Rasarit de Soare

Simbata trecuta mi s-a intimplat un lucru care nu mi s-a mai intimplat de foarte multi ani incoace: am ajuns acasa la 5:35am dupa o seara/noapte turbata in compania colegilor de birou (am sarbatorit iesirea unui coleg din peisaj).

Pe data de 5 Februarie soarele a rasarit la ora 5:45am. De ce aceasta informatie? Pentru ca atunci cind m-am prabusit in patul perceput cel putin quatro-dimensional la acea ora, uitindu-ma pe geam la lumina de afara data de rasaritul de soare in plina desfasurare undeva in fundal, gindurile au inceput sa acceseze cutia cu memorii pentru a cauta alte rasarituri pe care le-am prins in plin progres.

Am gasit citeva, toate amintite cu nostalgie. Doua pline de romantism in bratele a doi fosti iubiti ale caror nume de familie nu mi le amintesc cu exactitate, dar care la vremea aceea au inhibat orice nevoie de somn. Unul spectaculos in nordul Indiei, aruncind o lumina portocalie asupra virfului Kanchenjunga (al treilea ca inaltime din lantul Himalaya). Unul ingrozitor de dureros vizionat din virful vulcanului Kilimanjaro, in timp ce incercam sa ma culeg dupa cel mai crunt rau de altitudine din isotria omenirii. Unul de pe muchia uneia dintre cele mai inalte dune de nisip de pe planeta situate in Sosuvlei, Namibia, in timp ce imi clantaneau dintii de frig.

Insa in topul momentelor in care am fost prezenta la deschiderea ceremoniilor unei noi zi, a ramas, si tare am senzatia ca va ramine, o dimineata de vara, undeva in dreptul Obeliscului de pe plaja de la Costinesti. Impreuna cu trei prieteni: Razvan, Andu si Andreea (prietena lui Andu de atunci, o cu totul si cu totul alta fata decit cea cu care e insurat acum), cu limbile albastre sau verzi de la niste acadele colorate cu care ne-am prostit toata seara, ne-am incapatinat sa stam treji in ciuda numeroaselor bauturi alcoolice cit mai ieftine consumate de pe la ora 5pm din ziua precedenta, pentru a prinde rasaritul de soare pe plaja sus-numita.

Ajunsi pe plaja sustinindu-ne unul pe celalat, rizind isteric, cazind repetata in apa si apoi nisip, am reusit toti patru, ingenunchiati, sa privim cele 8 cercuri incandescente (doua de persoana) ivindu-se de dupa marea calma. Dupa care fara nici un cuvint, ne-am prabusit toti in nisip, adormind instantaneu, fiecare in pozitia in care legea gravitatiei s-a nimerit sa-si faca datoria.

Prima trezita am fost eu. In jurul nostru sute de cearsafuri si o forfota schingiuitoare. Zeci de oameni se uitau la expunerea noastra de ignoranta a tineretii, fie cu dispret, nostalgie sau amuzament. Imi caut amicii cu privirea si ii gasesc, nu departe, baietii dormind pe burta, cu gura larg deschisa, inghitind un pic de nisip la fiecare respiratie. Imediat linga mine Andreea, dormind angelic in pozitia fatului cu palma pe fata, toate degetele rasfirate intr-o incercare instinctiva de a se apara impotriva soarelui nimicitor. Incerc sa-mi sterg nisipul de pe fata si imediat imi vine sa urlu simtind o durere crincena in obrazul sting. Andreea incepe sa se trezeasca si muta mina de pe fata, miscare ce ma face sa incep sa rid cu lacrimi. Se uita la mine cu o fata pe care este imprimat pretul acelui rasarit de soare: urma alba a unei miini cu degete rasfirate pe restul fetei de un rosu incandescent. Cine s-ar fi gindit in seara precedenta ca trebuie sa luam cu noi la disco crema de soare?

In comparatie cu suma toatala a experientelor noastre, momentele ce ramin cu noi in cel mai mic detaliu sunt infinit de putine. Sunt acele moment care daca ai putea sa dai timpul inapoi, nu ai schimba nici cel mai mic aspect. Pentru mine unul din acele momente este acel rasarit de soare vizionat de undeva de pe linga Obeliscul de pe plaja din Costinesti, acum o caruta de ani, cind eram subtire si permanent increzatoare ca mereu sunt acolo unde trebuie sa fiu si tot ceea ce fac este tot ceea ce trebuie sa fac.

Poveste

Acum o ora si ceva, stateam pe canapea rapusa de catre mama zilelor plictisitoare, pe care mi-am petrecut-o confirmind unor prosti ca vietile desteptilor sunt foarte complicate.

Am conectat 3G-ul la Internet, verificat yahoo mail si bineinteles.. Facebook. Mesaje, alea, alea.. dupa care urmeaza un surf scurt pe la amicii care-mi vin in minte.

Acum trei ani cind am calcalt prima oara in Africa, in ultima tara vizitata, Tanzania, am locuit vreo 10 saptamini intr-un sat din zona Arusha/Moshi. Acolo am fost cazata intr-un compund bine pazit, in care erau doua case pline cu paturi etajate in dormitoare comune, impreuna cu o turma de copii cu virste cuprinse intre 18-22 ani. Vreo 40 la numar, in mare majoritate din UK, Irlanda, US, Australia si tarile scandinave. Cu unii dintre acestia am pastrat legatura destul de decent, adica 3-4 mesaje pe an. In iarna lui 2008, 20 dintre ei au venit la Dublin pentru o reuniune, organizatoare Roxy, a iesit super-fain. In Iunie 2009 s-a tinut reuniunea nr.2, la Copenhaga, de unde e o fata din grup. Am fost cu totul 9. Ei si in timpul acestei a doua reuniuni, am aflat ca norvegianca Ragnhild, 21 ani, termina anul nu stiu cit la facultate si merge in vacanta in Africa dar parca ar mai merge si altundeva, daneza Mette, 21 ani urma sa faca un stagiu de vara la un hostel din Kampala/Uganda, eu am vrut sa iau 2 luni pauza intre Irlanda si Africa de Sud. Asa ca imediat am stabilit: pe 1 August (o luna jumate mai tirziu), Ragnhild si cu mine zburam la Bangkok, dupa sase saptamini zburam de la Bangkok la Nairobi, de unde Ragnhild zboara in Tanzania la Moshi iar eu zbor la Entebbe/Uganda unde ma asteapta Mette cu care urma sa calatoresc prin Uganda vreo doua saptamini inainte de a zbura in zona de razboi (ca atunci asa stiam eu ca e pe aici), la Johannesburg.

Ajunsa la hostel, Mette mi-a comandat urgent o bere si m-a prezentat amicilor din hostel, cu exceptia unuia, toti nu mai vechi de doua saptamini. Exceptia, Brett, un austrlalian la 42 ani, inalt si slab, destul de tacut si observator, cu o claie de par crescuta eratic ce se impreuna in partea de jos a capului cu o barba in care sunt convinsa ca misuna ceva. Australianul venise in Africa in cautarea bunastarii confirmata de secole de colonialism. Miner de profesie, stiind ca sudul Africii este de acum inaccesibil, a trebuit sa caute o tara nu prea des calcata de predatorii vestici, sau cel putin nu in ultimii 30 ani, ce are un sistem super-corupt si unde in general mediul ostil a lasat multe hectare de pamint neexplorate. Ajuns in Congo, a gasit un contact, care a gasit un contact, … , care stia pe cineva sus de tot in Guvern si care i-a garantat o afacere, 70% Brett, 30% ea (doar ca a dat un telefon). Cu o mare conditie, afacerea trebuie deschisa pe numele ei ca altfel nu se poate, banii investiti imediat etc. Si omul stiind ca nu are de ales si crezind ca doamna e desteapta si mai bine cistiga 30% din ce munceste numai el, devenind bogata pe termen lung, decit sa-i fure acum economiile de altfel modeste in comparatie, a zis ok, hai sa risc. Ceea ce a uitat Brett este faptul ca in Africa, orice suma ce la noi s-ar clasifica “economii” acolo este de ajuns pentru o viata intreaga. Ei bine, s-a dovedit ca doamna nu a avut tendinte foarte hapsine si s-a multumit cu “putin”. A doua zi Brett a fost arestat, aruncat intr-o inchisoare ingrozitoare, unde a stat vreo citeva saptamini in pura teroare, dupa care a primit o vizita de la doamna, ce i-a spus, daca vrei sa iesi de aici, semnezi un document cum ca toti banii sunt ai mei si tu dispari din tara in 24 ore, fara a incerca vreodata sa te intorci. Si uite asa, 2 ani mai tirziu de cind a ajuns in Africa, Brett sta in fiecare seara la masa cu citiva din sutele de turisti ce se perinda pe la hostelul din Kampala, doarme intr-un cort petecit si face economie la lame de ras, continuindu-si insa visul de a fora intr-o vagauna adinca plina cu aur si incercind sa convinga autoritatile ca el este persoana potrivita pentru a cauta acea vagauna, in schimbul unei felii considerabile din prajitura. Fara success.

Fiind cea mai apropiata persoana de virsta mea (caci din nou, toti calatorii aveau intre 19-22 ani, toti studenti fie in vacanta, fie intr-un proiect tip “salvam lumea”) am stat de vorba cu el mai mult decit oricine, timp in care am aflat povestea de mai sus plus incredibil de multe alte aventuri, toate etalate intr-o nota haioasa si optimista, fara nici un pic de amaraciune.

Deci acum o ora, stateam pe canapea navigind pe Facebook, mi-a venit in gind Mette si am zis, ia sa vad ce mai face. Am dat clic pe profilul ei, apoi pe “Photos” si mi-a sarit imediat in fata poza de mai sus. Poza s-a marit pe ecran dupa un alt clic nostalgic apasat pe nasul lui Brett. Mai jos de poza comentarii.. am citit si dupa citeva secunde de totala consternare am busit in cel mai sonor ris ultima vreme.

Primul comentariu (si singurul in Engleza din pacate) de la unul din amicii de joaca ai lui Mette: “Are these your parents? They look nice..”

Dulce copilarie

Am o prietena buna cu care pastrez legatura prin e-mail si cu care din cind in cind ne mai dam cite un telefon, cind suntem amindoua agasate de sefii nostrii si vrem sa ne razbunam prin a le maximiza factura telefonica. Ea la Bucuresti, in jurul paralelei 45° emisfera nordica, unde mereu a locuit de cind s-a nascut, eu in Johannesburg, la paralela 30° emisfera sudica, al cincilea oras din patru tari diferite in care am statut de rezidenta. Ea maritata cu iubitul ei din liceu cu care are doi copii superbi, eu un numar considerabil de fosti prieteni. 13 ani de la terminarea facultatii, vietile noastre au luat turnuri complet diferite. Si cu toate astea, conversatiile dintre noi curg neted si natural, in acelasi ton umoristic ce ne-a adus impreuna din prima zi cind ne-am nimerit una linga alta pe bancile salilor de lectura ale ASE-ului din Piata Romana.

Acum citeva saptamini, am schimbat e-mailuri scurte pe tema duioasa a amintirilor dintr-o perioada cu mult inaintea Playstation-urilor, Wii-urilor, a disponibilitatii canalelor de televiziune, a DVD-urilor cu desene animate sau a diversitatii si cantitatii jucariilor prezente in camerele copiilor ei sau a nepotului meu David. Intrebarea era: ce faceam noi cind eram copii? Si uite asa ne-am amintit amindoua regulile jocului “tara tara vrem ostasi” sau “hotii si vardistii” sau “1,2,3 cu fata la perete stai” sau cum se sarea elasticul sau cautarile asidue pentru cele mai bune pietre pentru sotron, sau procesul de cumparare a mingilor cu 18 lei pe care le aruncam in aer invirtindu-se in jurul axei pentru a determina gradul de rotunjime, sau a rularii cornetelor pe care le suflam prin tuburi de plastic.

Pentru mine insa, cele mai dragi memorii din copilarie vin din perioadele vacantelor de vara petrecute in casa Bunicii de la Simpetru. Desi numai la 7-8Km de centrul Brasovului, Simpetru oferea pentru doua luni si jumatate o lume ce nu avea nimic in comun cu cea in care traiam tot restul anului.

Cu o zi inaintea plecarii la Bunica, mama ne ducea la magazinul Universal de unde ne cumpara fiecareia o pereche de tenisi, trei tricouri si o pereche de pantaloni scurti, pe care eram libere (si nu am esuat niciodata) sa le faceam ferfelita pina ce ne intorceam inapoi acasa, in medie cu 10 zile inaintea inceperii scolii la 15 Septembrie. In tot acest timp, tata pregatea Skoda 120L galbena cu numarul de inmatriculare 4-BV-2714 (ce functiona in timpul saptaminii si la fiecare al doilea weekend in care era rindul masinilor cu numere “cu sot” sa iasa pe strazi), pe care o incarca cu chiar nu stiu ce, dar cu siguranta, nici macar o jucarie pe care o posedam. Stiam ca la Bunica, modalitatile de divertisment vor fi mult mai intense si interesante.

Casa Bunicii era formata din doua camere, una in care locuia si una de oaspeti (in care stateam noi), despartite printr-o bucatarie pe care o imparteam cu un intreg clan de muste, amplasate deasupra unui beci intunecos si rece, cu rafturi pe pereti pe care erau asezate regulat mere si gutui culese cu o toamna inainte din gradina, impachetate individual in foi de ziar si sub un pod plin cu reviste Scinteia si alte vechituri, plin de praf si gainat de porumbei, in care se puneau rufele la uscat in zilele ploioase si care reprezenta un univers fascinant pentru sora mea, lucru care nu l-am inteles niciodata copil fiind.

Casa in sine ocupa o suprafata mica in comparatie cu cea a intregii proprietati ce oferea optiuni infinite de amuzament pentru doi copii energici si foarte inventivi: sura mare cu claiele de fin pe care, in ciuda groazei Bunicii, saream de la inaltimea birnelor sustinatoare ale acoperisului, amuzate de panica oilor din tarcul din apropiere, surulita cu grine, borcane goale, saci prafuiti si pinze de paianjen de toate marimile si consistentele, atelierul cu scule ruginite si utilaje dezafectate, magazia cu lemne, grajdul cu animale (aici nu prea aveam voie sa ne avintam), larga gradina din spatele casei, cu copaci ramificati intr-un design ideal pentru catarat si tufe din care culegeam ruzincini coapte, care impreuna cu o lingurita de zahar asigurau un desert delicios.

In afara acestei proprietati si ca atare afara din raza vizuala severa a Bunicii, mai aveam zona dupa-gradini umbrita de salcimi cu coroane bogate, dealul Lempes pe care hoinaream cu ceilalti copii din sat, cotul riului Olt in care era sa ma innec la virsta de 7 ani, episod pe care sora mea, direct raspunzatoare de soarta mea, m-a pus sa jur ca nu-l voi relata niciodata parintilor (scuze sis, dar cred ca 30 ani mai tirziu putem considera ca am trecut de termenul “niciodata”), cimitirul sasesc a carui sombritate ne mutea instantaneu odata ce aveam curajul sa ne avintam in interiorui zidului imprejmuitor, lunca pe care prindeam carabusi, ulita nepavata pe care organizam diverse jocuri intrerupte de tropaitul tacticos al vacilor la drum de seara si multe multe alte locatii de la care ne intorceam epuizate, pline de zgirieturi si vinatai pe care le comparam inainte de culcare si pe care indiferent de gravitate, Bunica le trata cu eternul unguent Jegozinc.

Dupa doua luni si jumatate, timp in care in afara spalarii fetei si a miinilor intr-un lighean visiniu sub supravegherea Bunicii in fiecare seara si dimineata dusul saptaminal lua forma unei balaciri intr-o cadita din tabla in care Bunica spala rufe de mina, odata ajunse inapoi in apartamentul nostru de la bloc, mama ne impingea imediat in baie unde dadea drumul la apa in cada si unde ne punea la inmuiat pret de o ora.

Ma gindesc uneori la zilele de la Bunica si trairea in gind a acelor momente generaza un simtamint de reconstinta pentru existenta lor si nostalgie pentru zilele in care nici macar nu banuiam griji de genul soludurilor cartilor de credit, plata ipotecii pentru casa sau nevoia de promovare profesionala. Si mai ales imi amintesc unde-mi este inima, de ce iubesc Brasovul cu toate imprejurimile de rigoare, atit de mult.

Dulce-i graiul românesc

Aseară citeam liniștită ca de obicei înainte de culcare cînd telefonul bîzîi pe noptieră, scurt, de două ori. Mesaj nou de la un fost prieten irlandez, Colm, un băiat de nota zece în ochii actualei lui logodnice, “ce faci puișor?”. Am zîmbit, ca de altfel mereu cînd primesc un mesaj de la el.

Colm și cu mine am lucrat împreună într-o firmă mică de contabilitate din Dublin, situată într-un imobil cu fațada din cărămidă roșie, pe colțul unei străzi fără pomi cu altă stradă fără pomi. Colm era contabil iau eu eram un element exotic, singura persoană străină din firmă. Amîndoi lucram în mansarda imobilului pe care o împărțeam cu alți 5 colegi și sute de dosare prăfuite, aruncate peste tot. Îngrămădiți cum eram acolo, era foarte greu să vorbești la telefon fără ca toată lumea să audă ce zici. În timp ce toți ceilalți șușoteau in receptorul ținut aproape în gură, eu nu aveam nici o jenă pentru că desigur nimeni nu înțelegea graiul mioritic. După cîteva luni, colegii de mansardă ajunseseră să se salute dimineața cu ”ce faci” și ”servus”.

Într-o zi, Colm a venit lîngă biroul meu și mi-a spus ”știi, româna e o limba foarte ciudată”. ”De ce” am întrebat eu, ”nu e mai ciudată decît orice altă limbă latină”. El a zis că nu seamană cu nici o limbă latină din cîte mă aude pe mine vorbind la telefon, defapt sună chiar foarte complicată. Eu l-am întrebat cum adică. El a zis că nu știe să explice.. după care mi-a zis să spun ceva în românește. Eu i-am spus să-mi zică ceva ce pot traduce, el s-a uitat în jur și a zis, ”de exemplu cum îi spune la asta?” (arătînd spre un acțibild tri-dimensional lipit de colțul monitorului, identic cu cel din imaginea atașată mai sus). ”Se spune gărgăriță”, am spus eu. Am rîs amîndoi sonor. După care i-am zis, ”sau mai poți să-i spui și buburuză”. Am rîs amîndoi și mai sonor. Nu am reușit să scot de la el mai mult de ”gărgță” sau ”burbză”.

Din acea seară, omul amorezat fiind, a insistat să-l învăț graiul dulce românesc. Bineînțeles că lecțiile au început tradițional cu traducerea și pronunțarea frazei de salut. I-a fost imposibil să pronunțe cursiv ”plimbă ursul ca ruginește lanțul”, bietul băiat fiind vădit descumpănit de lungimea si dificultatea de exprimare a ceea ce, în mintea lui, ar fi trebuit să fie cea mai simplă frază din orice limbă. Ca să-l liniștesc, i-am spus că poate să spună și informal ”plimbă ursul”, salut cu care m-a întîmpinat de atunci cu regularitate, dorind musai să mă facă să mă simt ca acasă în țara lui.

Și uite așa, încercînd să învăț pe cineva românește, mi-am dat seama cît de dificilă de pronunțat este limba noastră. Ne-vorbitorii de limbi latine nu sunt în stare să detecteze similaritatea. Ceea ce le sare lor în atenție din punct de vedere acustic sunt repetatele ci, ce, gi, ge, ș, ț. Li se pare că ciciim, șîșîim și țîțîim într-una. Așa cum nouă ni se pare că olandezii se pregătesc să scuipe la fiecare frază.

Ca să mă întorc la Colm, alintarea cu ”puișor” a găsit-o singur într-un dicționar de buzunar englez – român pe care îl ținea pe noptieră. Grație acelui dicționar, abia după vreo două luni de zile m-a întrebat ce caută un urs in salutul românesc..