc intr-o masura considerabila si foarte violent de cel de-al doilea.

Aseara am iesit la un bar in care nu am mai fost pina acum, pentru a sarbatori in comun ziua de nastere a doi buni prieteni de-ai mei. Barul era situat la parterul unui bloc, avind acces prin doua usi metalice cu gratii. Inauntru, prin picla de fum luminata difuz de citeva becuri golase, am intrat intr-o sala tip cantina, cu tavan inalt si peretii spoiti cu o vopsea bej care desi lavabila, cred ca nu a mai vazut o cirpa inmuiata de la inceputul anilor 2000, pe care atirnau tablouri cu teme complet aleatoare si pe care erau scrise cu carioca neagra mesaje pentru musterii cum ar fi: “Daca inca ti se mai pare ca totul are sens, atunci inseamna ca bei prea incet.” Undeva in partea indepartata era organizata o tejghea improvizata pe peretele din spatele careia sta scris cu tuburi de neon rosii numele localului, “RoseBoys”. In cele doua sali ale localului unite printr-o spartura in zid, erau amplasate mese comune lungi si late din beton, la care puteai consuma pe niste banci simple de lemn, bucatele listate in meniuri scrise de mina pe foi albe A4.

In ciuda decorului lugubru, din cadrul usii mi-am dezvaluit coltii intr-un zimbet larg. Din fericire am ajuns la un stadiu in viata mea in care experianta m-a invatat ca intr-un bar nu conteaza decorul ci atmosfera. Imaginea din fata mea arata zeci de musterii animati ce dansau fie printre sau pe mese, in ritmul cintecului meu preferat “Billie Jean”.

M-am alaturat petrecerii pentru care venisem, formata din vreo 15 persoane. Rind pe rind, si la masa noastra toata lumea s-a urcat pe masa de beton unde au dansat peste capetele tuturor in maniera “mi se rupe”: cu ochii inchisi si bratele ridicate in aer.

O tipa cu picioarele pe pamint cum sunt, stateam cuminte la nivelul podelei uitindu-ma spre cei care se unduiau pe mese. Nu ca nu as fi vrut sa ma urc si eu acolo. Strimtoarea blugilor ce-i aveam pe mine faceau procesul de saltare pe masa aproape imposibil. Plus ca tocurile inalte pe care m-am cocotat aseara impreuna cu suprafata alunecoasa a betonului de pe masa, stropita cu bauturi imprastiate de-a lungul serii, nu imi inspira prea multa siguranta. Ca sa nu mai vorbim ca la cei 36 de ani ai mei, parca nu se mai cadea sa dansez pe masa.

Si cu toate aceste ginduri in cap, nu am observat ca defapt sunt singura din grupul meu care nu se urcase inca pe masa. La un moment dat insa, acest fapt a fost constatat de catre toti ceilalti participanti la petrecere. Patru miini apartinind a patru persoane diferite au inceput sa-mi fie fluturate in fata insotite de un “come on” urlat impunator peste muzica ce venea din boxele deasupra noastra.

Nu am putut refuza. Sau rezista. Am prins doua palme si o secunda mai tirziu, eram sus acolo. Blugii nu s-au dovedit chiar atit de strimti, iar spre surprinderea mea, suprafata mesei nu era alunecoasa deloc. Si culmea, toata lumea din jurul meu parea sa se uite la mine de parca chiar acolo se cadea sa fiu in acel moment, si nicaieri altundeva. Am continuat dansul urmatoarelor cinci melodii de la inaltime, in fumul si mai gros, rizind si facind cu mina altor dansatori de pe alte mese.

Asadar, indiferent de virsta, conjunctura si forma mesei din fata voastra, eu va doresc acum tuturor sa treceti de motivele si piedicile care nu va lasa sa va urcati pe ea si sa dansati in voie, macar din cind in cind. Va promit ca e fain.

2010 – Jurnal

12 Iulie, 2:58am

Impinsul usii de la dormitor imi consuma jumatate din energia ramasa dupa scoaterea cizmelor. Imi vine sa ma prabusesc pe pat dar stiu ca in ciuda oboselii, nu voi putea dormi daca nu ma bag in pijama. Incerc sa-mi dau jos tricoul rosu care se impiedica in jurul gitului. Realizez ca trebuie sa-mi scot fularul intii. Apoi urmeaza flisul cu gluga, apoi cele trei bluze de corp pe care le folosesc in drumetiile montane, toate odata, nu mai am rabdare sa le decojesc de pe mine rind pe rind. Pun pijamaua. Fara sa gindesc ma indrept teleghidata spre baie pentru a ma spala pe dinti. Din oglinda ma privesc niste ochi infundati in orbite. Dau drumul la apa si-mi pun miinile sub jet. Cu greu ma indrept din nou spre dormitor. Pun un genunchi pe pat si adorm in cadere.

30 minute mai devreme

Ma uit spre Inaki pe scaunul pasagerului si implorator, ii spun “Campeon, nu pot sa petrec cu tine in seara asta, sunt ingrozitor de obosita”. Cu o fata recunoscatoare, se uita inspre mine si da din cap afirmativ. Pe scaunele din spate Leno si Edu dorm cu suspine, aratind intentia lor clara pentru programul de seara. Invirt volanul, masina vireaza stinga, ma incadrez pe banda din mijloc.

25 minute mai devreme

Opresc masina in fata hotelului, Andrew deschide usa si se extrage greoi de pe scaunul pasagerului. Corzile vocale se pare ca l-au lasat balta in intregime, sopteste ceva cit poate de tare. Nu-l inteleg dar presupun ca-si ia ramas bun si ne ureaza noroc in viata. Ii spunem toti la revedere, Inaki ii ia locul pe scaunul pasagerului. In masina se asterne o liniste totala, doar “Irish Jane”, vocea GPS-ului meu, me anunta din cind in cind cind s-o iau la stinga, dreapta, sa intru sau sa ies de pe autostrada.

45 minute mai devreme

Imi caut cheia de la masina in buzunarul gentii. Degetele rigide invinetite refuza sa preia comenzile creierului in intregime. De o ora de cind am iesit din incinta stadionului Soccer City, tot drumul spre parcarea Randshow, visez la caldura emanata de radiatoarele din masina. E un frig cumplit. Punem vuvuzelele cumparate ca amintire (ca de suflat in ele tot nu am invatat) in porbagaj si ne prabusim pe scaune. Incet ne alaturam coloanei de masini ce se indreapta spre autostrada.

O ora si 20 minute mai devreme

5 scaune la dreapta mea, locurile 25 si 26 din rindul G, blocul 518 sunt ocupate de un cuplu cu peruci tricolore rosu-alb-albastru ce au fetele orientate spre tribuna opusa unde trofeul auriu este ridicat deasupra grupului de jucatori spanioli. Desi par concentrati, stiu si simt ca se uita in gol. Nici macar spectaculosul program de artificii nu le atrage atentia. O incarnare pietrificata a doua vise identice, spulberate in aceeasi masura. Pe grimasa ei impasibila curg lacrimi una dupa alta. Si nu e nimeni sa o consoleze pentru ca, el, trece prin aceleasi emotii. Doi suporteri spanioli pe scaunele din spatele lor ii bat pe umar si le intind fularele ros-galbene. Cu greu cuplul reuseste sa produca un zimbet si intind fularele portocalii la schimb. Dupa care isi indreapta fetele din nou spre tribuna opusa si continua sa nu lupte impotriva lacrimilor.

20 minute mai devreme

Doua sunete scurte si unul lung produs de fluierul oficial furnizat de catre FIFA are doua efecte diametral opuse in tribune: declansarea sindromului lovit de streche in suporterii spanioli si transformarea in stana de piatra a contingentului olandez. Pe gazon, efectul este unanim: mai toti jucatorii cad in genunchi. Singurul care se misca aparent indiferent, este arbitrul Howard Webb, care imi imaginez ca de abia asteapta sa iasa din incinta stadionului, din Johannesburg, din South Africa. Ma gindesc ca nu-l invidiez, nu as vrea niciodata sa mi se puna in sarcina soarta emotionala a unei intregi natiuni, pentru 127 minute!

6 minute mai devreme

In coltul stinga-sus al celor doua ecrane uriase ceasul arata minutul 116. In tribune, 84,490 de spectatori cu pielite si unghii roase cu cruzime urmaresc Spania in atac. Torres paseaza catre careu spre Iniesta, un aparator respinge mingea cu capul. Mingea ajunge la Fabergas care dribleaza scurt. Daca fotbalul ar respecta legi matematice, prin introducerea tuturor variabilelor existente, am presupune ca s-ar putea prezice un rezultat cert. In minutul 116, toti suporterii spanioli anticipeaza rezultatul ecuatiei date de variabilele de pe tern: pozitia lui Fabergas, pozitia, piciorul preferat si experienta lui Iniesta, distanta fata de poarta, distanta celui mai apropiat apartor, spatiul disponibil de manevrare. Contactul mingii cu bocancul sesarului declanseaza piedica arcurilor din picioarele suporterilor. In momentul cind mingea trece linia varuita talpile tuturor suporterilor se desprind complet de pe cimentul tribunelor. Detenta sariturii in aer atinge puntul maxim in aceeasi fractiune de secunda cind mingea loveste plasa portii. Un vacarm infernal se declanseaza. Pentru citeva secune pierd contactul vizual cu terenul, ma imbratisez cu Andrew, ridic pumnii catre spaniolul din fata mea care face la fel, bat palma cu spaniolii din spatele meu, topai incontrolabil. Undeva la coltul indepartat al terenului, o gramada albastru-inchis din care ies miini si picioare. Pe gazon 9 jucatori portocalii, un portar galben si un arbitru albastru.

62 minute mai devreme

Intreaga audienta portocalie erupe. Robben a primit mingea printre doi aparatori. Ultimul aparator clar nu-l mai poate ajunge, in fata lui este doar Casillas si poarta lata de 7 metri. Este imposibil sa rateze. Olandezii din apropierea mea scot niste racnete inumane. Sut.. cumva, mingea paraseste cadrul portii si se loveste de reclama din spatele portii. Pentru o secunda se asterne o liniste derutata, nimeni nu intelege cum este fizic posibil ca mingea sa nu fie in plasa. Urmeaza un urlet general spaniol. Robben isi freaca scalpul de functionar bancar. Toti ochii de pe stadion se indreapta implorator spre cele doua ecrane enorme. Pentru a nu incita publicul, este interzis a se arata reluari. Insa ratarea lui Robben este atit de ciudata incit organizatorii decid sa sparga regula. Casillas este ovationat cu un Ole prelungit. Linga banca de rezerve spaniola, Del Bosque se plimba de-a lungul liniei punctate cu maniera unui comisar de politie enervat de agilitatea unui criminal in serie de a scapa printre degetele politistilor de teren.

O ora si 25 minute mai devreme

Canavarro, singurul jucator italian care nu ma enerveaza, aduce trofeul pe gazon. Dupa ce-l prezinta in toate directiile si-l saruta tandru, il aseaza pe un pedestal. Incet si trist de despartire, se indreapta inapoi spre locul lui din tribune. In spatele zonei cu trofeul, in coltul stinga indepartat, un individ in tricou negru si jeans reuseste sa se strecoare printre oamenii de ordine si sa sara peste gardul cu reclame. Are de strabatut diagonala unei jumatati de teren pina la trofeu. Trei gardieni incep sa fuga dupa el. Omul e cu vreo 3 metri in fata lor. Publicul incepe sa fluiere si sa urle. Nimeni din jurul trofeului inca nu-si da seama ce se intimpla. Omul a ajuns la jumatatea distantei, gardienii sunt la vreo 2 metri in spatele lui. Inca 10 metri, publicul urla in delir. 5 metri pina la trofeu, e clar ca gardienii nu-l mai pot prinde. Un alt gardian de linga ziaristi vede in sfirsit ce se intimpla si porneste spre individ. Acum individul are 3 gardieni in spate la vreo 2 metri si unul in fata la vreo alti 2. Trofeul este numai la un metru distanta. Cu un ultim efort, intinde mina si atinge trofeul in urletele si aplauzele spectatorilor. In urmatoarea secunda este placat feroce de catre cei patru gardieni care se arunca cu toata greutatea, inutil si cu ciuda, peste el.

45 minute mai devreme

Ceremonia de inchidere se termina, merg grabita spre standul cu racoritore, mi-e o sete cumplita de vreo 3-4 ore de cind am mincat un pui Prego picant, dar nu am avut timp sa-mi iau o sticla de apa. Cobor treptele de iesire din blocul 518, mai am doi pasi pina la tejghea cind in difuzoare se aude un anunt ce nu-l inteleg urmat de un urlet general. Uit de sete si fug inapoi in tribune. Intr-un mobil fara capota Nelson Mandela face cu mina. Vuvuzelele incep sa duduie, publicul este in delir. Unui om cu adevarat special trebuie sa i se faca o primire pe masura. Palmele mele se alatura celorlalte zeci de mii intr-un ropot de aplauze.

35 minute mai devreme

Aproape toate luminile se sting, in difuzoare sunetul asurzitor al basilor zguduie toate stomacurile prezente. Bliturile camerelor de fotografiat sclipesc de jur imprejurul gazonului. Sunetul din boxe creste si odata cu el si zgrabuntii de pe pielea mea. O voce anunta “mai sunt 30 de secunde pina la inceperea ceremoniei de incheiere a campionatului mondial de fotbal, Africa de Sud 2010”. Pe ecranele uriase apare 30. Apoi 29.. 28.. fiecare secunda insotita de o bataie asurzitoare. Odata ajuns la 10 intreg stadionul numara cu voce tare la unison.. 9..8..7..6..5..4..3..2..1. Explozie de lumina si urlete. Nimeni nu poate fizic sa stea jos sau sa se opreasca din urlat.

10 minute mai devreme

“Buena suerte amigo” ii spun lui Inaki. Fiecare cu biletul lui in mina mergem spre portile spre care avem bilete. Eu impreuna cu Andrew, restul fiecare in alta directie. Ma uit pe bilet, trebuie sa mergem la poarta 10, intrarea J, blocul 518, locurile 29 si 30. Pornesc vijelios, din cind in cind ma uit peste umar sa vad daca Andrew tine pasul cu mine. Inima imi bate rapid in anticiparea imaginii din interiorul stadionului. Zeci de mii de suporteri se perinda in toate directiile in incinta stadionului, pentru fiecare tricou rosu sunt 5 tricouri portocalii. E clar ca Spania joaca in deplasare. O Doamne, te rog lasa-i sa cistige!

20 minute mai devreme

Tocmai am trecut de primul cordon de securitate. Soccer City este in fata noastra in intreaga-i splendoare. Capacitatea construita este de 94,700 locuri. Datorita transformarii unei intregi tribune in briouri pentru comentatorii de radio si televiziune, in seara asta capacitatea este de 84,900 locuri. Soccer City este situat in cartierul Soweto care si-a luat numele de la South-West Township. Soccer City si Wembley sunt singurele stadioane cotate 5 stele din lume.. cica. A fost construit in ultimii doi-trei ani pe locul unui alt stadion minuscul. Spre mirarea tuturor avind in vedere arhitectura spectaculoasa si ca atare foarte complicata, stadionul a fost predat lui FIFA in Decembrie 2009, cu 5 luni inainte de data contractuala de 1 Mai 2010. Ne alaturam masei de suporteri care se fotografiaza din toate pozitiile si cu rinjete de toate marimile si formele. Peste tot sunt camere de televiziune filmind suporteri in trecere. Un grup portocaliu format din 8 barbati se fotografiaza cu o pancarda pe care scrie mare si increzator “2010- third time lucky!”. Inaki se arunca in mijlocul lor urlind cu accent spaniol sisiit “I don’t sssink ssso!”

Trei ore mai devreme

Ne asezam in jurul mesei, suntem hamesiti. Comadam fiecare care cum. Il intreb pe Andrew cum de a avut un bilet in plus. Imi explica: initial biletul a fost cumparat pentru fiul lui al carui cel mai bun prieten a decis sa se insoare pe 10 Iulie, in Belgia. Ca atare, fiul nu a mai putut participa si biletul i-a fost oferit unui amic de-al lui Andrew, Bob din Portland, Oregon. Bob a trebuit sa-si anuleze calatoria in Africa de Sud deoarece tatal lui a murit cu citeva zile inainte. Ca atare biletul a fost scos la vinzare printr-un anunt la mica publicitate. Primul cumparator s-a retras simbata seara ininte de meci. Al doilea cumparator nu a raspuns la telefonul mobil vreo 30 minute. Al treilea cumparator, un spaniol pe nume Guido, i-a zis ca déjà a gasit un bilet. Desi Andrew trebuia sa zboare de la Cape Tow la Johannesburg azi dupa-amiaza, a schimbat biletul pentru un zbor de dimineata ca sa aiba timp sa vinda biletul inainte de meci. In momentul cind a aterizat pe aeroportul international din Johannesburg, a primit telefonul lui Guido.

O ora si 20 minute mai devreme

Inaki si cu mine fugim pe scarile rulante in jos spre sala de asteptare a terminalului B de zboruri domestice din aeroportul international din Johannesburg. Leno si Edu au ramas in urma. Inaki se duce spre scaunele argintii si-l ocheste pe Andrew din prima. Ne salutam zgomotos, Andrew ii stringe mina si ii spune “Viva Espana!” cu accent Canadian. In urmatorul moment scoate biletul dintr-un plic si mi-l intinde. O senzatie de usurare ma cuprinde in totalitate. Inaki se uita cu tandrete spre mine si-mi spune “ti-am zis eu ca facem rost de inca un bilet!” Andrew ne spune ca e singur. Il invitam sa vina cu noi la meci.

20 minute mai devreme

Sunt ingrozitor de stresata, déjà am rata doua iesiri de pe autostrada spre aeroport, ma uit la ceas, canadianul a zis ca ne asteapta numai o ora. Ma uit in oglinda retrovizoare, Edu e cel mai calm si calmul lui ma calmeaza si pe mine. “De cind am plecat?” intreaba Leno. "30 minute" raspunde Edu cu un ton care defapt spune “ce naiba va stresati asa ca doar avem timp cacalau!”. Reusesc sa nu ratez a treia iesire.

30 minute mai devreme

Edu ma linisteste si-mi promite ca voi merge la meci. Inaki ne face cu mina sa mergem spre el. Linga el trei indivizi dubiosi, ii intreb daca au un bilet de vinzare. Ei zic da, incep negocierile, mi se pare dubios ca sunt dispusi sa dea din prima o treime din pretul cerut. Inaki imi face semn din cap nici sa nu ma gindesc, un suporter spaniol vorbeste la telefon cu cineva, Inaki imi face semn cu capul spre el. Suporterul spaniol inchide telefonul “ok” spune “e un tip in aeroport, il cheama Andrew, e Canadian, e in sala de asteptare terminalul B, sta pe scaunele argintii, a zis ca va asteapta o ora, vi-l da la pretul oficial.” Ii multumim. “Cum te cheama?” intreaba Inaki. “Guido” raspunde spaniolul. Incepem sa ne indreptam la pas grabit spre parcarea subterana a complexului Sandton City.

5 minute mai devreme

Ajungem in Nelson Mandela square si ne amestecam printre suporteri spanioli si olandezi, reporteri de televiziune, camere de luat vederi, turisti. Inaki are o privire de rechin, evalueaza toti cetatenii prezenti. “Ma duc sa-i intreb pe spanioli” ne spune si dispare de linga noi spre un grup rosu, zgomotos. FIFA a avertizat cumparatorii de bilete despre numarul de bilete false ce se vehiculeaza asa ca nu ne putem avinta sa cumparam de la chiar oricine.

10 minute mai devreme

Antrenorul portarilor spanioli vine din spatele oamenilor de securitate care nu lasa pe nimeni sa intre in hotelul DaVinci unde este cazata toata federatia spaniola de fotbal. Ii inmineaza lui Inaki doua bilete. Vorbesc un pic, dupa care isi string miinile, Inaki ii ureaza success. “Ok” zice Inaki cind ajunge linga noi fluturind doua bilete “mai avem nevoie de inca unul”. Sunt disperata, unde mai gasim noi acum la ora 11:05am in ziua finalei campionatului mondial de fotbal, inca un bilet! Imi vine sa pling. Edu se uita la mine jumatate amuzat. “Vamos, vamos!” ne grabeste spaniolul.

O ora si 45 minute mai devreme

“L-au sunat pe Edu de la spital” spune Leno. “Brazilianul e ok, are o intoxicatie cu alcool dar e ok. Au sunat la ultimul numar apelat de pe telefonul brazilianului.” Rasuflu usurata pentru o secunda si uit de brazilian pentru totdeauna.

15 minute mai devreme

Bat la usa apartamentului. Leno deschide usa, i-am trezit pe toti trei. In loc de buna dimineata Inaki imi spune cu o voce ragusita “Es-pa-na! Es-pa-na!”. Ii raspund la fel. Imi vine sa-i ajut sa se imbrace, sa mergem cit mai repede spre hotelul DaVinci. Stiu ca nu are rost sa fim acolo inainte de 10:30am dar nu mai am rabdare.

O ora mai devreme

Ma ridic din pat nerabdatoare si ma bag sub dus. Apa fierbinte sterge un pic din nervii acumulati. Sunt obosita da nu-mi pasa, de abia astept sa ies din casa.

2 ore si 30 minute mai devreme

Ma trezesc buimaca si ma uit la ceas: 5:30am. Am dormit numai 45 minute? Pun capul inapoi pe perna dar nu mai reusesc sa adorm. Gindurile se izbesc haotic de peretii interiori ai crainiului. Incerc sa ma calmez dar nu reusesc.

O ora mai devreme

Ajung acasa, intru in dormitor si ma asez pe pat cu capul in miini. Pentru a nu stiu cita oara in noaptea asta ma intreb “cum este posibil sa-mi spuna asta cu o seara inaintea finalei?”.

30 minute mai devreme

Il asezam pe brazilian pe scaun. Buldogul sef ne spune in sfirsit ca a chemat salvarea. Chiar nu mai avem ce cauta acolo. Plus ca incepem sa fim intimidati de privirea nu prea prietenoasa a celorlati dulai. Ininte de a-i baga telefonul inapoi in buzunar, Edu isi suna propriul telefon de pe telefonul brazilianului dupa care se uita spre buldogul sef si ii spune “Daca miine sun la telefonul asta si nu raspunde, ma duc direct la politie, ai inteles?”

10 minute mai devreme

Leno devine foarte enervata si se adreseaza impunator buldogului sef sa aduca un scaun si sa cheme salvarea. Cu o incetineala enervanta, omul se supune si executa amindoua comenzile. Edu inca incearca sa mai afle si altceva despre baiatul inert decit ca e brazilian si il cheama Felipe. Suna citeva numere din agenda dar nimeni nu raspunde.

5 minute mai devreme

Brazilianul este dus de tot. Complet inert. Sta rezemat de un zid, trebuie sa-l sustinem sa nu cada.

5 minute mai devreme

Edu il buzunareste pe baiat si ii scoate telefonul. Din numerele apelate si mesajele text primite isi da seama ca e brazilian si ca il cheame Felipe.

10 minute mai devreme

Incercam cu disperare sa aflam de la baiat cum il cheama, unde sta. Nu poate scoate nici un cuvint.

20 minute mai devreme

Hotarim sa incheiem seara. In drum spre iesire vedem un baiat la vreo 22-23 ani care incepe sa se usureze in mijlocul barului. Are ochii inchisi, e atit de beat incit habar nu are unde e. De linga el, o namila mulatra cu muschi proeminenti, tatuat din cap pina-n picioare si cu o alura de ucigas, il ia de git si incepe sa-l tirasca afara. Omul de ordine de la intrare, cu o fata si atitudine de buldog, i se alatura ucigasului in procesul de mustruluire a musteriului beat. Noi 4 privim de la 5 metri. La un moment dat incepe sa nu ni se mai para in ordine. Desi l-au scos din bar si buldogul i-a dat drumul, ucigasul il sugruma pe baiat in continuare. Leno si cu mine incepem sa strigam la el sa-l lase in pace, este clar ca baiatul nu se poate opune, este mult prea beat. Amindoua incepem sa strigam cum ca vrem sa chemam politia. Buldogul intervine si il convinge pe ucigas sa-l lase in pace, ceea ce ucigasul pina la urma face. Baiatul cade inert pe jos. Alti doi dulai oameni de ordine il ridica pe baiat si il imping catre noi. Toti 4 facem cerc in jurul lui. Ucigasul se uita intimidant la noi.

O ora jumate mai devreme

Ne mutam din clubul Cocoon care a devenit enervant de aglomerat, in News Café, un bar dragut din Sandton City. Peste tot: portocaliu. Suporterii olandezi au umplut orasul. Nu imi ia mult sa remarc statura lor fizica. Ma apropriu de urechea lui Leno si o intreb daca e ceva neinregula cu mine sau toti barbatii olandezi sunt superbi? Imi spune sec “nu, totul e in regula cu tine, sunt intradevar superbi!”. Inalti la 1,90m, cu umeri lati, blonzi, cu ochi albastrii, dinti perfecti, capete pline de par, fara burti. TOTI! In tot barul vreo 10 spanioli, mici, nerasi, cracanati, tuciurii.

2 ore si 30 minute mai devreme

Inaki inchide telefonul si ne spune “a spus sa fim la hotel mine dimineata la ora 10:30am. A zis ca o sa faca tot posibilul sa ne gaseasca bilete.”

1 ora si 45 minute mai devreme

Telefonul incepe sa-mi sune in buzunar, inainte de a raspunde ma uit la numarul de pe ecran, incepe cu +47, prefix de Norvegia, inima incepe sa-mi bata. O voce de femeie intreaba de numele meu, ii spun ca eu sunt, ies in holul blocului. Vocea se scuza si-mi spune ca are vesti foarte proaste pentru mine, comanda mea a fost anulata, din pacate nu-mi pot vinde un bilet la finala. Pentru citeva clipe nu pot spune nimic, simt ca mi se scurge tot singele din creier. Nu stiu ce sa zic si inchid. Vin inapoi in apartament si incerc sa nu pling in hohote, desi nu pot tine inapoi citeva lacrimi. Leno si Inaki se uita cu mila la mine si ma asigura amindoi ca facem cumva astfel incit sa merg la finala. Nu-mi pot lua gindul de la telefonul primit. Cum este posibil sa cumperi un bilet la finala campionatului mondial de fotbal de la o agentie cu reputatie si sa te sune cu o seara inintea evenimentului sa-ti spuna ca au anulat comanda si ca voi fi rambursata! Nu gasesc nici o logica. Inaki incearca sa ma linisteasca din nou, la ora 11:30pm (peste 2 ore) trebuie sa-l sune pe antrenorul portarilor spanioli sa vada daca poate face rost de inca doua bilete.

30 minute mai devreme

Leno deschide usa. Imi face cunostinta cu spaniolul, il cheama Inaki. Facem conversatie despre cupa mondiala, ii spun ca miine pe stadion voi urla pentru Spania, urmeaza sa mergem impreuna, numai noi doi, o sa-l iau de acolo pe la ora 3pm. Inaki imi spune ca tocmai a facut rost de un bilet pe gratis de la federatia spaniola de fotbal, prin intermediul antrenorului portarilor care este prieten bun cu un prieten de-al lui din Bilbao. Asa ca acum are doua bilete, unul cumparat dimineata la negru, si asta pe gratis.

30 minute mai devreme

Intru in pizzeria mea preferata si comand 4 pizza. Imi verific telefonul pentru a 10 oara in ultima ora. Nimic. Dau telefon la poarta la servici sa-i intreb daca au primit vreu plic prin curier pentru mine. Nu, mi se raspunde. Pentru a 7a oara in acea zi. Iau cele patru cutii de pizza si pornesc spre Leno.

O ora mai devreme

Formez numarul de Norvegia si astept. Sunt pusa pe hold. Intr-un final o voce agasata raspunde cu “da”. Ii dau numarul comenzii si imi exprim ingrijorarea ca este déjà ora 6pm, Simbata, o zi inaintea finalei si eu nu am primit biletul. Mi se spune sa stau linistita, sunt pe lista, biletul va fi livrat fie azi pina la ora 10pm la adresa data (adresa de la birou) sau mi se va comunica adresa de unde pot sa-l ridic mine dimineata. Le spun ca nu ma deranjeaza sa ridic biletul inainte de meci dar vreu sa stiu sigur ca ma duc la finala. “Stai linistita, te duci sigur la finala.” imi spune vocea.

Cinci ore mai devreme

Stau prabusita pe canapea, telefonul suna. Leno. Imi spune ca a ajuns spaniolul in Johannesburg, l-au luat de la aeroport, l-au dus in Nelson Mandela square unde se perinda toti turitii si unde a reusit sa-si ia un bilet la negru de la un suporter German. Facem un plan sa iesim seara in oras la o bere impreuna si sa aranjam cum merg la finala cu spaniolul.

12 ore mai devreme

Sunt intr-un bar in Sandton, plin de suporteri. Penultima seara a camionatului mondial din Africa de Sud, trebuie sa ies. Sunt cu amica si colega mea Paola, o mexicanca ametita pe care o cunosc de cind am ajuns aici si care tot nu pot sa ma decid daca e amuzanta sau enervanta. Un jurnalist argentinian ii da tircoale. Lasata de izbeliste, ma altur unui grup de spanioli. Ii intreb daca merg la finala. Imi spun toti cu tristete ca nu, trebuie sa munceasca, seful nu le-a dat liber dar le-a promis un televizor. Lucrau ceva in telefonie, cade reteaua fara ei sau asa ceva. Ma intreb in gind, daca ar juca Romania in finala campionatului mondial de fotbal si eu s-ar intimpla sa locuiesc in orasul unde este finala si mi s-ar impune sa muncesc chiar in seara aia, care se nimereste a fi o duminica, la un servici de care nu depinde viata nimanui, oare cite secunde as sta pe gind pina sa-mi dau demisia? Decid ca nemaritat fiind, fara copii sau alte obligatii stringente.. probabil mai putin de una. Le spun ca am bilet ceea ce le mareste pupilele. Unul dintre ei pe nume Jesus imi spune “iti dai seama ca mergi la meciul vietii mele?”

12 ore mai devreme

E ora 11:30am, vineri, sunt la birou. Prietena mea Leno (am fost la liceu impreuna, nici nu mai vreu sa ma gindesc de cit timp ne cunoastem ca ma apuca depresia) imi trimite un e-mail, e disperata sa gaseasca un bilet pentru un spaniol care lucreaza pentru aceeasi companie (dar in Spania) si care urmeaza sa aterizeze miine (Simbata) dimineata in Johannesburg. Ii dau un numar al unui individ care a avut doua bilete de vinzare si care le-a scos la mezat pe panoul publicitar de la servici. Ma ofer sa-l iau cu mine spre Soccer City, imi spune, ok vorbim mine.

Epilog

Acum este joi seara, 15 Iulie, 4 zile de la sfirsitul camionatului mondial de fotbal. Johannesburg este trist, tacut si rece. Nu mai e nici macar un turist. Cu inima frinta sau nu, toti s-au indreptat la un moment dat spre aeroport si au zburat spre realitate. Spun asa pentru ca intradevar, 2010 FIFA World Cup South Africa a fost un vis.

Poate va vine greu sa credeti dar urmatorul meci de fotbal pe care il voi urmari in intregime va fi meciul de deschidere al cupei mondiale din 2014. Nu sunt departe de adevar cind spun ca nu ma pasioneaza fotbalul ca si sport. Insa cupa mondiala este evenimentul meu preferat, este singurul eveniment care ne uneste, de oriunde am fi.

Pentru a nu stiu cita oara in viata mea mi s-a confirmat din nou cit de norocoasa sunt. Norocoasa sa trec printr-o astfel de experienta, de a fi lasata sa observ lumea din jurul meu, in cele mai extreme momete. Sa invidiez bucuria simtita de suporterii spanioli de a fi campeones del mundo. Sa admir fidelitate suporterilor olandezi care in ciuda frigului si cu inima rupta in mii de bucatele, au stat stoic pe locurile lor cuminti pina ce ultimul membru al echipei lor a disparut la vestiare. Sa observ fanatismul suporterilor argentinieni care fluturau un steag pe care sta scris cu carioca neagra “pentru patrie luptam, cu glorie murim”. Sa ma distrez la planificarea vacantei in Africa de Sud dupa faza grupelor a suporterilor francezi si italieni. Sa urlu pe stadion alaturi de infima galerie sud-koreana care chiar si la scorul de 4-1 pentru Argentina tot mai avea sperante. Sa zimbesc ingaduitor la linistea brazilienilor dupa meciul cu Olanda, de obicei cei mai galagiosi suporteri. Sa simt tristetea tuturor africanilor de orice natie si culoare care au sperat ca Ghana va tine visul in viata pentru Africa. Sa fiu martora a ciudei incredibile a mexicanilor de a fi eliminati chiar de rivalii lor de-o viata, Argentina. Sa-mi imaginez frustrarea suporterilor englezi de a avea o echipa ingrozitor de saraca formata din cele mai mari talente individuale din fotbalul actual. Si mai ales, sa locuiesc aici, in Johannesburg, unde am ajuns sa ador suporterii Sud-Africani, pentru cum s-au unit in spatele echipei Bafana Bafana, pentru cum au primit toate natiile vizitatoare, pentru cum au imbratisat oportunitatea de a arata lumii ca sunt capabili de a organiza un astfel de eveniment, pentru cum si-au arata unul altuia, ca indiferent de ce s-a intimplat in istorie sau ce se va intimpla in viitor, cu totii, de orice rasa si culoare, sunt cu certitudine “Proudly South African”.

Bravo South Africa! Si multumesc.

2010 - Jurnal

Marti, 8 Iunie

Este deja tirziu dar imi este imposibil sa stau in casa. Vreau sa fiu afara, vreau sa ma amestec printre miile de suporteri ce se parinda pe strazi haotic fara directie sau scop précis. Imi iau cheile de la masina si ies din casa, asa sa fac un tur de recunoastere a suburbiei Sandton in care locuiesc si in care majoritatea suporterilor strainin sunt cazati. Spre surprinderea mea, purtind tricoul Bafana Bafana, ma gasesc in minoritate in Nelson Mandela Square, pierduta printre sombrero-uri la fel de late precum inaltimea purtatorilor lor. Cu mai putin de trei zile pina la fluierul de inceput, suporterii mexicani incep sa umple orasul atit cu prezenta lor verde cit si cu zgomotul facut. Jos palaria (sau mai bine zis sombrero-ul) pentru maniera lor de a sarbatorii. Impreuna cu toti ceilalti suporteri Bafana Bafana, imi este imposibil sa nu le zimbesc sau dori a-mi face o poza cu ei. Miine insa este momentul Bafana Bafana pe care tot orasul il asteapta de o saptamina. Asadar acum toti sud-africanii zimbesc ingaduitor catre orice alta natie, stiind ca miine, fara dubiu, vor aduce orice rivali la tacere.

Miercuri, 9 Iunie

Este aproape 11 si jumatate dimineata, nu am facut nimic la birou, ma gindesc numai la scuza pe care sa o fabric cu privire la lipsa mea in jurul prinzului vreo 2-3 ore. Cum nu prea stiu eu sa mint cu o fata candida, mi-am luat poseta si am zis sec peste umar in viteza, ies pentru vreo 2 ore. Jumatate de ora mai tirziu ma gasesc pe strazile adiacente traseului pe care Bafana Bafana va face un tur de incurajare. Nu stiu exact unde sa merg dar nu-mi fac griji, tot ce trebuie sa fac e sa ma alatur unuia dintre micile riuri ce eventual se vor varsa in marea de tricouri galbene din Sandton City.

Ajunsa in Sandton City incepe sa mi se faca pielea gaina la imagine ce se deschide in fata mea. 60,000 suporteri sud-africani umplu strazile la capacitate. Galben in balcoanele cladirilor de birouri, galben pe gardurile imprejmuitoare de spatii fost verzi acual galbene, tricouri galbene catarate pe cosurile de gunoi, pe stilpii cu semafoare, in copacii de pe trotuare, pe capotele masinilor parcate , intr-o frenzie generala de a prinde cea mai buna imagine a jucatorilor Bafana Bafana in autobuzul cu etaj preconizat in jurul orei 1pm.

Urmatoarele 90 de minute le petrec in mijlocul unei intersectii prajite de soarele arzator de la mijlocul zilei, printre suporteri albi, negrii, mulatri, indieni, fluturind steaguri sud-africane si afise "united we shall stand", toti pregatiti de lupta, cu obrajii pictati in cele 6 culori, purtind articole care mai de care mai haioase, dansind, suflind in vuvuzele, inlantuindu-se in fata aparatelor de fotografiat, izvorind in acelasi timp si cu aceeasi intensitate ginduri complet identice: good luck Bafana Bafana, make South Africa proud! Un moment istoric relateaza toate posturile de radio si televiziune, niciodata istoria acestei tari nu a prezentat imagini similare.

La 2pm, autobuzele fara acoperis se zaresc in departare, moment in care un sunet asurzitor se declanseaza din plaminii celor 60,000 participanti fie prin intermediu propriilor corzi vocale sau al vuvuzelelor. Pe masura ce autobuzele se apropie, fetele jucatorilor incep sa fie recunoscute, toate aratind o expresie nauca. Reprezentind o natiune situata pe locul 83 in clasamentul FIFA, este clar ca acesti jucatori nici macar nu si-au imaginat vreodata imagini similare cu cele care se dezvaluiau in fata ochilor lor. Pentru un moment incerc sa-mi imaginez cum ar fi sa fiu unul dintre acei jucatori intr-o incercare de a intelege ce e in sufletul lor. Dupa care multiplic ceea ce cred eu ca as simti cu 1,000. Linga mine, o voce de femeie cu acent american imi atrage atentia cu intrebarea “Numai doua autobuze? Am crezut ca se organizeaza un carnaval..”.

In timp ce autobuzul iainteaza printre suporteri loviti de isteria generala, eu ramin in urma intrebindu-ma oare cite evenimente similare am pierdut eu pina acum in viata mea nefiind la locul si momentul potrivit?

Joi, 10 Iunie

Este ora 18:52 si noi, patru fete cucuiete, ne tirim de-a lungul autostrazii N1 impreuna cu alte mii de masini, in drum spre parcarea de linga stadionul Soccer City de unde urmeaza sa luam autobuzele spre concerturl FIFA de sarbatorire a campionatului mondial organizat pe stadionul Orlando. Tinta noastra este ora 20:00 la care Black Eyed Peas vor deschide sectiunea principala “international acts”. In masina e liniste, toate suntem fane Black Eyed Peas, am facut numai un sfert de drum intr-o ora. Imi setez GPS-ul pentru un drum alternativ care ne duce prin CBD, o zona a orasului nu prea prietenoasa. Dupa o contemplare de vreo zece secunde, votam toate sa parasim autostrada si sa ne avintam pe alternativa. Conducind pe stradute intunecate fara oameni, printre cladiri cu cartoane in loc de geamuri, neoprind la nici un stop rosu si verificind iepureste imprejurimile in oglinzile retrovizoare, ajungem intr-un final la parcarea de unde urma sa ne imbarcam spre Orlando. 42 minute ramase pina la ora 20:00 anunta una dintre amice. Ok ne zicem una alteia, suntem in grafic. Alte 15minute sunt pierdute cu cautarea unui loc de parcare printre miile de masini. Incepem sa fim enervate de intirziere. Parcam masina si ne alaturam coloanei de oameni spre statia de autobuze.

Pe scaunele din autobuz ne uitam la ceas, 18 minute ramase. Cit ne ia, ma intreaba fetele stiind ca acum vreo 2 saptamini am facut acelasi traseu pentru finala Super 14. Cam 10 minute spun eu. Ok, asta ne lasa 8 minute sa ajungem la locurile noastre. Conturul luminat al stadionului Orlando se arata in noapte. Ne apropiem incet uitindu-ne pe geam la masele de oameni ce se ingramadesc la porti. Suntem aproape acolo cind autobuzul se opreste, suntem anuntati ca e o problema cu aceleratia, sa nu coborim pentru ca trebuie sa fim dusi pina la statia finala. In urmatorul moment toata lumea se ridica in picioare, soferita deschide prompt usile intimidata, coborim din autobuz si incepem sa alergam pe marginea autostrazii spre stadion. Ajungem la prima poarta.. nu aici ne urla un om de ordine aratind cu mina intr-o alta directie.. din stadion se aude un vacarm ingrozitor si muzica dar nu Black Eyed Peas inca.. ma uit la ceas, inca 4 minute. Alergam spre directia aratata, urmatoarea poarta.. aratam biletele, nu aici, mai incolo ne urla un alt om de ordine in vacarmul total.. mergem mai departe si ne gasim in fata unei porti pline de oameni. Aici? Intrebam un alt om de ordine aratindu-i biletele. Da zice el. Ne alaturam valului de oameni ce se chinuie sa treaca prin usile rotative. In curtea interioara stadionului auzim anuntul “buna seara Africa de Sud, buna seara restul lumii etc. etc.”.. multimea incepe sa urle incontrolabil.. noi suntem afara inca si suntem disperate ca vom pierde intrarea mereu spectaculoasa a Black Eyed Peas.. incepem sa alergam tinindu-ne de mina sa nu ne pierdem, printre oameni, pe scari in sus, avem bilete in upper level, nu avem voie nicaieri altundeva. Din stadion se aude “si acum momentul mult asteptat”.. ajungem la upper level, suntem in standul 22, caut tablitele indicatoare suntem in dreptul standului 18.. la dreapta se vede 19.. ‘this way” urlu aratind directia.. In dreptul standului 21 vocea anuntatoare urla in boxe “please give a big welcome to..”.. urletele audientei umplu intregul stadion, intreg Soweto. Simtim in stomac sunetul basilor in timp ce dam buzna la intrarea 22. Suntem undeva sus-sus de tot, la dreapta scenei. In fata nostra se dezvaluie 40,000 de spectatori burdusiti in tribune si pe gazon fluturind steaguri de toate natiile intr-un vacarm asurzitor. Intr-o explozie de urlete, sunet si lumina.. “Black Eyed Peeeeeeeas”! Incepem sa adaugam si noi citiva decibeli isterici intregului vacarm, pe moment si urmatoarele 3 ore.

Vineri, 11 Iunie

Ajung la servici cu ochii inca cirpiti de somn. Gratie abilitatilor organizatorilor de park & ride africani, dupa un haos complet, am ajuns in cele din urma acasa la 3:30am. La servici nimeni nu are chef de nimic altceva decit de discutat fotbal, decorat biroul pentru perioda campionatului si pregatindu-se sa ajunga la destinatiile unde vor vedea meciul de deschidere. Am fost anuntati sa parasim cladirea pina la ora 1pm. La miezul zilei ma decid si eu sa ies. Pe strazi un trafic stationar, este imposibil sa conduci in orice directie. Neavind alceva de facut, ma uit la colegii de trafic ce par toti a fi foarte rabdatori. Drapelul sud-african este prezent cu fiecare masina din trafic, fie sub forma de huse pentru oglinzi, steaguri prinse de geamuri, actibilde lipite de obrajii pasagerilor. Fiecare volan este manevrat de un sofer imbracat in tricoul galben. Ocazional, geamuri sunt lasate jos, vuvuzele sunt luate de pe scaunul pasagerului, sunetul de corn umple strada. Pe margine, trecatorii infasurati in steaguri imediat raspund cu sunetul vuvuzelelor lor. Cei care nu au vuvuzele (eu de exemplu, pentru ca pur si simplu nu stiu cum sa suflu intr-o vuvuzela, mi se pare imposibil de greu) incep sa claxoneze. Si tot asa, cei 6Km intre servici si casa i-am facut in 1 ora si 50 minute. La radio se anunta in permanenta rute noi pentru cei prinsi pe autostrada in drum spre Soccer City sau alte zone special amenajate pentru fanii fara bilete, cu ecrane uriase care vor arata cu siguranta prima victorie a Bafana Bafana in campionatul mondial. Alt rezultat pare imposibil de imaginat.

Ajunsa intr-un final acasa, un pic iritata de trafic, deschid o bere si astept invitatii. Care incep sa soseasca unul cite unul. Trebuie sa recunosc, nu prea am chef de ei. Acum stau si ma oftic ca nu sunt si eu in unul din fan parks sau fan zones cu mii de alti oameni. La 4pm fix, meciul incepe. Intrebarile puse de invitatii mei sunt ca un cutit invirtit in rana, imi dau seama nu numai ca habar nu au de fotbal dar nici nu prea sunt interesati de rezultat. Nu pot intelege cum de am nimerit sa vad acest meci cu reprezentati a celor 0.05% dintre sud-africani pe care organizarea campionatului mondial de fotbal in tara lor ii lasa rece. Incetul cu incetul insa, reusim sa patrundem intr-o atmosfera fotbalistica cit de cit. Urlete se aud la fazele periculoase atit la poarta sud-africana cit si la cea mexicana. Minutul 54, Tshabalala ia mingea si porneste vijelios spre poarta adversa. Sut, gol. Apartamentul meu, complexul in care locuiesc, Sandton, Johannesburg, Africa de Sud erupe intr-un mix de urlete, chiuieli si vuvuzele. Gindul ma duce inapoi vreo 16 ani, minutul 92, Romania vs. Suedia, Raducioiu parca. Acela a fost cel mai intens moment al vietii mele de suporter fotbalistic. Si ultimul de altfel.

Dupa meci, unul dintre invitatii mei, un imbecil din Cape Town caruia nu-i mai deschid usa, ne lasa pe toti complet muti vreo 10 secunde cu remarca: Africa de Sud nu a cistigat pentru ca nu au jucatori albi in echipa.

Simbata, 12 Iunie

Ies din casa in jurul prinzului cind am reusit sa trec de durerea de cap dupa petrecerea de aseara. Ma duc sa iau masa intr-un restaurant sud-korean cu un grup de amici, una dintre fete este din Korea de Sud, tara care joaca impotriva Greciei la 1:30pm. Restaurantul este plin de musterii asiatici imbracati in tricouri rosii toti ajungindu-mi pina la umar. Modul de exprimare sud-korean: faza periculoasa la poarta lor este intimpinata cu “Ooooo”, faza periculoasa la poarta adversarilor este insotita de “Aaaaaaa”, golurile au fost sarbatorite cu “Eeeeeee”. Din cind in cind mai bateau o toba.

Trei ore mai tirziu ma aflu intr-una din fan zones ce musuroieste de suporteri disperati dupa prima victorie Africana: Nigeria. Nu se intimpla. In timpul meciului ma imprietenesc cu un gup de sud-africani ce au cu ei vreo 4 copii, toti suflind in vuvuzele. O rog pe una din fetite sa ma invete cum sa suflu in vuvuzela. Imi explica, incerc, nimic. Mai incerc o data, obrajii mi se umfla, ochii sunt pe cale de a-mi iesi din cap, venele de pe git arata ca niste serpi sub piele, incepe sa ma doara capul. Nimic. Mi se explica inca o data. Inutil. Dar nu ma descurajez eu asa usor, mi-am pus in gind ca pina la sfirsitul campionatului, trebuie sa invat cum sa suflu in vuvuzela.

Dupa ultimul meci al zilei Anglia vs. USA majoritatea amicilor pleaca acasa. Impreuna cu o colega de servici mexicanca, un amic englez si un amic de-al lui sud-african, decidem sa raminem in zona. Intram intr-un bar. Acolo cunoastem un American. Doua minte mai tirziu un portughez si un argentinian se alatura grupului. Cinci minute mai tirziu, un Italian si un alt portughez pe care primul portughez i-a cunoscut cu o seara inainte ni se alatura si ei. Am senzatia ca pina la sfirsitul camionatului mondial toti suporterii or sa se cunoasca intre ei!