Goana dupa reactii

Doua dintre elementele ce adauga sare si piper complexitatii comportamentului uman sunt capacitatea oamenilor de a reactiona imediat, vizibil, la informatiile receptate din mediul inconjurator si mai ales, dorinta noastra de a creea reactii in cei cu care interactionam. De exemplu, cind dam un cadou, vrem musai sa fim prezenti pentru a vedea expresia faciala a primitorului. Sau cind aflam o veste nu tocmai glorioasa despre o cunostinta usor iritanta, de abia asteptam sa o imprastiem in lumea larga, reactiile pricinuite fiind desigur mai importante sau interesante decit veridicitatea birfei sau efectul asupra persoanei afectate de aceasta. Intr-un fel sau altul, tuturor ne place sa zgiltiim cutia cu reactii, nu-i asa?

Am aici in Johannesburg un amic ce practica acest sport la extrem. Reactia dupa care pare a fi consitent ahtiat este cea de surprindere, sau mai bine zis, uluire la maxim. De cind l-am cunoscut, nu esueaza niciodata in a ma ului cu povestile pe care le spune, desigur cu mina pe inima jurind ca sunt adevarate. Asta pentru ca sunt atit de uluitoare incit instantaneu imi par incredibile. Si ca sa fie sigur ca este luat in serios, face ce face si gaseste o modalitate de a confirma veridicitatea faptelor expuse. La urma urmei este adevarat, ce rost ar avea niste povestiri de ordin fantastico-socant daca nu ar fi reale.

Deci amicul in cauza, sa-l numim Nenumitul (din motive evidente) face miine poimiine 43 de ani, este un tip foarte destept ce are firma lui de IT cu care face o caruta de bani pentru ca a inventat un program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta. Fizic, omul are cam un metru saptezeci si ca aspect, daca nu l-as fi cunoscut si m-ati fi intrebat cu ce se ocupa, as fi spus “Trebuie sa lucreze ceva in IT, probabil un inventator al unui program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta.”

Desi nimic din maniera lui nu este exceptional, este omul pe care daca il aduci la o petrecere, ai marcat puncte maxime in cercul social. Initial, cu umerii usor adusi stingul usor ridicat fata de nivelul dreptului, purtind mereu aceeasi pereche de blugi cu genunchii tociti si curbati in doua pungi blegoase, in permanenta purtind tricouri clasice pe nuante de la bej la maro, omului nu i se acorda o privire mai mult de o milisecunda cind intra intr-o incapere unde nu cunoaste pe nimeni. Si nici nu zice nimic pret de vreo ora. In tot acest timp insa, Nenumitul observa, cugeta si evalueaza fiecare individ din adunare. Si dupa o ora in care pur si simplu uiti ca exista in peisaj, cu o voce inceata care necesita liniste totala si cu pauza lungi de zece secunde intre fraze pentru a creea efectul maxim de nerabdare, spune prima poveste din experienta lui incredibil de vasta, care este foarte bine selectata pentru 1. a ului la cel mai inalt grad sau 2. a stirni cele mai haotice risete si 3. a devein starul serii deoarece cu orice alta poveste ar vrea cineva sa fie simpatic, pur si simplu nu o poate bate pe a lui.

Sa va dau un exemplu. Saptamina trecuta am mers cu un grup de amici (incluzind Nenumitul) la o lansare de carte. Nenumitul a stat cuminte linga noi uitindu-se curios prin adunare. Starurile serii: autorul cartea caruia se lansa si un tovaras de-al lui, autor si el insa de alte carti si atunci prezent numai in calitate de prieten si comentator. Subiectul discutat fiind descrierea cailor Africane batute de generatii de exploratori, desigur atit autorul (cit si tovarasul lui) nu au umezit ochii femeilor prezente numai cu personalitatea unor curajosi si inflacarati iubitori de aventuri dar si cu niste fizicuri inalte, bine facute, barbia autorului brazdata de o cicatrice deschisa la culoare in contrast cu restul fetei arsa de soarele unei savane, unde probail s-a batut corp-la-corp cu un leu infricosator (cel putin asta a fost fantezia mea, nu stiu despre celalate cadine prezente..).

Amuzat de reactia majoritatii reprezentantelor plapinde din sala (risete excesive pline de rasfat la glumele nu chiar asa de haioase ale autorului, neputinta de a dezlipi privirea de pe el, graba cu care au sarit toate sa primeasca o samnatura si dedicatie pe cartile proaspat cumparate etc.), Nenumitul se ridica de pe scaun la un moment dat si-l vedem ca se indreapta spre cele doua personaje principale ale serii. Impreuna cu o alta amica, l-am urmarit curioase cum a plutit firav cu umerii strimbi si s-a proptit in fata celor doi aventurieri cu mina intinsa in salut, ajungindu-le pina la umar. In mai putin de cinci minute, cei doi autori au devenit clar foarte atenti la ce la povestea Nenumitul. Dupa care, atentia s-a transformat in mirare pura pe masura ce cercul celor trei se restringea, capetele aventurierilor aplecindu-se, aducind urechile mai aproape de gura Nenumitului, luind alura unui complot in progres. A fost numai o chestiune de timp pina cind cei doi trupesi au devenit complet uluiti, uitindu-se unul la altul si apoi la amicul nostru, consternati.

Intr-un final, Nenumitul si-a luat ramas bun. Cei doi au ramas in urma, muti, zguduiti. “Despre ce ati vorbit? Ce le-ai spus?” am sarit amindoua pe el cind s-a intors la masa noastra. “Am vorbit despre experiente de viata” spuse amicul serios. “Le-am spus ca pentru experiente extreme nu trebuie sa strabati salbaticia Africii, le poti gasi chiar si la un gratar nevinovat organizat intr-o duminica dupa-amiaza la cineva in curte.” “Cum ar fi..?” l-am incurajat eu.

Ei aici s-a uitat intens la mine si a zis “I-am intrebat daca au gustat vreodata lapte de mama, de la sursa. Mi-au zis ca asta chiar nu au facut. Si le-am povestit cum am fost invitat la un gratar acum citiva ani. Nu cunosteam pe nimeni si m-am apucat sa ma uit prin casa. Intr-o camera era o femeie care alapta un bebelus. Am rugat-o sa ma lase sa ma uit la ea, spunindu-i ca sunt fascinat de acest proces. Mi-a dat voie. Dupa citeva minute am intrebat-o ce gust are laptele si nu a stiut sa-mi explice. Asa ca am rugat-o sa ma lase sa gust direct." aici a urmat pauza mentionata de circa zece secunde, necesara inaintea loviturii de gratie. "Si m-a lasat.” a incheiat Nenumitul triumfator, lasindu-se imediat lenes pe spatarul scaunului uitindu-se intens la noi.

O a treia amica s-a apropiat de noi si a inceput sa intrebe precipitat “Ce-i cu fetele astea? Ce s-a intimplat? Ce-am pierdut?”

Cred ca exemplul este edificator, nu mai este necesar sa inchei acest articol cu nici un comentariu, ati inteles ce vreau sa zic, da?

Spyro

Convingator cum numai David stie sa fie aplicind metoda siciielii pina la scoaterea din minti, am acceptat in final, doua saptamini mai tirziu, sa ma joc cu el pe Playstation. Trebuie sa precizez, in lumea mea jocurile digitale de orice fel fac parte din categoria activitatilor la fel de interesante precum privitul vopselei uscindu-se. Dar acum citeva zile, lipsita de energia necesara de a spune NU acestui copil, m-am asezat docil in fata televizorului unde mi-a fost inminata o consola cu butoane mult mai multe decit as fi putut manevra chiar daca as fi avut inca un set de cinci degete la dispozitie.

Ce jucam, l-am intrebat? Dragonul Spyro, a spus David pe un ton razboinic luind pozitia unui ninja in miniatura. Dupa o scurta introducere a manevrelor principale, alegerea modului multiplayer si a dragonilor (mie mi-a revenit chiar Spyro din imagine) am fost transferati in templul focului unde a inceput circul.

Doua-trei minute mai tirziu, David ma intreaba ce fac. Ii raspund firesc, incerc sa te omor. Dar suntem in aceeasi echipa, imi urla inapoi. Aa.. zic eu, ok atunci trebuie sa omor toti zgubiletii ce vin spre noi? Copilul se uita spre mine cu o privire plina de dubiu asupra proprietetilor intelectuale ale matusii, nu sunt zgubileti sunt gnomi, mi-a spus cu un ton apasat.

Patrat, patrat, patrat! urla David spre mine.. si acum X, de doua ori? Unde sunt astea intreb? Jocul e pus pe pauza, copilul vine nervos, imi arata niste butoane. Ok spun, si cum stiu cind sa le apas? Pai ti se spune pe ecran, imi spune David cu un suier agasat printre dinti. A ok. Incepem din nou. Sari, sari mi se urla din nou in ureche. Cum, intreb? Pai ti-am arata la inceput, ma uit spre David, e rosu la fata aproape de a izbucni in plins. Imi vine sa rid, dar pare asa serios ca ma abtin. Of, imi spune, nu mai trecem de nivelul asta in vecii vecilor, ce e asa de greu sa intelegi. Zburam peste un zid unde ne asteapta niste cristale verzi. David imi explica, trebuie sa le spargi tu pentru a primi amindoi puterile. Neindeminateca, ma invirt in jurul lor gasind imposibila stabilirea in vecinatate. Desigur ma gindesc, am sa le scriu celor de la Sony sa faca console cu manete de directie mai usor de manevrat. Sub privirea taietoare a nepotului, reusesc intr-un final sa sparg cristalele. Spyro primeste foc, energie, gheata si inca ceva si dragonul lui David primeste otrava, frica, vint si iar inca ceva ce nu-mi amintesc. Continuam jocul, copilul e din nou iritat de incetineala cu care alerg sau zbor pe coridoare, printre ruine. Cei doi dragoni trebuie sa stea mereu impreuna pentru a-si mari puterile. Alti zgubileti cu forme diverse ne ataca, Spyro aproape e ucis, David e nervos ca-si pierde energia aparindu-ma in loc de a inainta prin templul focului. Urla din nou la mine sa fiu atenta. Incep sa obosesc, nu mai inteleg nimic. Pe ecran e un vacarm de nedescris, suntem atacati din toate directile, ecranul e plin de culori vii, predominant portocaliu de la flacarile aruncate de Spyro, de acum apas pe toate butoanele odata. David imi porunceste sa nu-mi irosesc rezerva de foc aiurea, eu ma enervez, acum copilul vrea sa mai si planific ce fac in conditiile in care eu de abia inteleg ce se intimpla. Sunt atit de ametita incit uit cum arata Spyro. David explodeaza cind il intreb care sunt eu “si un bebelus ar fi mai priceput decit tine”. Fac o miscare gresita, Spyro cade intr-o prapastie si scapa din miini (sau labe sau picioruse, sau ce-or avea dragonii), diamantul colectat acum cinci minute apasind pe butonul cu cerculet. La vremea aceea, diamantul, mi-a explicat David, a trebuit sa fie colectat pentru ca are niste proprietati foarte importante. Pe care bineinteles ca nu le-am retinut. Si a trebuit sa am grija sa nu-l scap (ceea ce se poate intimpla numai cazind in prapastie) pentru ca altfel ne intoarcem inapoi la nivelul anterior. Ceea ce ar fi fost desigur un dezastru. Acum fara diamant in brate trebuie sa mergem de unde am plecat! Nepotul e aproape de o criza de apoplexie. Ma ridic enervata de pe scaun, arunc consola pe canapea, “noroc bun” ii spun. Copilul incepe sa plinga, eu ies vijelios din camera. Sora mea aude vacarmul, vine la fata locului, primeste explicatii asupra inutilitatii matusii. Sora incepe sa-i explice: David, trebuie sa intelegi, Roxana nu stie sa joace si nici nu-i place. Nu poti obliga pe cineva sa se joace cu tine in aceste conditii. Ce? Ti-e ti-ar place sa te puna Roxana sa crosetezi?

Consternata de exemplul educativ, am incercat sa-mi tin in friu hohotele. Mi-au venit in cap lectiile de lucru manual de la scoala unde desi am fost strict instruita sa numar ochiurile de pe fiecare rind pentru a scoate un fular in forma de dreptunghi lunguiet, crosetele mele nepasionate cumva reuseau sa produca numai forme trapezoidale sau clepsidroidale, si asta in putinele ocazii cind am avut rabdarea necesara de a impleti mai mult de 20cm in lungime.

Mai in gluma, mai in serios, intre Playstation si PSP, se pare ca preocuparile copilului, ca defapt a multor alti copii crescuti si educati intr-o epoca hi-tech, includ in mare majoritate jocuri digitale sau activitati similare. Vremurile clar nu se mai potrivesc cu abilitatile matusilor innapoiate care pot performa la un nivel satisfacator la cel mult Scrabble sau Comoara lui Piticot.

Va trece un an pina la urmatoarea vizita acasa cind mi-am propus sa-l surprind pe David cu abilitatile mele de a-l propulsa pe Spyro prin templul focului sau a altor decoruri la fel de violente, solicitante si primejdioase, in timp record. Sunt convinsa ca voi reusi. Acum ca atitudine am, mai trebuie doar sa ma inscriu la niste cursuri de Playstation. Aveti vreo idée unde?

Sarbatori Romanesti

Am ajuns acasa la Brasov dupa o absenta de un an de zile. Azi dimineata, cu usori fluturi in stomac, m-am urcat intr-o Dacia Logan cu un semn de taxi oprita in fata casei parintilor mei, cu destinatia centrul orasului, fara scop sau tinta precisa, doar asa, sa vad ce mai face orasul meu drag, care e atmosfera acum inainte de Sarbatori.

Dese ori sunt intrebata despre traditiile romanesti, ce se maninca, ce se bea, pronuntarea unei fraze la intimplare, descrierea porturilor si obiceiurilor. “Si acum de Craciun, ce faceti?” m-au intrebat niste amici acum o saptamina in timp ce trageam cu dintii carnea de pe niste aripi de pui prajite pe gratarul din balconul apartamentului meu din Johannesburg.

Si le-am spus. In primul rind, in oras, in Piata Sfatului si pe Republicii, doua locatii unde poti filma linistit filme de epoca, tarabe cu podoabe de Craciun, Kurtos colaci proaspeti scosi din cuptoare mobile si oale aburinde cu vin fiert, fac o plimbare la pas agale la cele -10C, foarte acceptabila. Aici m-au intrebat “cum adica vin fiert?”. Le-am explicat, iei vinul, il pui in oala, arunci cuisoare, poate si niste mere ciopirtite (nu?) si-l fierbi. Se uitau dubios spre paharele de vin rosu din miinile lor. La cele 30C, pe fata lor se citea dezaprobarea totala a acestei idei.

Am trecut mai departe. Ceea ce este cu adevarat minunat le-am explicat, mai ales la Brasov, este ca sunt sanse foarte mari ca orasul sa fie acoperit feeric cu un strat generos de zapada, lucru care impreuna cu petrecerea unei zile glaciale la ski in Poiana Brasov, da trosnirii focului din semineul parintilor mei o adevarata nota de basm. Au fost foarte impresionati de mersul din casa in casa in ajun de Craciun, cintind colinde si consumind vin de casa si cozonac cu nuca sau mac oferit de gazde, devenind din ce in ce mai greu de a reproduce decent mai mult de doua versuri din “O Brad Frumos” sau “Trei Pastori” de la a 5-a familie vizitata incolo. “Ce frumos!” au exclamat toti. Apoi m-au intrebat de masa de Craciun. Se mainca foarte mult porc, le-am spus. “Porc?” mirati toti. Da.. singerete, cartabosi, slanina, cirnati, friptura, jumari, untura, soric. Cu cit mai mult colesterol, cu atit mai bine. Si sarmale. Am descris sarmalele cu mamaliga si smintina. Dupa etalarea detaliata a acestui meniu, rosul aripilor de pui a incetinit considerabil.

Insa piesa de rezistenta a fost descrierea procesului de taiere al porcului la care am asistat an de an cind eram mic copil in casa Bunicii de la Simpetru. Nostalgica, cu privirea in gol am descris intrunirea familiei, ascutirea cutitelor, pregatirea vaselor, a focului, paielor pirjolitoare. Ghita (nume dat de catre unchiul meu oricarui porc ce a fost vreodata gazduit temporar in grajdul din spatele casei) era ademenit in curte, unde apoi era omorit in niste guitaturi sfisietoare (noi copiii eram mereu somati sa stam in casa sau in sura sau oriunde altundeva pina ce procesul de porc-ucidere era terminat). Dupa care Ghita, cu limba scoasa si gitul taiat era pus pe patul de paie, cu un lighean sub jugulara. “Absolut nimic nu se pierdea” le-am spus amicilor, “mincam si limba si creierul”. Atunci de abia am observat tacerea si privirile oripilate ale audientei. Am continuat.. noi copiii de abia asteptam pirjolirea porcului pentru indepartarea parului de pe piele si degustarea celui mai rivnit produs, soricul. Mai ales de pe burta, unde pielea este mai moale. Ei aici am fost rugata sa ma opresc si sa trec mai departe. Le-am zis de Plugusor in ajun de An Nou, de petrecera de Revelion care trebuie programa de cu trei luni ininte si la care duceam sala de boef si vinete frecate, de junii (mai ales cei tuciurii) ce merg cu Capra in ziua de Anul Nou.

Nu de putine ori am descris toate aceste traditii si de fiecare data reusesc sa string o audienta fascinata. Am intrebat si eu la rindul meu de alte traditii in alte tari. Concluzia mea este ca in preajma Sarbatorilor de iarna, Romania este locul unde trebuie sa fii. Restul lumii este mega-plictisitor.

Pentru cei care nu sunteti (inca) aici, orasul este acoperit de un strat considerabil de zapada si se pare ca in curind ratracii vor trebui sa intre pe pritiile din Postavarul. Tarabe cu decoratiuni de Craciun si Kurtos colaci sunt deschise, aburi de la oalele de vin fiert ies imbietor in gerul intepator, centrul este impodobit si luminat, forfota pregatirilor se apropie de toi, farmaciile iau in primire stocuri considerabile de Triferment. Pe scurt, Brasovul este gata de voie buna!

Sarbatori Fericite tuturor!

Avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor...

Ma aflu in una dintre cele mai fascinante locatii unde o persoana se poate afla la un moment dat, in aeroport.

In jurul meu o forfota continua, niciunul dintre calatorii ce-mi intra in raza vizuala nu banuieste ca undeva intr-un colt, o femeie se uita la ei, ii studiaza, diseca variante, face prezumtii, trage conluzii si se muta la urmatorul subiect. In medie, trei minute/persoana. Desi in fata mea sade un individ care déjà e in minutul sase. In ciuda verighetei de pe mina stinga. De uitat am voie, da?

Miroase a croissant proaspat copt si mi-e pofta. Mi-e ciuda ca de abia am mincat. In difuzoare se anunta zboruri, ore, porti, persoane lipsa, masuri de precautie. De peste tot diverse masinarii fac “bip” sau “ping”. Daca stau sa ma gindesc, “bip” sau “ping” sunt cele mai des intilnite zgomote in viata mea. Totul face fie “bip” fie “ping”. Zgomote ce au ajuns o necesiatate.. ce dau dependenta. Ma cauta cineva: bip, mi s-a adus aminte de ceva: bip, cuptorul a terminat de incalzit cina: ping.

Stau pe niste scaune in fata unei cozi de mai mult de o suta de persoane, la poarta C12. Toti pasagerii sunt letargici in procesul de aderare la rutina aeroportuara. Greutati corporale se muta de pe un picior pe altul, butoanele telefoanelor tasteaza sms-uri, ziare sunt rasfoite incomod in picioare, baloane de guma ies printre buzele copiilor avertizati toata saptamina dinaintea zborului ca daca nu sunt cuminti si rabdatori, nu vor mai fi luati in veci in calatorie.

Ma uit in jur sa vad cine ma analizeaza. Nimeni. Ma irita chestia asta, sigur sunt si altii carora le place sa priveasca oameni si cu siguranta trebuie sa fie ceva interesant despre mine. Cel putin asta m-a facut Mama sa cred de o viata. Insist cu privirea, ma holbez la oameni doar doar ma remarca cineva. Intilnesc insa numai priviri preocupate, care se uita, fara a vedea. Ma gindesc, daca ar fi sa incep sa ma scobesc in nas, instantaneu as fi observata de cel putin zece calatori. Sunt temptata sa experimentez teoria dar parca nu-mi vine. Mai bine rod o unghie. Incep incet sa rod, nu unghia, ci pielita, intr-un unghi imposibil care necesita ridicarea bratului la nivelul umarului. Imediat o doamna intre 60 de ani si moarte, asezata in fata mea, citeva scaune la stinga, se uita la mine si-mi intilneste privirea. Zimbeste ingaduitor.

In difuzoare se anunta ceva, toata coada prinde viata. Valize sunt ridicate de pe podea, ziare impaturite, telefoane bagate in buzunare, capace insurubate la capetele sticlelor de plastic, copii impinsi de la spate. In urma anuntului de schimbare a portii, toata masa ordonata in sir indian se dezintegraza si incepe sa se grabeasca spre noua poarta, pentru a forma un alt sir indian, insa a prinde o pozitie mai buna. Eu nu inteleg acest comportament. La urma urmei, avionul pleaca atunci cind toti calatorii sunt imbarcati si centurile de siguranta legate. Unde ne gabim cind suntem in aeroport? De cind calatoresc, mi-am format un obicei, sunt mereu printre ultimile cinci persoane care intra in aeronava, intr-o tentative de a prelungi timpul dedicat observarii multimii.

Cei mai amuzanti mi se par calatorii ne-experimentati , vizibili de la o posta. Toti au aceleasi maniere: se uita repetat pe cardul de imbarcare, apoi spre ecranele informative, cu gura cascata si o expresie faciala total confuza, simtind nevoia sa puna o intrebare cuiva, oricui. Dupa care urmeaza cetatenii seniori, de un calm impenetrabil, care si-au format o rutina de calatorie foarte bine stabilita de-a lungul anilor ce include invariabil prezenta unei borsete cu acte la indemina, fie atasata la briu, agatata de git sau petrecuta peste umar. Pe locul trei sunt cuplurile. Acestea se impart in doua categorii: pina la 35 ani si peste 35 ani. Cei pina la 35 ani, el face toate demersurile: predarea bagajelor, pastrarea cartilor de imbarcare, gasirea portii asezarea bagajelor de mina in compartimentul deasupra capului. Cei peste 35 de ani, el doar urmeaza femeia, supus si increzator, doara ea de acum invariabil stie mai bine si este cu mult mai eficienta.

Gata, e timpul sa ma imbarc. Cape Town here I come!

Privire inocenta

Acum vreo citeva weekenduri m-am gasit in compania unui june eligibil, un pic mai tinar ca mine ca de, daca ar fi mai batrin, sansele ar fi sa nu mai apara fie june, fie eligibil, fie amindoua.

In prezenta altor doi amici, conversatia a curs la debit normal, cu un pic de nuante de interes, el mentionind fosta prietena, eu fostul prieten, asa sa fie clar ca 1) suntem neatasati amindoi si 2) avem orientari heterosexuale. La un moment dat, in focul unui monolog din partea junelui cu subiectul “eu”, al carui fiecare cuvint il ascultam cu interes, incurajam cu bunavointa si asimilam cu o docilitate feminina cum sade bine, omul mentioneaza ca isi imparte viata cu o pisica. Si cit de fantastica este aceasta. Cita consideratie a pus in educarea ei, cum e bine sa faci un zgomot cind animalul face o prostie dar zgomotul sa fie detasat de stapin (de exemplu pleznirea unui obiect cu un bat, astfel incit pisica sa se sperie si sa nu mai faca prostioara dar in acelasi timp sa nu prinda frica de stapin). Si multe multe altele. Instantaneu mi-a venit in gind zicala unui amic bun de-al meu care mi-a zis odata “Ca femeie singura, stii ca nu mai e nici o speranta atunci cind te gasesti Simbata seara la coada intr-un supermarket deschis non-stop si tot ce ai in cos este o sticla de vin si mincare pentru pisici.”

In tot acest timp, eu i-am acordat junelui aceeasi atentie, reusind sa mentin tensiunea muschilor obrajilor in acelasi suris firav si timid pe care l-am etalat pe tot parcursul conversatiei. Intr-un final a observat ca desi expresia faciala este constanta, debitul de intrebari aditionale a scazut dramatic. S-a uitat spre mine dornic de participarea mea in subiectul descris. Cu siguranta, probabil se gindea el, femeile ii gasesc si mai atragatori pe barbatii sensibili carora le plac animalele, inca suride, trebuie sa aiba intrebari. Ii citeam gindurile ca intr-o carte larg deschisa. Si ca sa-i fac pe plac, am deschis gura si cuvintat singura intrebare generata de creierul meu in acel moment, singura intrebare ce imi oferea singurele informatii ce doream sa le stiu despre acel patruped: “citi ani are pisica?”.

Sapte ani, a raspuns el dupa ce si-a revenit din surpriza de a fi fost intrebat altceva decit ce culoare are, ce rasa e sau mai stiu eu ce ale intebari poate sa puna cineva despre o mita. De aici, conversatia a luat usor alta turnura, am discutat despre politica administratiei americane si impactul omului in procesul de incalzire globala. Subiecte in timpul carora, surisul de pe fata mea a disparut, fiind inlocuit de o grimasa serioasa, grava, plictisitoare.

Daca este un animal pe lumea asta fata de care nu as putea sa arat vreodata nici un pic de afectiune, acesta este pisica. Ce fel de animal de casa este acela care este agasat cind ai vizitatori, complet enervat cind pleci de acasa dar in acelasi timp super relaxat cind el lipseste cu zilele, foarte frustrat cind nu primeste de mincare atunci cind trebuie desi cind prinde un soarece nici prin cap nu-i trece sa faca cu el nimic altecav decit sa se joace cu cruditate inainte de-al omori, ce face pipi peste tot cind este furios pe stapin, care nu vine cind este chemat decit daca este intr-o dispozitie foarte buna, ce te zgirie daca nu are chef de joaca sau afectiune, ce ajunge pina la urma sa dreseze stapinul in a se comporta conform dorintelor lui! In acelasi timp, cind reuseste sa te scoata din sarite, tot ce trebuie sa faca este sa se uite la tine intens cu ochii perfect rotunzi, sa se gudure pe la gezne, sa-ti sara in brate si sa toarca linistit in poala, sa faca un pic de tumbe luindu-se de ciucurii de la covor. Eu imi imaginez ca undeva la intrunirile pisicilor, rid toate cu lacrimi cind isi descriu ce molii, usor de amuzat si simplu de impacat sunt stapinii lor.

Si inainte de a ma contrazice, cazind prada privirii inocente pe care aceste creaturi sunt in stare sa le genereze, ginditi-va ca daca ar fi destuli de mari, aceste animale ne-ar minca fara nici un pic de regret! Fiind mici si ca atare ineficiente in atac, acestea se multumesc cu a ne acorda privilegiul de a le lasa sa doarma in patul nostru si de a le hrani la timp.

Ham ham!

Sindromul Macho

Simbata seara in jurul orei 8pm, m-am gasit in casa unui amic de-al unui amic de-al meu, undeva in Melville, un cartier boem in sudul Johannesburgului, plin de artisti, liber profesionisti si ocazional, hippie taietori de frunze la ciini ce se saluta cu “pace” in timp ce-si paseaza o tigara cu marihuana si poarta tenisi colorati la orice ocazie sub pantaloni cu trei numere mai mari zdrentuiti de la glezne in jos.

Desi avertizata asupra frumusetii fizice a gazdei, nu am putut controla maxilarul inferior din libera cadere la vazul acestuia in persoana. 42ani, un tip inalt la vreo 1.90m, atletic, incredibil de atragator, cu parul lung lasat aparent sa creasca la voia soartei, fost innotator de performanta, a reprezentat Africa de Sud la Olimpiada din Barcelona (1992) ca si sportiv si Beijing (2008) ca si antrenor.

Interesata cum sunt de orice noua persoana cunoscuta (mai ales cind prezinta atitea calitati indisputabile) am inceput sa evaluez decorul cu un ochi admirativo-cercetator. Primul element decorativ, o poza a gazdei, o versiune mai tinara si ca atare si mai atragatoare, cu parul la fel de lung, usor suflat spre oceanul din fundal de o briza maritima ce batea din directia fotografului. Pe umerii lati cadea nonsalant un pulovar de plasa. Hmm.. ce frumos.. suspin eu in gind.

Continui explorarea. In bucatarie, o poza la fel de mare, de data aceasta protagonistul se afla pe niste stinci, un décor montan. Vintul din nou bate in directia ideala, un pic mai tare decit in poza precedenta, suflind aceleasi plete spre piscurile din fundal. Inima incepe sa mi se inmoaie, fie la mare fie la munte, baiatul chiar arata exceptional.

In livingroom, alte doua poze. La fel de mari ca primele doua, la fel de vintoase. Ceva incepe sa mi se para ciudat. Am senzatia ca fotograful nu este numai ocupat cu prinderea celei mai atragator-indiferente expresii pe fata pozatului, dar mai opereaza si o turbina mica ce produce curentul de aer ce din nou, flutura pletele in spate, spre neant, care acum vine tot sub forma de ocean/mare/lac/balta. Nu riu, pentru ca nu vad nici un pom.

Hmm.. imi zic. Faine poze dar parca totusi.. las exploratul balta si ma indrept spre dinning-room. Ma asez la masa si intorcind capul spre usa, sunt izbita de o poza uriasa mai mare de A3, suflata sepia pe pinza. Ramin un pic muta dupa care busesc in ris, spre nemultumirea gazdei care cu corpul semi-intors si miinile in sin, se uita glacial la mine din tablou, cu ochii mijiti si barbia usor ridicata, cu maniera serioasa a unui poet tulburat. Si a.. acelasi ventilator ii sufla din nou parul in spate.. de data asta nu e nimic in décor. Doar el. Amicul ce m-a adus acolo se uita cu disperare la mine sa incetez.

Ei bine, din acel moment s-a dus tot romantismul. Mi-au venit instantaneu in cap imagini ale unuia din fostii mei prieteni, ce se admira in oglinda din toate unghiurile, de cite ori avea ocazia si care a venit acasa o data cu un set de poze facute “profesional” din care una era A4, infatisindu-l in aceeasi pozitie, usor intors, miinile in sin, cu o expresie similara de indiferenta calculata, cu ochii mijiti si un suris ingaduitor. Tin minte, m-am uitat la acea poza cu groaza, speriata ca poate ii vine ideea sa o inrameze si pe linga insarcinarile de a gati, spala si calca rufe, va trebui si sa ingenunchez in fata ei din cind in cind, multumindu-i ca exista.

Ma uit spre amicul meu si in soapta ii spun ce cred. Zimbeste. “Stii” imi spune “Peter (gazda) este ferm covins ca toate lesbienele pe care le-a intilnit in viata lui, sunt inebunite sa se culce cu el”. Fara comentarii.

De atunci incerc sa gasesc echivalentul feminin al notiunii de “macho” si nu reusesc. Acest comportament este specific numai producatorilor de testosteron, ce au impresia ca sunt inzestrati cu cel mai mare si tare pachet masculin care in realitate este doar, in cel mai bun caz, mediu.

Am si eu un mesaj pentru toti barbatii macho.. serios, nu va mai obositi, pe noi femeile ne-au invata mamele ca un barbat trebuie sa fie doar un pic mai frumos ca dracul..

Angajat la administratia financiara

Daca va aduceti aminte, una dintre primele lectii de istorie din scoala generala ne-a invatat cum un pas considerabil in evolutia abilitatilor organizatorice ale omului a fost imbunatatirea conditiilor comunitatii prin diviziunea muncii. De atunci, activitatile oamenilor s-au divizat pina la cel mai mic amanunt. Medici au ajuns sa specializeze in afectiuni specifice lobului urechii, comercianti deschid magazine ce vind numai clante de usi, profesori de facultate stiu sa predea numai matematica Booleana, consultanti in taxe se pricep sa dea sfaturi numai in TVA aplicat in industria farmaceutica samd. Fiecare cu bucatica lui. Fie aleasa din copilarie, fie ca asa s-a nimerit, fie ca asa a vrut mama, fie ca pur si simplu nu-ti place sa muncesti dar totusi ai nevoie de un venit.

Ultima categorie de lucratori ma aduce la subiectul pe care doresc sa-l debat azi si care imi sta in gind de oaresce vreme. Ce te faci atunci cind chiar nu ai chef sa muncesti, dar ai totusi nevoie de un venit. Ei bine, dupa 14 ani gloriosi in cimpul muncii, unde am indeplinit functii ce mi-au cerut un contact continuu cu administratiile financiare din trei tari diferite, am gasit raspunsul: te angajezi la stat.

Administratiile financiare ofera un univers fascinant, un fel de gradina zoologica cu birouri in loc de custi sau tarcuri, ocupate de creaturi pestrit imbracate ce actioneaza pur instinctual mai degraba decit inteligent si pe care iti vine instantaneu sa-i arati cu degetul. Este un mediu in care stresul profesional este inexitent, unde conceptul de ore suplimentare da fiori, unde promovarea inseamna aceeasi functie dar cu un salariu marit cu 5%, bazata nu pe performanta ci pe vechimea in munca. Este un microsistem in care singurele elemente doveditoare ale trecerii timpului sunt formarea ridurilor pe fetele lucratorilor si cresterea stratului adipos din jurul mijlocului.

Daca un astfel de mediu va suna atragator avind in vedere efortul pe care doriti sa-l puneti in viata, comparativ cu venitul de care aveti nevoie si siguranta locului de munca, am listat mai jos citeva sfaturi pentru a primi si mentine o functie intr-un astfel de bioru.

In primul rind pentru a ocupa un astfel de post, sa nu fiti sub nici o iluzie, va trebui sa treceti de un interviu. Acest interviu va avea probe eliminatorii dupa cum urmeaza:

Proba scris si citit: aplicantii sunt rugati sa copieze o fraza si sa citeasca ce au scris.

Proba psihologica: aplicantii sunt invitati sa se uite in gol, fix, fara sa clipeasca. Cine arata cea mai goala privire si fata inexpresiva, poate trece la proba urmatoare.

Proba fizica: aplicantii sunt invitati sa se aseze in scaunul in care isi vor petrece restul zilelor, pentru a verifica daca partea lor dorsala se potriveste la perfectie in curba lasata de ultimul angajat (proaspat pensionat, rapus de boala sau lovit de un autobuz).

Proba de stabilire a ambitiilor: aplicantii sunt invitati sa bifeze in ce ordine doresc sa ajunga la nivelul “avansat”: Tetris, Solitaire sau Suduku.

Odata ce veti avea success in procesul de recrutare, incepeti sa mergeti la birou regulat intre orele specificate. Dupa o perioada de minim 6 luni de zile, timp in care statutul de nou venit este complet pierdut, pentru a eficientiza restul experientei in cadrul administratiei, puteti sa:

1. Nu mai mergeti la servici.. si nu le spuneti. De obicei aceste servicii functioneaza pe principiul “daca nu creeaza probleme, atunci e un anagajat model”. In felul acesta, puteti obtine un venit regulat timp de in medie 3 ani de zile in felul urmator: un an le ia colegilor sa sesizeze disparitia Dvs., inca un an ia pina ce raportul asupra absentei Dvs. este intocmit, transmis superiorilor, aprobat, transmis si mai sus, aprobat, si tot asa pina la autoritatea suprema care oricum nu prea trece prin birou foarte des si inca un an petrecut cu consultarea departamentului legal, pregatirea concedierii si aducerea deciziei la cunostinta Dvs.

2. In cazul in care totusi vreti sa mentineti acest servici dar doriti sa suplimentati venitul, incercati sa gasitit o slujba in cladirea imediat invecinata. La prima ora a diminetii veniti la biroul de la administratie puneti jacheta pe spatarul scaunului, dati drumul la PC si consumati o ceasca de cafea. Dupa care plecati in liniste spre celalat servici. Dupa-amiaza, veniti inapoi la administratie, luati jacheta si parasiti zgomotos biroul.

3. In cazul extraordinar in care optiunile 1 si 2 nu sunt posibile si trebuie sa fiti musai prezenti la birou intre orele specificate, incercati sa nu va uitati pe geam dinineata pentru ca nu veti mai avea ce face dupa-amiaza.

In ceea ce piveste siguranta venitului, armatele de cubiculari, ce formeaza peste 50% din forta de munca privata dintr-o societate dezvoltata, ne platim taxele regulat si din abundenta asa ca nu va faceti griji, salariul va este garantat!

Roxana si furnica

Cu exceptia gargaritelor, toate insectele existente pe planeta asta, din punctul meu de vedere se clasifica in trei mari grupe: infricosatoare, scirboase si enervante. In cea de-a treia categorie, pe locul intii si la distanta mica de mustele clasificate pe locul doi, sunt furnicile. Serios, nu stiu ce a avut La Fontaine in cap cind a glorificat aceste creaturi siciitoare.

Nu stiu daca este un fenomen specific acestei perioade a anului dar de vreo doua saptamini am ajuns sa impart apartamentul in care locuiesc situat la etajul doi al unui imobil construit prin anii ’70, cu o intreaga turma de furnici ce se perinda ordonat si neobosit in doua sensuri, de la geamul dormitorului meu, pe linga perete, pe sub pat, apoi prin hol, toata distanta pina la bucatarie. Sunt mici mici si negre. Si in aceste ultime doua saptamini, sunt peste tot. Vreau sa iau un mar din fructiera, dau de furnici. Deschid sertarul cu tacimuri, trebuie sa le scutur de furnici. Vreau sa iau cerealele din bufet, mai ca-mi deschid furnicile usa. Nu mai pot lasa un vas peste seara nespalat pentru ca dimineata e plin de furnici. Iar gunoiul acum trebuie sa-l duc in fiecare zi pentru a evita transformarea cosului intr-un musuroi.

Aseara insa au intrecut masura. Cum stateam linistita pe canapea si citeam Solar, noua carte a lui Ian McEwan, dau pagina si atentia imi este atrasa de o bestie mica ce se plimba derutata intre rindurile 10 si 11. Daca am fost gata sa le las sa-si faca de cap la bucatarie, unde nu prea calc decit foarte rar, sus la etaj este zona mea unde chiar nu au ce cauta!

Am inchis enervata cartea si am pornit jos pe scari pe picior de razboi. Ajunsa in bucataria impecabil de curata, ca de, asa o tin de cind m-au cotropit nemernicele, atentia mi-a fost atrasa de un punct negru intr-un colt. Ma apropiu si vad o musca pe care am reusit sa o dobor aseara cu un ziar rulat pe post de sabie de samurai, plina de furnici. Vreo 20-30 am estimat eu. Intr-o adunare haotica, musuroiau pe si in jurul mustii. Fascinanta imagine. Care mi-a sters si ultimul pic de consideratie pe care am avut-o despre aceste creaturi. Va spun eu, furnicile sunt hienele insectelor! Atunci am luat decizia de a le extermina.

Pentru a avea succesul maxim, am facut un pic de cercetare. Si am aflat urmatoarele: totalul estimat de specii este de 22,000 dar pina acum au fost descrise numai 2,500. Furnicile reprezinta cea mai raspindita specie de pe planeta si formeaza intre 15-25% din biomasa animalelor terestre. Furnicile traiesc in societati foarte inalt organizate numite colonii, formate din milioane de indivizi special adaptati pentru diverse activitati necesare nutritiei, adapostirii si reproducerii. Indivizii se impart in femele subfertile sau uneori sterile (lucratoare), masculi fertili (trintori) și femele fertile (denumite matci sau regine). Coloniile sunt uneori descrise ca superorganisme deoarece furnicile par sa functioneze ca o entitate unitara, ele lucrind impreuna pentru a mentine colonia. Organizare acestor colonii este foarte avansata pentru lumea animalelor.

Dupa care am trecut la sectiune in care este descrisa importanta furnicilor. Conform Wikipedia, furnicile indeplinesc roluri cruciale in ecosistemele in care traiesc, de exemplu:

1. Multe specii sapa cuiburi subterane care au numeroase iesiri si tunele. Aerul si apa trec prin aceste pasaje subpamintene, asigurind oxigenul si umezeala necesare radacinilor copacilor.

2. Furnicile mincatoare de seminte deplaseaza semintele unor plante si le transfera in camerele depozit subterane dinauntrul cuiburilor lor. Aceasta activitate imprastie semintele, asa incat o parte din ele se pot raspindi in regiuni care sunt la mare distanta de plantele-parinti.

3. Furnicile din multe specii se hranesc cu alte insecte, care sunt fie vii, fie moarte. In acest fel, furnicile diminueaza dimensiunile altor populatii de insecte si recicleaza materia organica.

4. Utilizarea furnicilor tesatoare in plantatiile de citrice din sudul Chinei este considerata drept cea mai veche aplicatie de control biologic cunoscuta.

5. In Europa, tipuri variate de furnici sunt introduse intentionat in padurile de cherestea, unde vineaza omizile, impiedicindu-le astfel sa manince frunzele copacilor.

Ei si citind aceste informatii, m-am gindit, ce sansa am eu de a cistiga in fata acestui superorganism ce are ca scop in viata munca si lupta in comun pentru mentinerea coloniei, daca si-a pus in cap ca apartamentul meu este ideal pentru acest scop. Chiar daca omor un milion din ele, un altul ii va lua locul. Si apoi, de ce sa ma apuc eu sa zgindar ecosistemul din complexul Via Orvietto de pe Outspan Road, Johannesburg?

Si uite asa m-au facut niste vietati minuscule din familia Formicidae, care, impreuna cu familiile inrudite ale viespilor si albinelor, apartin ordinului Hymenoptera, sa duc gunoiul in fiecare zi si sa ajung sa raspund la intrebarea repetata a mamei de-a lungul anilor “La urma urmei mai copile, ce mare lucru sa speli blidul imediat dupa ce ai mincat?” Mda, nu e mare lucru.

Ramin insa cu speranta ca trecerea furnicilor prin apartamentul meu sa fie sezoniera.

La petrecere

Stau pe canapea si mustacesc la imaginile intermitente ce-mi vin in minte de la petrecerea de joia trecuta. Prietenii mei Martin si Youngmi (in imagine) au o casa impresionanta. Un palat cu tavan inalt si o suprafata construita pe un singur nivel de 700mp, in mijlocul unei gradini botanice in care sunt plantati 150 pomi (pasiunea lui Martin) in care troneaza un pat urias aparat de soarele de dupa-amiaza de un baldachin imens strajuit pe laturi de jaluzele din bambus (ideea lui Youngmi), amplasat la capatul unei piscine infinity, cu apa care se scurge intr-o mini-cascada undeva sub piscina (dupa designul lui Martin) unde este o conexiune cu doua iazuri mici (unul in mijlocul casei) in care se balacesc vreo 50 de pesti viu colorati in nuante de la rosu turbat la portocaliu pal. Palatul este construit cu un singur criteriu in gind: de a le asigura, atit lor cit si pestilor din iaz sau pasarilor din copaci, cel mai ridicat comfort pentru tot retul vietii. Este un loc pe care amindoi il venereaza, unde se iubesc cu o pasiune greu de imaginat dupa mai mult de o decada si jumatate de mariaj si unde le place sa organizeze cine si intruniri in cerc restrins pentru multitudinea de prieteni pe care o au.

In fiecare an, in conacul din 24 Oak Avenue, se tine o petrecere masiva la care participa absolut toti prietenii si cunoscutii lor. Aceste petreceri au de obicei o tema, joia trecuta a fost "Lady Gaga se intilneste cu Rocky Horror Picture Show". De asemeneni, un alt element exotic despre aceste petreceri este alaiul ce se intruneste, care este in proportie de 49% heterosexual, 49% homosexual (exlusiv barbati) si 2% ce inca mai sustin cu incapatinare ca sunt heterosexuali.

Avizata despre aceasta adunare pestrita si despre desfasurarea acestor petreceri, curioasa cum sunt si mereu in cautare de noi senzatii, am purces spre conacul mentionat un pic mai devreme decit ora anuntata de deschidere a usilor, pentru a da o mina de ajutor la organizarea ultimelor detalii dupa cum am fost rugata de catre gazda.

Cu putin dupa ora anuntata, invitatii incep sa se arate, fiecare stirnind risete si chiuieli la intrarea galagioasa specifica comportamentului feminin de orice sex, purtind articole din piele mulate, peruci platinate, farduri tipatoare, saluri din pene roz, strampi tip plasa, corsete din satin samd. Asa la prima observatie, trebuie sa admit, cu exceptia a doua-trei cupluri, majoritatea invitatilor heterosexuali au aratat un caracter super plictisitor nepunind nici un pic de efort in a se imbraca comform temei date. In toata aceasta adunare, o creatura la un metru cincizeci, acoperita complet de vreo 50 de baloane negre ce-i faceau identificarea sexului imposibila, se perinda printre invitati izbindu-se de ei la tot pasul.

30 de minute mai tirziu, in timp ce ‘domnisoarele’ isi admirau accesoriile, inlantuindu-se, unduindu-se, suflind saruturi din palma catre aparatele de fotografiat si consumind sampanie din pahare inguste cu picior lung, barbatii heterosexuali, in cele din urma trecind peste socul vizual oferit de co-reprezentantii masculini, au inceput se se adune intr-un grup compact, cu o mina in buzunarul blugilor si cu cealalta tinindu-se de o sticla de bere intr-o declaratie clara a sexualitatii lor.

Dupa alte 30 minute si 5 sticle de sampanie, adunarea masculin-firava continua sa chicoteasca si sa danseze la pas batut pe loc, in timp ce invitatii heterosexuali incep incet sa se indrepte spre coltul cu mincare. Doua bubuituri scurte consecutive opresc conversatiile in progres, invitatii uitindu-se derutati in jur. Creatura acoperita de baloane este sfatuita sa se departeze usor de o tejghea pe care sunt amplasate luminari aromate. Faptul ca un baiat finut imbracat in iegari luciosi, cu un voal pe fata si purtind tocuri de 3cm, isi introduce fata printre baloane, culegid probabil un sarut, inca nu ma dumireste in ceea ce priveste sexul peroanei dintre baloane.

Dupa alte 30 de minute, cuplurile heterosexuale stau frumos pe scaune concentrindu-si intreaga atentie spre farfuriile din poala umplute cu mincare. In partea cealalta, gramada de sticle de sampanie creste direct proportional cu tonul pitigaiat al risetelor insotite de miscari ample ale miinilor si gesturi teatrale de degajare a parului perucilor de pe fata.

La un moment dat, in partea heterosexuala cineva isi pune problema meciurilor din seara asta, cine joaca si oare cit e scorul? Martin este rugat sa puna un televizor in functiune. Raspunsul lui este intirziat doua secunde de o alta bubuitura, unul dintre baieti a infipt nastrujnic o agrafa de peruca intr-unul din baloanele negre, stirnind si mai multe risete pitigaiate prin punerea unei figuri nevinovat-angelice. Persoana acoperita de baloane tresare, se intoarce brusc, un pahar cade pe podeaua de marmura imprastiindu-se in zeci de cioburi mici. Panica generala. ‘Aduceti un aspirator” striga doua voci masculine afectate. Aspiratorul este adus.. o domnisoara la vreun metru nouazeci cu bustul gol, purtind un chipiu de politist new-yorkez, pantaloni de piele mulati si catuse agatate la curea, cu un trup ce in conditii normale mi-ar fi aburit simturile si indemnat instantaneu spre comiterea unei crime ce ar fi atras o arestare imediata, ia tubul si incepe sa aspire in ritmul muzicii. Restul incep sa chiulie si fluiere, femeile incep sa aplaude rizind, barbatii heterosexuali intreaba din nou unde este televizorul.

In camera cu televizorul, repriza a doua incepe, mirare generala, Japonia conduce. Pe canapea, toti barbatii heterosexuali si eu. Intimidata de cantitatea de testosteron prezenta, ies din camera si ma duc inapoi la petrecere care pare a fi in plina desfasurare. Pe ringul de dans este o alta domnisoara cu o peruca platinata, o fusta scurta din voal si un piept carnos acoperit de un maieu argintiu-stralucitor mulat sub care se ghiceste un par des sirmos. Asistenta este adunata in cerc, aplaudind si uu-ind in delir la miscarile sexy insinuante. In zona cu platouri, o mina iesita din gramada de baloane incearca sa introduca in zona unde am ghicit ca ar fi capul (sau gura) o furculita plina de mincare. Nu reuseste. O alta furculita este luata de pe masa si un balon este spart pentru a face loc. Prin spartura formata vad de la departare o fata neteda. Inca nu stiu daca e o femeie sau este un barbat foarte delicat si mi-e rusine sa ma duc si sa ma holbez sau sa intreb “nu te supara, ce sex ai?”. Curiozitatea ma omoara.

Un barbat heterosexual, purtator al unei burti diforme specifice unui bautor de bere experimentat si imbracat cu o pereche de blugi tociti si largiti in zona genunchilor, vine sa mai ia o sticla de la rece. Peste umar se uita la scena de pe dansul de ring. Expresia lui faciala mi-a adus aminte de zilele cind crantaneam algocalmin intre dinti la orice durere.

Atentia imi este atrasa din nou de dansatorul de pe ring care acum se tavaleste pe jos, gen Diana Ross in videoclipul cu patul plin de perne si asternuturi din satin. Audienta este in delir. Desi nu si femeile care incep sa se intrebe unde au disparut barbatii lor. Le dau raspunsul si se linistesc, cel putin acum sunt la adapost de intemperiile vizuale si nu mai pot intreba la nesfirsit “unde m-ai adus nevasta?”, in timp ce ele pot dansa in voie cu un grup de barbati cu abdomene pe care poti spala rufe si cu care nu pot fi acuzate ca flirteaza. Si de dans ne-am apucat toate. Si am continuat asa pina dimineata devreme, in timp ce sticlele goale se adunau intr-o gramada mult mai mare decit containerele colectoare, in timp ce baloanele negre s-au spart rind pe rind pina ce au dezvaluit in spatele lor o fatuca timida la vreo 25 ani, in timp ce barbatii heterosexuali s-au uitat la fotbal, apoi la stiri de la Wimbledon, apoi la meciul Ghana vs. Germania dat in reluare, in timp ce gazdele deveneau din ce in ce mai ametite nemaistiind unde sunt diverse lucruri de care erau intrebate, in timp ce multe alte pahare au fost sparte, in timp ce mie imi venea din ce in ce mai greu sa ma exprim in orice limba.

Vineri dimineata am ajuns in cele din urma la birou in jurul orei 9am dupa un pachet de guma mestecat acerb de la trezire. La 9:30am am avut o sedinta cu vreo 9-10 alti colegi din departament sa discutam nu mai stiu despre ce, dar ceva important cu siguranta. Ne asezam in jurul mesei rotunde. La un moment dat un coleg se uita a mine si ma intreaba de ce zimbesc. Toate perechile de ochi atintite spre mine ma fac sa rosesc. Dau usor din mina, nu zic nimic, sedinta se reia. Cum ar fi fost sa le spun ca incercam sa-mi imaginez cum ar arata cei 7 consultanti in taxe masculini din jurul mesei, imbracati in corsete lucioase, strampi plasa, saluri cu pene si tocuri stiletto!

Efectul Australopithecus

Weekendul trecut am fost cu un grup de prieteni pe coasta sudică a Africii de Sud, pentru o minivacanță de 4 zile, într-un decor oceanic de excepție in care albatroșii se perindau agale pe plajă, mai degrabă interesați de creaturile humanoide ce făceau același lucru, decît speriați.

Am fost în total 10 persoane, 5 bărbați, 4 femei și o fetiță minunată de 5 ani jumate. Bărbații aveau vîrste cuprinse între 35 și 41 de ani.

Cei care mă cunosc știu prea bine că nu sunt ușă de biserică atunci cînd vine vorba de petreceri. Doresc să precizez acest lucru pentru că vreau să fie clar, aceste observații vin de la cineva care are o considerabilă experiență de petreceri turbulente și nu ar refuza niciodată acel pahar de alcool în plus care ar arunca o domnișoară afară din categoria angelică.

Dar să mă întorc la weekendul trecut, pentru a nu știu cîta oară în viața mea începînd de la primele sejururi la Costinești cu gașca acum 20 ani, am fost mută de uimire să văd metamorfozarea unor indivizi care luați separat ar fi genul de ”băiat bun să-l pui la rană”, într-un grup de bipede, diferite față de alte primate numai prin lipsa cozii. Indiferent de naționalitate sau vîrstă, se pare că majoritatea bărbaților sunt loviți de efectul australopithecus coborînd vreo două trepte pe scara evoluției cînd se întîlnesc în circumstanțe festive. Similar cu alte ocazii, weekendul trecut, acest efect a avut următoarele elemente:

1. transformarea rîsului timid de la începutul sejurului în sunete tip mugit, nechezat sau behăit, din ce în ce mai sonor arătînduși unul altuia aprecierea glumelor făcute.

2. inițierea de concursuri inteligente în care puncte sunt marcate prin pîrțuri trase cît mai sonor și aproape de nasul altor membrii ai grupului.

3. ușurința de a localiza grupul după miros. Vezi explicația de la punctul 2 în legătură cu concursul de pîrțuri, plus multiplele și minunatele rîgîieli cu aromă de bere fermentată.

4. avînd în vedere că decorul includea prezența apei din abundență, a fost numai o chestiune de timp pînă cînd cel mai vulnerabil membru al grupului a fost identificat și aruncat îmbrăcat în ea.

5. migrarea întregului grup dintr-o locație în alta în funcție de poziția liderului. În timp ce femeile puteau fi prezente, una în bucătărie pregătind o ceașcă de cafea, una pe verandă citind, una pe gazon stînd la soare sau una pe plajă la plimbare, bărbații nu s-au îndepărtat mai mult de 5 metrii de propriul lor grup (cu scopul de a merge la toaletă sau a aduce mai multă bere de la rece) la orice moment al zilei.

6. nevoia de a cînta tare gen urlat, convinși fiind că toți vecinii din sătucul liniștit de vacanță i-ar găsi cel puțin la fel de amuzanți pe cît se găsesc ei între ei.

7. introducerea tip innuendo a părților private în conversații urmate de hăhăieli sonore.

8. nevoia de a dansa împreună tip țopăit, scălîmbăit sau clown după consumul excesiv de alcool.

A.. și să nu uit de momentul cînd am ieșit la pescuit oceanic. Am fost singura femeie care a dorit să iasă în larg. Ne mai fiind niciodată într-o barcă pe ocean, am fost un pic îngrijorată în ceea ce privește această experiență, mai precis, posibilitatea răului de mare. Nu vă spun cîte glume s-au făcut pe tema asta, cîte sfaturi am primit cu privire la ce trebuie să fac dacă e să mi se facă rău de genul, daca-ți vine să verși, nu te uita la apă sau în barcă, uită-te spre țărm sau la orizont, stai la provă, nu te du la pupă pentru că fumul de la motor amplifică greața șamd.

20 de minute mai tîrziu, barca în lungime de vreo 10-12 metrii înainta încet contra valurilor de circa 5 metrii înălțime. 5 metrii poate că nu pare mult, dar vă asigur, e ca și cum ai fi pe un roller-coaster continuu, mergi în sus la un unghi de 45 grade, ai ajuns în vîrf și dintr-o dată cazi cu viteză după care imediat iar o iei în sus și tot așa. De curiozitate l-am întrebat pe căpitan la ce înalțime a valurilor s-ar răsturna acea barcă și mi-a spus că devine aproape imposibil de manevrat la 9-10 metrii.

În fine, exuberantă cum sunt eu cînd vine vorba de ceva nou în viața mea, în cele 20 minute mi-am concentrat atenția spre albatroșii care zburau în paralel cu noi, unduirea apei, explicațiile date de căpitan cu privire la un ecran mic ce citea datele transmise de sonarul de sub barcă despre prezența peștilor, indicarea trecerii unui grup de caracatițe pe sub barcă etc. După un timp mi-am dat seama că este foarte liniște. Nici unul dintre bărbați nu zicea nimic. În schimb, toți se țineau de mînerele de la provă, monturile complet albe, contemplînd adînc orizontul, cu niște figuri galben-verzui. Cînd am terminat sesiunea de pescuit (fără nici un rezultat din păcate) și am ajuns pe mal din nou, le-am spus că am remarcat liniștea din barcă. Dar bineînțeles că pe sol solid, instinctul de turmă a fost recăpătat din nou și glumele au continuat în aceeași manieră, toți asigurîndu-mă că erau doar dezamăgiți de faptul că nu au prins nici un pește.

Uitîndu-mă la acești bărbați de-a lungul weekendului, toți avînd propria afacere, foarte respectabili de altfel, am încercat să înțeleg această transformare. Așadar, l-am întrebat pe unul dintre ei într-o dimineață ce este ceea ce îi determină să aibă un astfel de comportament. Într-o manieră foarte firească, s-a uitat la mine și mi-a zis ”este doza noastră de simplicitate”. Răspunsul m-a uimit. Am cerut explicații suplimentare. ”Da” mi-a spus, ”femeile nu numai că sunt foarte sofisticate dar ne impun și nouă să fim sofisticați. Habar nu ai cît de obositor este pentru bărbați acest lucru. Cînd ne întîlnim între noi bărbații, ni se dezvoltă un apetit incredibil de a fi simpli.”

Deci în concluzie doamnelor, înainte de a vă muștruluii bărbații dimineața după o petrecere, gîndiți-vă că într-un fel sau altul, tot voi sunteți de vină.