Prieteni

Ce ati raspunde daca v-as intreba ce inseamana o zi buna? Poate sa fie o zi plina de realizari? Sau o zi in care ati terminat tot ce v-ati propus? Sau poate o zi in care ati invatat ceva nou? Sau o zi in care ati facut ceva diferit? Desigur m-as astepta la o varietate de raspunsuri, diferite de la o persoana la alta precum limbajele vorbite sau bucatele consumate la micul dejun de catre diverse natiuni. Pentru mine raspunsul este foarte simplu: o zi, parte a careia a fost petrecuta in compania unui prieten.

Dupa un sejur placut cu familia si amicii de la Brasov, acum vreo doua saptamini, in ultima mea seara petrecuta in Romania inaintea plecarii spre noi aventuri traite intr-un nou an, am aranjat impreuna cu doi amici o intilnire la o cafenea din centrul Capitalei cu alte doua amice. Si de aici, gratie capacitatilor actuale de comunicare rapida, am ajuns timp de vreo 5-6 ore sa ne hlizim la povestiri haioase sau amintiri usor jenante, nu cu cinci cum am discutat initial, ci vreo cincisprezece persoane inghemuite una in alta la masa rezervata pentru opt persoane (ca de, poate celor cinci ni se mai alatura si altii daca sunt prin preajma). La un moment dat s-a facut un comentariu asupra grijii avute in ceea ce priveste povestirile spuse avind in vedere ca Roxanei ii place sa scrie la un blog ce pare a nu a avea un filtru bine determinat cind vine vorba de subiectele atinse. Ceea ce persoana respectiva a esuat in a observa a fost incapacitataea mea a ma concentra asupra povestirilor in sine, marea majoritate a atentiei fiindu-mi bulversata de fericirea simtita in compania spontana a atitor prieteni dragi, prezenta carora se revela pe rind, pe masura ce intrau in local zimbind larg cu toti dintii frontali dupa reperarea grupului cunoscut.

Dusa a doua zi vreo 5,000Km vest pe insula Leprechaunilor, am petrecut alte sase zile incercind sa ma vad cu toti amicii ce mi-au iesit (si ramas) in cale timp de noua ani petrecuti in ploaie si vint. Si apoi m-am imbarcat spre noua mea casa temporara unde in momentul in care celularul meu s-a conectat la reteaua Vodacom SA, aparatul a inceput sa zbirniie cu apelurile citorva dintre cei mai noi prieteni ai mei urindu-mi “bine ai venit acasa” si intrebind imediat “cind ne vedem”.

Sunt convinsa ca fiecare dintre noi isi ia citeva momente la sfirsitul fiecarui an pentru a evalua succesul, insuficienta sau esecul realizat in ceea ce priveste acel lucru (sau serie de lucruri) ce ne motiveaza sa mergem mai departe, cuantificarea caruia concluzioneaza calificativele de success, insuficient sau esec. Pentru unii sunt banii, pentru altii investitiile, pentru multi este marirea familiei, pentru citiva este noutatea, sau poate progresul profesional, sau largirea experientelor de viata prin adaugarea de senzatii noi. Pentru mine, gradul de success al unui an se masoara deocamdata in calitatea experientelor noi adaugate si mai ales numarul de noi prieteni facuti.

Cu totii avem de-a face cu trei mari categorii de persoane ce ocupa pozitii egale in ceea ce priveste prezenta fizica sau virtuala in viata noastra (si care desigur nu se exclud): familia, colegii de servici (sau ocupatie profesionala) si prietenii. Daca in ceea ce priveste primele doua grupe, nu avem nici un control asupra alegerii membrilor in functie de calitatile acestora (sistem de valori, simtul umorului, factori motivanti in conduita etc.), cea de-a treia categorie putem spune nu numai ca este in intregime la latitudinea noastra dar ne si defineste pe noi insine ca si indivizi. Am contemplat la toti prietenii mei facuti de-a rindul anilor in diverse conjuncturi, zone ale planetei si grupe de virsta si declar cu inima deschisa ca sunt pe deplin satisfacuta cu mine insami, cu cine sunt si cum gindesc. Pentru ca ceea ce sunt eu azi a fost format si slefuit de-a lungul anilor de prezenta prietenilor din jurul meu, de traficul de personalitate dinspre si inspre ei. Prietenii mei sunt o nesecata sursa de inspiratie si comfort, de idei geniale si pareri obiective, de experiente edificatoare, de incarcare a bateriilor si stopare a comportamentelor aleatoare, de flux de energie pozitiva si risete cu gura pina la urechi.

Si cu acestea spuse, desigur nu este necesar sa mai precizez ca 2010 a fost un an minunat nu numai prin adaugarea citorva nume sud-africane pe lista celor ce cu mindrie pot sa-i numesc prieteni ci si imbratisarea fizica a majoritatii celor deja existenti acolo de multa vreme.

Inchei prin a ura tutror prietenilor mei un an absolut fantastic. Si un siropos multumesc.

Spyro

Convingator cum numai David stie sa fie aplicind metoda siciielii pina la scoaterea din minti, am acceptat in final, doua saptamini mai tirziu, sa ma joc cu el pe Playstation. Trebuie sa precizez, in lumea mea jocurile digitale de orice fel fac parte din categoria activitatilor la fel de interesante precum privitul vopselei uscindu-se. Dar acum citeva zile, lipsita de energia necesara de a spune NU acestui copil, m-am asezat docil in fata televizorului unde mi-a fost inminata o consola cu butoane mult mai multe decit as fi putut manevra chiar daca as fi avut inca un set de cinci degete la dispozitie.

Ce jucam, l-am intrebat? Dragonul Spyro, a spus David pe un ton razboinic luind pozitia unui ninja in miniatura. Dupa o scurta introducere a manevrelor principale, alegerea modului multiplayer si a dragonilor (mie mi-a revenit chiar Spyro din imagine) am fost transferati in templul focului unde a inceput circul.

Doua-trei minute mai tirziu, David ma intreaba ce fac. Ii raspund firesc, incerc sa te omor. Dar suntem in aceeasi echipa, imi urla inapoi. Aa.. zic eu, ok atunci trebuie sa omor toti zgubiletii ce vin spre noi? Copilul se uita spre mine cu o privire plina de dubiu asupra proprietetilor intelectuale ale matusii, nu sunt zgubileti sunt gnomi, mi-a spus cu un ton apasat.

Patrat, patrat, patrat! urla David spre mine.. si acum X, de doua ori? Unde sunt astea intreb? Jocul e pus pe pauza, copilul vine nervos, imi arata niste butoane. Ok spun, si cum stiu cind sa le apas? Pai ti se spune pe ecran, imi spune David cu un suier agasat printre dinti. A ok. Incepem din nou. Sari, sari mi se urla din nou in ureche. Cum, intreb? Pai ti-am arata la inceput, ma uit spre David, e rosu la fata aproape de a izbucni in plins. Imi vine sa rid, dar pare asa serios ca ma abtin. Of, imi spune, nu mai trecem de nivelul asta in vecii vecilor, ce e asa de greu sa intelegi. Zburam peste un zid unde ne asteapta niste cristale verzi. David imi explica, trebuie sa le spargi tu pentru a primi amindoi puterile. Neindeminateca, ma invirt in jurul lor gasind imposibila stabilirea in vecinatate. Desigur ma gindesc, am sa le scriu celor de la Sony sa faca console cu manete de directie mai usor de manevrat. Sub privirea taietoare a nepotului, reusesc intr-un final sa sparg cristalele. Spyro primeste foc, energie, gheata si inca ceva si dragonul lui David primeste otrava, frica, vint si iar inca ceva ce nu-mi amintesc. Continuam jocul, copilul e din nou iritat de incetineala cu care alerg sau zbor pe coridoare, printre ruine. Cei doi dragoni trebuie sa stea mereu impreuna pentru a-si mari puterile. Alti zgubileti cu forme diverse ne ataca, Spyro aproape e ucis, David e nervos ca-si pierde energia aparindu-ma in loc de a inainta prin templul focului. Urla din nou la mine sa fiu atenta. Incep sa obosesc, nu mai inteleg nimic. Pe ecran e un vacarm de nedescris, suntem atacati din toate directile, ecranul e plin de culori vii, predominant portocaliu de la flacarile aruncate de Spyro, de acum apas pe toate butoanele odata. David imi porunceste sa nu-mi irosesc rezerva de foc aiurea, eu ma enervez, acum copilul vrea sa mai si planific ce fac in conditiile in care eu de abia inteleg ce se intimpla. Sunt atit de ametita incit uit cum arata Spyro. David explodeaza cind il intreb care sunt eu “si un bebelus ar fi mai priceput decit tine”. Fac o miscare gresita, Spyro cade intr-o prapastie si scapa din miini (sau labe sau picioruse, sau ce-or avea dragonii), diamantul colectat acum cinci minute apasind pe butonul cu cerculet. La vremea aceea, diamantul, mi-a explicat David, a trebuit sa fie colectat pentru ca are niste proprietati foarte importante. Pe care bineinteles ca nu le-am retinut. Si a trebuit sa am grija sa nu-l scap (ceea ce se poate intimpla numai cazind in prapastie) pentru ca altfel ne intoarcem inapoi la nivelul anterior. Ceea ce ar fi fost desigur un dezastru. Acum fara diamant in brate trebuie sa mergem de unde am plecat! Nepotul e aproape de o criza de apoplexie. Ma ridic enervata de pe scaun, arunc consola pe canapea, “noroc bun” ii spun. Copilul incepe sa plinga, eu ies vijelios din camera. Sora mea aude vacarmul, vine la fata locului, primeste explicatii asupra inutilitatii matusii. Sora incepe sa-i explice: David, trebuie sa intelegi, Roxana nu stie sa joace si nici nu-i place. Nu poti obliga pe cineva sa se joace cu tine in aceste conditii. Ce? Ti-e ti-ar place sa te puna Roxana sa crosetezi?

Consternata de exemplul educativ, am incercat sa-mi tin in friu hohotele. Mi-au venit in cap lectiile de lucru manual de la scoala unde desi am fost strict instruita sa numar ochiurile de pe fiecare rind pentru a scoate un fular in forma de dreptunghi lunguiet, crosetele mele nepasionate cumva reuseau sa produca numai forme trapezoidale sau clepsidroidale, si asta in putinele ocazii cind am avut rabdarea necesara de a impleti mai mult de 20cm in lungime.

Mai in gluma, mai in serios, intre Playstation si PSP, se pare ca preocuparile copilului, ca defapt a multor alti copii crescuti si educati intr-o epoca hi-tech, includ in mare majoritate jocuri digitale sau activitati similare. Vremurile clar nu se mai potrivesc cu abilitatile matusilor innapoiate care pot performa la un nivel satisfacator la cel mult Scrabble sau Comoara lui Piticot.

Va trece un an pina la urmatoarea vizita acasa cind mi-am propus sa-l surprind pe David cu abilitatile mele de a-l propulsa pe Spyro prin templul focului sau a altor decoruri la fel de violente, solicitante si primejdioase, in timp record. Sunt convinsa ca voi reusi. Acum ca atitudine am, mai trebuie doar sa ma inscriu la niste cursuri de Playstation. Aveti vreo idée unde?

Raspuns

Acum vreo citeva vineri, in jurul orei 3pm, am incarcat sacosele in masina si impreuna cu Simon, dusi am fost catre muntii Drakensberg, partea centrala sa fiu mai precisa. Obisnuita fiind de acum cu abilitatile de ghid montan ale lui Simon, bagajul meu a continut: fluier, haine anti-intemperii, busola, folie termo-protectoare de culoare portocaliu turbat usor de reperat, chibrituri, lanterna, baterii.

Pret de trei zile, am avut program in principiu liber si doar citeva sarcini bine determinate. De exemplu in timp ce Simon era responsabil de gratarul din fiecare seara (sarcina care-i lua in medie 4 ore!!), eu eram responsabila in a aduce o bere de la rece cind sticla din mina lui era intoarsa peste 90 grade. Si tot asa tot weekendul, fiecare cu treaba lui desi in marea majoritate a timpului ne-am avut unul pe altul in raza vizuala.

In Romania il am pe Razvan, in Irlanda il am pe Paul si in Africa de Sud l-am gasit pe Simon. Am stat si m-am gindit oare de ce aceasta nevoie de a ma atasa de reprezentantii sexului opus, nu numai cu scopuri romantice dar de multe ori, din simpla amicitie. Ei bine in acest weekend, in prezenta lui Simon, am gasit raspunsul la aceasta intrebare. Am sa incerc sa explic.

Mic copil fiind, porecla dobindita in cercul de prieteni al parintilor mei a fost “Vasilica”. Pentru ca eram cea mai baiata dintre toti baietii din cartier. Am inceput cariera fotbalistica pe post de atacant, de unde am migrat spre pozitia de portar direct proportional cu rata de bombare a pieptului si a partii dorsale. Pina la virsta de 16 ani am purtat fusta de maxim 3 ori. Si apoi dintr-o data, pe la 16 ani m-am indragostit si gata, am zis pa lui Vasilica. Pe scurt.

Versiunea lunga include foarte multe detalii de genul neintelegerii fetitelor de aceeasi virsta cum se pot juca cu niste papusi ale caror membre nu le poti demonta, ce nu au nici macar un surub in constitutia lor. Sau topaitul cu precizie in jurul unui elastic intr-un spatiu de doi metri patrati cind poti alege o minge rotunda dupa care sa alergi cu scop pe un intreg teren. Sau mai tirziu supararile una pe alta pentru ca alta a spus nu stiu ce despre una, alteia.

Apoi la 16 ani, am iesit din zona testosteronica dominata de subiectul adoratiei mele si am inceput sa ma socializez cu reprezentantele sexului plapind spre care el isi arata intregul interes. Si de atunci, pe linga schimbarea radicala a preocuparilor si subiectelor de coversatie, am observat totodata si comportamente total noi cum ar fi ravna de a impune reguli, exprima pareri si da indicaii nesolicitate, capacitatea de a te pierde cu o harta in mina sau in ciuda obtinerii directiilor exacte, nevoia de a merge peste tot in turma si de a cara genti pline cu nimicuri absolut indispensabile, capabilitatea de manipulare prin etalarea unui intreg spectru de manifestari isterice de la punerea boticului pina la urlete pitigaiate, abilitatea de a pierde orice sens in conversatii pastrind insa un chip angelic, dorinta disperata de a aduce permanente imbunatatiri fizice. Pe masura ce am invatat sa patrund in aceasta lume, am devenit incredibil de fascinata. A parut un fel de sport de performanta foarte amuzant, neamenintat de nevoia de a te retrage.

Ne uitam si eu si Simon la singurul punct luminos din noaptea adinca, jarul ce déjà carboniza coastele de miel. In vacarmul greierilor si a altor lighioane ce spargeau constant linistea inconjuratoare, nicunul dintre noi nu scosese un cuvint de o buna bucata de vreme, nesimtind nevoia de a ne interoga “unde ti-e gindul?” sau a patrunde in spatiul personal. In cele din urma Simon spune “cred ca am ars coastele”. Eu tac. El continua “nu ma certi?”. Am raspuns sec “nu”. A zimbit “Roxy, you’re cool”.

Si asa dintr-o data am gasit raspunsul, motivul nevoii de a fi Vasilica din cind in cind. In ciuda bogatei diversitati prezentate de lumea Evelor, nu pot rezista dorintei de a trai simplu, rational, cu simtul umorului in majoritatea timpului pornit, intr-un mediu netulburat de dilema culorii ojei de pe unghiile de la picioare sau de nevoia disperata de automutilare prin smulgerea parului corporal, unde sensul directiei este bine pozitionat si solutiile simple sunt exprimate instantaneu, unde notiunile de liniste si tacere sunt adinc apreciate, unde nevoia de complimente repetate si asiguratoare este aproape inexistenta si raspunsurile monosilabice sunt acceptabile.

Doamnelor, suntem epuizante!

Capcana sertarelor

Se spune ca cel mai traumatizant (enervant si depresiv in acelasi timp) eveniment dupa un divort, este mutatul. De la virsta de 18 anisori de cind am zburat din cuibul matern, 18 ani, 4 tari si 14 locuinte (fara a le numara si pe cele temporare de 1-2 luni) mai tirziu, s-ar presupune ca am nervii imprastiati in toate punctele cardinale. Ca sa-l citez pe nepotul meu David “nici gind!”.

Pentru mine fiecare mutat de casa este un nou inceput. Si la fel am privit si mutatul saptamina trecuta, intr-un alt apartament, un pic mai mare si mai linistit, ca de, daca e sa faci o schimbare, e indicat sa o faci numai spre mai bine.

Ceea ce ma surprinde de fiecare data cind imi imapchetez catrafusele pentru a le plasa intr-o noua locatie, este cantitatea de obiecte si articole clasificate in categoria “rahaturi” pe care cumva reusesc sa la achizitionez, abandonez si izolez in afara razei vizuale.

Am inceput impachetatul cu impaturirea si indesarea hainelor in genti si valize. Dupa care am continuat (adica menajera, ca sa fiu cinstita) cu stocarea vaselor, oalelor si tacimurilor in cutii de carton. Apoi cartile de pe rafturi, obiectele decorative. Si intr-un final.. continutul sertarelor.

Inventate, sau mai bine zis perfectionate in jurul secolului al 17-lea de catre colonialisti, sertarele au fost proiectate cu scopul de a acomoda intr-o maniera cit mai accesibila diverse articole vestimentare si accesorii de marime mica. De-a lungul timpului, daca ma intrebati pe mine, acestea au devenit nimic altceva decit containere colecoare de nimicuri al carui uz viata noastra extrem de ocupata nu are timp sa il analizeze. Echivalentul tridimensional al covorului sub care impingem mizeria adunata in graba.

In sertarele mele am gasit: cabluri conectoare si accesorii pentru diverse aparate electronice pe care nu le-am folosit niciodata, facturi in plicuri nedeschise, agrafe, mosoare de ata, nasturi, ace de siguranta, lipici, banda scotch, caiete cu notite, carti de credit anulate, un portofel vechi cu niste bancnote straine, poze, un set de surubelnite, luminari parfumate, un lacat si o cheie cu numarul 10 scris cu carioca, un ceas elecronic sport cu cureaua albastra si buton pentru lumina, o lanterna pentru cap, baterii, o ascutitoare, bilete la diverse evenimente, un bisturiu, foarfeci, doua truse de manichiura descompletate, un aparat de tuns scame, si mai multe baterii, carduri de memorie pentru aparatul foto, 3 perechi de casti de urechi, insigne promotionale, 3 sticlute de oja invechita, bigudiuri (?!), manuale de utilizare a aparatlor casnice, suruburi, bijuterii din margele, pile de unghii, ochelari de soare, convertoare de priza (Europe to UK, UK to Europe, UK to South Africa, UK to Asia si South Africa to UK, UK to US), magneti de frigider, carti de vizita colectate aleator, harti si brosuri, ghiduri de calatorie, rujuri, certificate de garantie expirate, creioane cu virful tocit, pixuri fara mina, doua oglinzi portabile, dopuri de urechi, mini-tripod pentru aparatul foto si multe multe altele.

M-am uitat la toate aceste obiecte si m-am gindit la ce diferenta ar aduce vietii mele daca in loc sa le mut in noua locuinta, le pun pur si simplu in tomberonul de gunoi. Mi-a venit in cap una din legile lui Murphy care spune ca 5 minute dupa ce ti-ai taiat unghiile, trebuie sa faci ceva ce necesita prezenta lor. Dupa care am scos sertarele din lacas si am varsat tot continutul in cutiile transferatoare. Desigur, nu a nevoie sa precizez ca ultima data cind am atins aceste obiecte a fost cind le-am transferat in aceste sertare din cutiile in care au fost impachetate in urma transferului din alte sertare, la fel de rar folosite, din Irlanda.

Va invit acum sa priviti ce aveti prin sertare. Va garantez ca obiectele se vor clasifica in urmatoarele categorii:

1) ah.. am uitat de asta (10%)

2) ah.. uite unde era, cit l-am cautat (5%)

3) oare de unde am asta (15%)

4) asta oare la ce foloseste (20%) sau

5) nu am nevoie dar mi-a lene sa ma duc la cosul de gunoi (50%).

Dilema

Una din cele mai constante preocupari ale minunatei minti umane este jonglarea cu argumente de tot felul in procesul de solutionare a dilemelor de care ne izbim in fiecare zi. Intr-o mina avem argumente pro, pe care le aruncam spre cealalta mina plina cu argumente contra si cind amindoua sunt in aer, mai avem timp sa ascultam si ce altii au de zis. Se pare ca avem nevoie numai de un simplu simbure de dubiu, dupa care tot ce trebuie sa facem este sa ne lasam liber in voia propriei imaginatii si puf.. dilema este fabricata si dezvoltatata, gata de disecat. Zi de zi.

Cu toii trecem prin dileme de tot felul, unele mai dificile ca altele. Oare sa-mi schimb serviciul? Sau sa ma mut intr-o alta emisfera? Sa-l parasesc, sa nu-l parasesc? Oare ma place si cum sa ma port, ce sa pun pe mine? Oare unde si ce sa maninc la cina? Si tot asa.

Toti suntem diferiti si percepem aceasta lume in mod diferit. In functie de unde, cum si cu cine traim, dilemele sunt diferite si cu greu putem sti unii ce gindesc, sau cu ce se confrunta, altii. Insa cu totii, de oriunde am fi, avem in comun, sau mai bine zis am trait in comun, cea mai dura dilema din viata noastra. Zic dura, pentru ca este prima cu care ne confruntam in viata asta, in adevartul sens al unei dileme ce ne poate rasturna universul.

Zilele trecute, sora mea draga s-a mutat din casa parintilor mei unde a locuit temporar cu nepotul meu David care a facut 7 ani in Aprilie, intr-un apartament la parterul unui bloc. Mutarea la bloc nu a fost pe gustul viitorului scolar pina la momentul cind a descoperit puzderia de copii din curtea blocului. In general foarte sociabil, David si-a facut imediat prieteni si acum pare ca s-a acomodat foarte bine in noul mediu.

Cit de frumoasa a parut compania constanta a colegilor de joaca in prima saptamina, aceasta s-a dovedit insa a avea si puncte slabe. Weekendul trecut, sora mea il aude intrind brutal in casa, urlind peste umar la copiii de afara ceva de genul “plecati de aici, nu mai joc cu voi in viata mea!”. Trotineta a fost trintita intr-un colt, precum si usa de la camera lui ce a zguduit peretii proaspat zugraviti. In holul blocului, citiva copii incremeniti de mirare. Ingrijorata, sora mea s-a dus dupa David si l-a intrebat ce s-a intimplat. “Mi-au zis ca Mos Craciun nu exista!” a raspuns David aproape de a izbucni in plins, “mi-au zis ca parintii sunt de fapt Mos Craciun!”.

Sora mea a iesit in hol si a negociat cu ceilalti puradei mai mari sa se mai prefaca de dragul lui David, cel putin pentru o perioada. Puradeii i-au zis ca David a adus ca argumente sustinatoare existentei lui Mos Craciun 1) l-a vazut el cu ochii lui (un nene din Sacele care merge din gradinita in gradinita in perioada sezonului festiv, imbracat in Mos Craciun) si 2) parintii lui nu ar avea atitia bani pentru cite cadouri primeste el! A iesit intr-un final din camera cind prietenul lui cel mai bun Edi a venit sa se joace cu el. Suspect, l-a intrebat de la intrare pe Edi “crezi in Mos Craciun?”. Edi a zis “Da!” foarte convins (Edi si David sunt de aceeasi virsta, colegi de gradinita) dupa care David i-a zis “Bine atunci, hai sa ne jucam.”

Cu ocazia acestei povestiri, am incercat sa-mi amintesc cum a fost cind am aflat ca Mos Craciun nu exista. Si nu am putut sa-mi aduc aminte cu exactitate momentul, poate pentru ca inca de mic copil am avut un dram de cincism. Sora mea insa a fost devastata. Si culmea, cica a aflat de la mine. Spre usurarea parintilor nostri. Spun usurarea pentru ca daca eu sa zicem am aflat in jurul virstei de 8-9 ani, care este virsta la care copiii in general afla ca Mos Craciun nu exista si adunind cei 5 ani cu care sora mea este mai mare decit mine, inseamna ca ea la virsta de 13-14 ani mai credea inca in Mos Craciun. Ceea ce cit de frumos pare pentru copil, pentru parinti devine un pic jenant. Acum sincera sa fiu, nu sunt chiar convinsa ca ea a fost socata de vestea inexistentei lui Mos Craciun (pe care probabil deja o banuia) sau mai degraba agasata de faptul ca nimeni nu mai facea nici un efort sa pastreze visul viu.

Dar ca sa ma intorc la David, de 7 ani de zile concurez impotriva lui Mos Craciun in obtinera adoratiei lui infinite. Sincer, incepe sa ma cam agaseze batrinelui din Laponia care vine cu sania trasa de reni si care pare sa-l impresioneze mai tare decit matusa din strainatate, in ciuda faptului ca ea ii aduce cele mai dorite (si scumpe) jucarii cum ar fi Playstation si PSP. Asa ca am si eu o dilema.. sa fiu trista ca David se apropie de sfirsitul periodei copilariei pure in care un personaj fantastic este la fel de prezent precum si personajele carnale cu care se confrunta in fiecare zi sau sa fiu bucuroasa ca in cele din urma, voi cistiga concursul de afectiune prin pulverizarea in neant a concurentului principal? Hmm..

Ochiul de sticla

Am o amica in Johannesburg, tare amuzanta, mereu gata de poante si avida de senzatii noi. Ne-am cunoscut in Martie cind am nimerit intr-un grup de tovarasi intr-un weekend away. De atunci ne-am tot cautat una pe alta, stimulate de similaritatea simtului umorului de care dam dovada amindoua. Aseara, in drum spre casa de la sala, primesc un telefon cum ca sa trec pe la ea, ademenindu-ma cu merluciu la cuptor si garnitura de avocado.

Ajunsa acolo am simtit imediat ca ceva nu e in regula, amica, de obicei guraliva, m-a lasat pe mine sa vorbesc mai tot timpul. Nu am impins-o de la spate, stiind ca daca e ceva de impartasit, o sa impartaseasca cu mine, ca doar de aia ma chemase. Nu am avut mult de asteptat.

“Auzi” imi spune “ai iesi cu un tip cu un ochi de sticla?” Luata un pic prin surprindere, am ramas pret de citeva secunde tacuta. In gind, imi spuneam ca mi-ar place sa cred ca raspunsul este “da”. Asta pentru ca in general ma consider o persoana cu o gindire sanatoasa si bine argumentata cind vine vorba de astfel de situatii. Asa ca i-am spus “cred ca da”, termenul cred fiind introdus deoarece la urma urmei, mai exista si acel element necunoscut si impredictibil, care iese la iveala numai cind pusa in fata faptului implinit.

Cu o privire mirata, m-am uitat spre ea intrebator asupra motivului din care mi-a pus o astfel de intrebare. Asa ca mi-a spus toata povestea.

Cu vreo doua saptamini inainte a cunoscut intr-un local public pe individul John, cu care a flirtat o perioada de. Doua zile mai tirziu, John, plin de curtoazie, a sunat-o sa o intrebe daca vrea sa iasa la o bere. Si tot asa pina seara trecuta cind a venit momentul ca John sa petreaca un pic de timp in ambianta apartamentului ei, in lumina portocalie aruncata de flacarile luminarilor parfumate.

Desigur, faptul ca John avea un ochi de sticla nu a fost deloc o surpriza pentru ca, dupa cum stiti, acest fapt este destul de usor de constatat chiar si in conditiile medicinei actuale producatoare de bucatele umane la fel de estetice precum originalul. Pina seara trecuta, acesta nu a fost un element care sa o impiedice pe amica mea sa se bucure de prezenta fostului flacau, de acum barbat in toata regula. Seara trecuta insa, in lumina crepusculara aruncata de fitilul inflacarat, canapeaua deveni din ce in ce mai mica, indemnindu-i pe cei doi protagonisti sa devina din ce in ce mai apropiati. La un moment dat, John, zimbind romantic potrivit momentului, s-a indepartat pentru o secunda si cu un gests scurt si brusc, si-a scos ochiul din cap, dupa care l-a asezat grijuliu pe noptiera. Apoi, cu alura unui om care e gata de actiune acum ca ochelarii sunt la adapost, si-a indreptat din nou atentia spre femeia de linga el.

La momentul asta, amica mea s-a oprit din povestit uitindu-se intens spre mine. Nu sunt sigura daca a fost expresia fetei mele, dar am simtit ca asteapta o parere, ceva, orice. Avind in general o imaginatie bogata, va dati seama ca traiam momentul cu intensitate. Care pur si simplu mi-a blocat centrul vorbirii de frica fie sa 1) nu izbucnesc in ris sau 2) zic ceva nepotrivit, cum imi vine mereu in astfel de situatii.

“Si ce ai facut? “ am intrebat-o intr-un final. Desi stia ca nu e ceea ce trebuia sa faca, a dezvoltat pe loc un impuls de a se holba continuu in orbita goala, fascinata de anatomia unei parti ascunse ale corpului, inaccesibila privirii. Dupa citeva secunde, acelasi impuls a mutat privirea fixa de la gaura din capul lui John catre ochiul de pe noptiera, indreptat cu irisul spre ea. O ora mai tirziu, privirea irisului, rece, critica, fixa, sfredelitoare, iscoditoare, o ardea de pe noptiera. Cu un gest aparent indiferent, a reusit sa intrerupa aceasta imagine prin a pune un pahar cu apa intre ochiul de sticla si restul razei sale vizuale.

Astazi a avut 5 apeluri ratate de la John, la care inca nu a raspuns.

Desigur, m-am gindit eu atunci, intrebarea se pune nu daca as iesi cu cineva care are un ochi de sticla ci ce as face intr-o situatie in care cineva si-ar scoate acel ochi de sticla din cap fara avertisment si depozita pe noptiera pe care pun telecomanda dupa ce ma stabilesc pe un anumit program TV. Sau mai bine zis, cit de pregatita sunt pentru situatii deviate de la normal, cit de deschisa sunt cind scoasa din propria-mi zona de comfort, atit vizual cit si fizic. Habar nu am, este raspunsul meu sincer. Pentru ca oricit ne place noua oamenilor sa filosofam la cum am reactiona in anumite situatii, adevarul e ca habar nu avem pina ce nu ajungem sa le traim.

Globul ocular

Sunteti desigur de acord cu mine cind spun ca cea mai veche cursa practicata de femei este goana dupa frumusete. Descoperiri arheologice din Mespopotamia atesta faptul ca in al patrulea mileniu BC, cind barbatii au inventat roata pentru a-si cara poverile, cam tot pe atunci femeile au inventat oglinda pentru a-si admira frumusetea. Sase mii de ani mai tirziu, roata barbatilor a fost dezvoltatat pentru a cara poveri cit mai rapid in timp ce oglinda femeilor a fost perfectionata in a arata cel mai mic defect fizic ce trebuie remediat.

Dar ce este defapt frumusetea. Vorbesc desigur de frumusetea fizica feminina. Daca as face un sondaj de opinie cred ca as primi atitea raspunsuri diferite citi respondenti.

De exemplu, inca din antichitate parul femeii este un punct focal in caracterizarea frumusetii ei generale. Un papirus descoperit in Egiptul antic decrie reteta unei mixturi din grasimi si singe de origine animala, care masata pe scalp ajuta la cresterea si stralucirea parului uman. De asemeni, toate mumiile descoprite de arheologi zelosi de-a lungul anilor au urme de henna pe parul inca miraculous prins de pielea uscata a capetelor groaznico-hidoase. Si tot asa. Acum trebuie sa recunoastem, fie nasul cit de mare, cind iese dintr-un cap pe care creste un par sanatos, lung, des, lucios, ce cade in valuri curgatoare pina la jumatatea spinarii, per ansamblu, marimea acelui nas devine neconcludenta, poate chiar considerata un element ce exprima o figura cu personalitate. Acum stati si imaginati-va acelasi nas la o femeie tunsa scurt.

De-a lungul anilor am concluzionat ca frumusetea este doar o chestiune de ordin subiectv, depinzind in ce parte a lumii te afli. In Romania de exemplu, un element caracteristic frumusetii fizice feminine este lungimea picioarelor. De aici si multiplele metode de imbunatatire: cizme lungi cu talpi masive, tocuri stiletto si fuste scurte tip centura. Pe linga asta mai sunt sprincenele subtiri dar bine conturate si unghiile lungi de 3cm, decorate cu actibilde sau desene.

In Irlanda, obsesia nationala feminina este in principal ascunderea culorii mortuare a pielii atit de pe fata cit si de pe membre. Imi aduc aminte cind impreuna cu amicile mele ne pregateam in turma acasa la una dintre noi sa iesim in oras, eu eram mereu gata de plecare inaintea tuturor, cu un intreg episod de Law & Order care se arata la TV in jurul orei 8 simbata seara. Amicele se spreiau una pe cealalata cu bronz din tuburi dupa care trebuiau sa stea nemiscate vreo 20 minute. Apoi isi aplicau fondul de ten pe fata, intr-un strat generos ce acoperea in intregime pistruii irlandezi. La ora cind erau gata de imbracat, aveam in fata niste colege de distractie cu corpul alb ca laptele, membre portocalii si fata din ceramica bej. Si sa-i mai acuzi pe barbatii irlandezi ca beau pina-si tulbura mintile..

In Africa, multe triburi vad frumusetea feminina in decorarea pielii cu cicatrici. Pentru acest scop se folosesc lame de ras cu care se indeparteaza bucatele de piele intr-un anumit model. Cit mai multe cicatrici, cu atit mai frumoasa femeia.

Contrar irlandezelor, populatia feminina din Asia este obsedata cu albirea pielii. Frecarea pielii cu pasta de lamiie este una din metodele cele mai populare, cuplata desigur cu evitarea soarelui cu orice pret. Tot in Asia indepartata, impiedicarea cresterii labei piciorului la fetite, impreuna cu statura specific asiatica firava, asigura delicatete si ca atare frumusete in femeia de mai tirziu.

Pina la urma, intr-adevar, parul, picioarele, pielea, unghiile, sunt elemente care ne definesc ca femei, care ofera fie prin atingerea lor sau la mingiierea lor o oarecare satisfactie de ordin fizic. Insa zilele trecute am fost confruntata cu o noua metoda de infrumusetare care, trebuie sa admit, m-a lasat masca.

Am fost in vizita la o amica din Korea de Sud. Acolo am intilnit o alta amica de-a ei, o alta koreeanca. Cele doua asiatice au pregatit o masa bogata in bucate exotice cum ar fi alge de mare, pesti mici caramelizati, varza acra amestecata cu ardei iute (kimchi), radacina de nu stiu ce (ca nu am inteles) murata, bucatele de bambus aromat, caracatita cruda si orez. In timp ce la celalate produse m-am avintat, mi-am aratat vadit reticenta fata de caracatita cruda, simtindu-ma mult prea aproape de moartea probabil violenta a bietei creaturi. La care una dintre cele doua koreence, sa ma convinga sa nu renunt la aceasta delicatesa, ma imbie cu argumentul ultim: maninca, face bine la globul ocular. Initial am ramas muta gindindu-ma ca poate bariera de limbaj face comunicarea greoaie. “Globul ocular?” am intrebat eu, pe un ton ce cerea explicatii aditionale. Da, zice ea, globul ocular, il curata si face ochii stralucitori. Se pare ca in Korea (de orice punct cardinal) si in general in acea parte a lumii, claritate globilor oculari dau femeii un aer radiant.

Apoi dragii mei, sa stiti ca daca la par unuios, la piele fara cusur, la unghii lungi si la picioare interminabile am visat mereu, de globii oculari chiar ca nu mi-a trecut niciodata prin cap sa ma ocup. De la acea cina am dezvoltat o obsesie compulsiva, imi verific globii oculari in fiecare zi si caut asiduu pe Internet poze cum ar trebui sa arate un glob ocular “frumos”. La servici colegii incep sa se indoiasca de sanatatea mea mintala in urma repetatelor intrebari pe care le pun cu privire la claritatea globilor mei oculari si intensitatea stralucirii privirii mele.

Acum sunt convinsa ca nu am ce cauta in Asia Indepartata. Azi dimineata m-am evaluat fizic: cu laba piciorului 39, inalta si bine alcatuita, cu pielea maro arsa de soarele African si globii oculari sticlosi dupa petrecerea de aseara, cred ca as arata ca un monstru pe strazile din Seul sau Beijing. Mai bine ma duc inapoi in Irlanda unde pielea maro imi este invidiata, unde ma pierd in ansamblul unei populatii bine hranite, unde femeile poarta peste 40 la picior si unde globii oculari sticlosi sunt ceva comun la ordinea zilei.

Ca la mama acasa

Aseara am iesit la cina cu un grup de amici. Un restaurant italienesc ticsit de musterii, la vreo 10 minute condus de casa, unde am servit o mincare gatita ca la mama acasa.

Ce inseamna dafapt conceptul “ca la mama acasa”? Orice aspect al vietii noastre se clasifica din punct de vedere calitativ in adjective cu un spectru de la deplorabil la excelent. In domeniul culinar, cel mai ridicat nivel de satisfactie este dat de “ca la mama acasa”. Care pentru diferiti oameni poate insemna lucruri diferite. Pentru mine, “ca la mama acasa” inseamna feluri de mincare aromate cum si cit trebuie, care nu necesita adaugarea sarii sau piperului, servita in portii de o marime ce depaseste cu mult capacitatea de ingurgitare a stomacului meu, care sunt gatite in completa ignorare a repercursiunilor asupra nivelului de colesterol si care o ora mai tirziu ma fac sa urlu din toti rarunchii dupa cel putin doua pastile de Triferment.

Nu stiu despre mamele voastre dar mama mea, in toti anii petrecuti bucatarind pentru intreaga familie, a devenit o experta in prepararea bucatelor servite de fiecare data cind stau la masa ei. Niciodata nu esuez in a ma minuna cit de consistenta este satisfacerea papilelor mele gustative. Si asta desigur nu scriu acum avind in gind faptul ca orice critica adusa la bucataria Dnei. Popescu declanseaza o adevarata tragedie de o energie ce ar fi impins norii de cenusa vulcanica pina in Antarctica. Numai bunul D-zeu ne poate salva in cazul in care nu putem termina ce ne pune mama pe masa, sau exprima cu voce tare laude la adresa altor bucatarese or atinge cu mai mult de un virf de lingurita un produs culinar adus la masa ei de catre o amica binevoitoare. Si pe buna drepatate, nu o invinovatesc, este normala incapacitatea de a accepta critici sau cuvinte admirative la adresa altora intr-un domeniu in care stii ca esti maestru.

Imi aduc aminte cind amicul meu irlandez Paul a venit in vizita la Brasov, i-am zis “Paul, in casa familiei Popescu nu sunt reguli pentru vizitatori dar te avertizez, daca nu maninci tot ce pune mama pe masa sau nu-ti exprimi cu voce tare admiratia fata de bucatele servite, esti pe cont propriu si D-zeu sa te ajute pentru ca eu una nu te pot salva!” Bietul baiat, stresat de aceasta introducere, in prima zi de vizita, desi mincase micul dejun numai cu trei ore inainte, a stat cuminte la masa de prinz si a consumat stoic mezelurile proaspete, cremoasa slata de vinete cu un pic de maioneza, iahnia de fasole presarata cu ceapa calita si icrele ornate cu masline ciopirtite prezentate ca antreu, friptura de porc la tava plutind in sos de grasime delicious cu piure de cartofi pufos, frecat cu lapte si unt si salata verde proaspat culeasa din gradina la felul doi, desertul de inghetata de casa cu dulceata de visine din pomul din gradina, ornata cu crema de vanilie, in tip ce scotea sunete apreciative “Mmm!”. La un moment dat s-a uitat la mine cu o disperare de care nu-l credeam capabil si a soptit “Masa asta este minunata dar cred ca o sa mi se faca rau!” I-am zis “Respira adinc. Te-ai comportat bine Paul, bravo!” 10 minute mai tirziu in timp ce duceam vasele la bucatarie, mama m-a prins de brat si a zis “Doamne fereste cit poate minca baiatul asta, bine ca am gatit mai mult azi!”

Cind eram in facultate si veneam acasa la sfirsit de saptamina, ma indopa mama ca pe un porc inainte de taiere. “Mai pune si tu ceva pe oase” imi spunea draga de ea la vremea aceea.. Greseala mea a fost ca am esuat in a observa momentul in care mama s-a oprit a ma intimpina cu aceasta fraza. Si uite asa, vreo 12 ani si 12Kg mai tirziu, stateam intr-o zi inaintea unei nunti in hol, uitindu-ma in oglinda la rochia mea neagra favorita obosita de petreceri dar inca oarecum sexy, infasurata disperat peste colaceii de grasime depusi constant de-a lungul timpului pe mijlocul meu fost albina actual bondar. Eu nu am avut niciodata complexe de ordin fizic dar in momentul acela, imi aduc aminte, am simtit nevoia a a adauga la intregul ansamblu vestimentar, un sal lat argintiu care imi dadea un aer elegant misterios acoperind in acelasi timp si formatiunile adipoase. Un pic nostalgica dupa frumusetea adolescentina si avind nevoie de o usoare ridicare de moral, am intrebat-o pe mama care ma privea de la distanta, ce zici, arat ok? Ea s-a uitat la mine cu expresia omului caruia ii e imposibil sa minta si a zis “eu zic sa-ti dai salul jos mai tirziu numai, cind baietii au baut destul”!

Aceasta a fost un moment de turnura in viata mea, momentul cind mi-am dat seama de transformarea mea fizica, transformare pe care nici macar mama, aliatul meu fidel de-o viata, nu a mai putut sa o ignore. Atunci am zis adio fetei pe care refuzam sa o las sa plece din gind si am facut cunostinta cu femeia care se uita inapoi la mine din oglinda.

In viitor sunt convinsa ca voi mai trece prin multe alte transformari, de toate felurile, este firesc la urma urmei. In sufletul meu stiu insa ca anumite lucruri nu se vor schimba niciodata. Unul din aceste lucruri este placerea pe care o voi avea mereu cind voi sta la o masa unde sunt servite bucate pregatite “ca la mama acasa”.

Oda Gospodinelor

Aseara a venit in vizita la mine un amic. In spiritul traditional masculin, primul gest a fost deschiderea usii frigiderului. Mi-l si imaginez bietul baiat, la volan, conducind spre casa mea, salivind la gindul plin de bunatati pe care cu siguranta urma sa le gaseasca in frigiderul cadinei bine hranite din Europa de Est, zona a lumii cunoscuta pentru concentratia ridicata de gospodine pe kilometru patrat. Insa surpriza, in frigiderul meu, printre borcanul de mustar, un altul de ardei iuti, doua lamii scofilcite, o jumatate de ceapa rosie, o cutie de carton de lapte si doua sticle de vin pe jumatate consumate ramase de la ultima petrecere, batea o briza rece cu iz de ceapa, adinc taietoare de orice speranta gustativa.

Mustaceam uitindu-ma la el, amuzata de vadita expresie dezamagita cauzata de penuria de alimente.

 Ai o felie de piine prajita ceva, m-a intrebat. Nu, i-am raspuns sec. Ceai ai, a continuat el pierzindu-si ultima nadejde de a da de lucru sucurilor gastrice. Da, am zis eu imediat. Din bogata selectie de ceai de slabit, ceai depurativ, ceai de galbenele, ceai de sunatoare, ceai de musetel si ceai digestiv, fara tragere de inima a ales ceaiul digestiv, alegere care imi facea abtinerea din ris din ce in ce mai dificila. I-am intins cana aburinda. Zahar, a intrebat? Nu, am rosit eu. Ok, spuse el cu suspinul unui om nemirat de raspuns, am sa ma multumesc numai cu lapte. Ok am spus eu, scotind cutia de lapte din frigider. Insa de data aceasta chiar m-a busit risul, cu gindul aiurea ieri dimineata, in loc de a o arunca la gunoi, am pus cutia la loc in frigider dupa consumul ultimei picaturi. Sorry, am spus jenata, strivind cutia edificator. Oh for f*ck sake! a explodat el, in risetele mele isterice.



Daca stau sa ma gindesc, singura perioada din viata mea in care am prezentat proprietati domestice a fost intr-o alta viata cind m-am bagat slujnica la casa unui anumit fost prieten pret de vreo doi ani de zile. Acea perioada o asociez cu cel mai mare efort depus vreodata, de a ma preface in cineva care stiu cu siguranta ca nu pot fi, combinat cu ostenitorul comportament de a arata placere in a face ceva care uram absolut. Pina atunci si de atunci incolo, activitatile casnice cu greu si foarte rar au aparut pe lista mea de "things to do". De mincat, maninc in majoritatea timpului in oras, de spalat rufe pentru timpul liber, spala masina, costumele si hainele de birou le duc la curatat, de calcat, nu e nevoie sa calc (criteriul meu de a cumpara haine a fost, este si va fi mereu croiala din materiale nesifonabile, calcatul fiind probabil activitatea pe care o urasc cu cea mai mare pasiune). Iar restul ce ramine, pina ce m-am mutat in Africa de Sud, mai puneam si eu mina pe un mop sau aspirator (asta cind nu era mama prin preajma). Insa de cind m-am mutat in Africa de Sud, sarcinile mele domestice s-au redus la lasarea pe masa din bucatarie a salariului lunar de R 500 (EUR 50) platibil menajerei care vine in fiecare vineri si pe care, trebuie sa precizez, o ador.

Nu cred ca exista ceva pe lumea asta care sa ma rapuna mai rapid decit preocuparile domestice. Le gasesc nu numai plictisitoare dar si incredibil de epuizante. Le admir pe toate gospodinele din lumea asta care smotruiesc case la nesfirsit, spala cosuri intregi de rufe sortate pe nuante, calca asternuturi si petrec ore la rind in caldura infernala din bucatarie batind, frecind, prajind, frigind, cocind, curatind, jupuind, fierbind, ungind si dregind interminabil mincaruri ce urmeaza a fi consumate in 30 de minute. Tin minte inca de cind eram copii, sora-mea si cu mine ne luptam din rasputeri sa evitam infimele sarcini casnice la care ne punea mama din cind in cind. Veneam amindoua cu niste scuze imaginative de exceptie care ma si mir ca nu au generat mai multe palme dupa ceafa de cite am primit. De exemplu, usturoi in nici un caz nu puteam curata pentru ca “ne pute sub unghii”. De parca ar fi stat vreodata cineva sa ne miroasa chiar in acel loc.

Simbata viitoare, la petrecerea cu tema ‘iarna e enervanta’ unde un amic al meu este DJ, la care voi participa dupa obisnuita dupamiaza petrecuta in clubul de tenis care va urma mesei de prinz luata cu doua amice intr-o cafenea din Melville imediat dupa terminarea sesiunii saptaminale de masaj de simbata dimineata, am sa ciocnesc un pahar de vin pentru toate gospodinele din lumea asta. Jos palaria pentru voi!

La sala

Dupa ani de zile de experimentat diverse diete fara sare care mai de care mai apetisante cu meniuri bogate in iaurt degresat, piine integrala, cod fiert, supa de varza sau ceai de ceapa, o cura Herbalife, alta fara carbohydrate si alta de numarare a caloriilor consumate, de vreo citiva ani incoace in sfirsit am gasit singura metoda de slabire care negresit da rezultate instantanee de fiecare data: amplasarea linga una mult mai grasa.

Si cu asta in gind, ca de obicei, am intrat la sala azi. Inainte de a ma gindi ce exercitii as putea face pentru obisnuita sesiune saptaminala de tonifiere, am scrutat intreaga sala in cautarea unui fund cu mult mai mare ca al meu, linga care m-am plasat si inceput rutina de incalzire. Rotatii de trunchi, intinderi, joc de glezne etc.

Mersul la sala a devenit o regularitate in viata mea in ultimii ani de cind am observat ca anumite parti ale corpului nu mai atirna cum si unde trebuie. Luni am program cardio care consta in tropait intens pe cureaua rotativa, bruscat maneta aparatului de canotaj si pedalat acerb pe bicicleta. Miercuri mai fac o sesiune de cardio. Si spre sfirsitul saptaminii fac o sesiune de tonifiere a muschilor.

Incep cu partea de jos, fese, pulpe fata, interior, exterior, spate si apoi gambe. Dupa care continui cu partea de sus, adica brate, bicepsi si tricepsi, ca la altceva nu ma pricep. Ei la capitolul asta trebuie sa ma duc in sectiunea cu greutati pline cu barbati tip Arnold Schwarzenegger-in-devenire care, mingiindu-si pectoralii, se admira din toate pozitiile ce le permit contact vizual cu ei insisi in oglinda.

Asadar, m-am indreptat spre suportul cu greutati mici pina la 5Kg, care sunt singurele pe care le pot ridica fara a simti ca-mi pleznesc venele din git. In timp ce cautam greutatile dorite, simt in jurul meu animarea colegilor de sex opus. Fiare incep sa fie adaugate la capetele barelor, conversatii se opresc, fermoare se deschid, bluze de trening sunt date jos, muschi sunt incordati, burti sunt supte, aparate incep sa fie folosite intens. Ma uit in jur la aceasta animatie si inteleg motivul. EA a venit sa-si ia greutatile ca de obicei. EA fiind o mulatra subtire, cu un ten impecabil, la o virsta nesimtita de vreo 22-23 ani, cu forme curvilinii bine impachetate intr-un costum de gimnastica Adidas din doua piese mulat, de culorare albastru metalizat ce stralucea pe pielea maro. Cu ochi verzi si un par ideal pentru arcuse de vioara intins si prins intr-o coada la spate, plutea agale spre sectiunea cu greutati, cu o postura perfecta, concentrata asupra exercitiilor pe care urma sa le faca, fara a se uita in jur, stiind prea bine ca toate perechile de ochi prezente erau atintite asupra ei, fie direct, fie indirect prin oglinzile de peste tot.

A venit linga mine si a inceput cautarea greutatilor dorite in timp ce eu ma chinuiam sa nu incep sa latru. In ciuda faptului ca nu am vazut niciodata un barbat ciupind o femeie de cap, mi-am zis in gind consolator, ei lasa ca tu esti mai desteapta, si am plecat de acolo cu doua greutati de cite 3Kg fiecare. Dupa 10 minute de bicepsi si tricepsi, inca 5 de abdomene si 5 de intinderi, m-am indreptat intr-un final spre vestiare, pentru o sesiune de sauna.

In timp ce picaturile se scurgeau constant pe piele la cele 60C+, gindul m-a dus spre o alta sesiune de sauna avuta acum vreo 2 ani in Germania, la Achen mai precis, unde am mers cu amicii la un spa. In stilul traditional German, tara care a produs cele mai penibile filme sexy in anii ’70 si ’80 cu dialoguri infierbintate “Schnell! Meineliebegroßshwerwurstundsauerkraut! Schnell!”, cu oroare am descoperit ca saunele erau toate comune unisex si mai mult, dupa un anumit punct, nu mai aveai voie sa ai pe tine nici macar un prosop. De atunci, de fiecare data cind intru intr-o sauna, nu pot a nu ma gindi cum ar fi sa apara seful meu, un coleg de servici sau un client. Cred ca nu as mai putea in veci sa-i vad cu ochi profesionali fara a avea flashuri ale partilor lor private.

Spre fericirea mea, sauna in care eram acum era numai pentru femei. Si cum stateam eu asa toropita, cine apare invelita intr-un prosop turquoise? EA, bineinteles. Intrind tacticoasa in cabina, de data asta uitindu-se la mine, zimbi larg cu niste dinti de o regularitate si sanatate care ar fi vindut un cal scos la mezat in citeva secunde. Mi-a venit sa o intreb ce cauta la sala, nu trebuie sa fie undeva la o sedinta de fotografiat? Am zimbit inapoi, ingaduitor, cu superioritatea cuiva care stie un secret despre altcineva. Secretul era ca stiam ce ginduri va avea aceasta amazoana, 13-14 ani mai tirziu, ginduri pe care cu siguranta acum nici maca nu le banuia. Joviala, s-a deprosopit si s-a asezat pe banca. In fine, nu vreau sa fiu grafica cu descrieri, tot ce pot spune e ca goala, nu era cine stie ce. Si asta imi permit desigur sa spun deoarece oricum nu sunt martori care sa ma contrazica. Miaaauu!

Acum, doua ore mai tirziu, stau si scriu despre sesiunea de la sala. La stinga un pahar cu suc de mango, 219Kj la 100ml. La dreapta o farfurie cu morcovi, castraveti si telina taiate in fisii, probabil 50Kj la 100g. La mijloc eu, contemplind la neputinta mea de a impiedica timpul sa-si lase amprenta asupra corpului meu. Singura consolare e ca macar nimic nu ma poate impiedica sa visez.

Momente și lucruri care mă scot din sărite

(în ordine aleatoare)

1. Pojghița de caimac în lapte sau cafea.

2. Oamenii care aruncă mizerii pe stradă.

3. Sfaturi nesolicitate.

4. Lipsa de simț al umorului.

5. Copiii răsfățați.

6. Copiii plîngăcioși.

7. Alarma ceasului deșteptător.

8. Pisicile.

9. Șeful meu actual.

10. Imaginea dată de țigani tuturor românilor.

11. Manelele și maneliștii.

12. Preoții de orice religie.

13. Plescăitul sau mîncatul cu gura deschisă.

14. Bărbiile unsuroase sau firmiturile de mîncare la colțul gurii.

15. Berea caldă.

16. Fluieratul bărbaților după femei.

17. Telefoanele mobile atașate la centură.

18. Atingerea buricului.

19. Șosetele flaușate.

20. Incapacitatea bebelușilor de a se opune căciulițelor croșetate.

21. Sforăitul.

22. Picuratul robinetelor.

23. Oamenii zgîrciți.

24. Plombele și dinții de aur.

25. Scăpatul unui pește.

26. Femeile care le știu pe toate.

27. Lipsa hîrtiei igienice observată prea tîrziu.

28. Persistența bărbaților refuzați.

29. Statul la coadă.

30. Soldul cărții de credit.

Momente și lucruri care mă binedispun instantaneu

(în ordine aleatoare)

1. O carte bună.

2. O cană de ceai fierbinte în vîrful unui munte proaspăt urcat.

3. Seara dinaintea plecării întro-o nouă călătorie.

4. Jucatul cu un cățel.

5. Roger Federer in orice ipostază.

6. Un mesaj de la un prieten din copilarie, 20 de ani mai tîrziu.

7. Un cec de rambursare al taxelor.

8.Un zîmbet de la oricine.

9. O înjurătură scăpată printre dinți.

10. O porție de ciorbă de fasole boabe cu ciolan afumat și ceapă roșie.

11. Un film de Woddy Allen.

12. Prima ceașcă de cafea a zilei.

13. Gustul apei de mare pe pielea unui iubit.

14. Un mesaj de muțumesc (primit sau dat).

15. O dimineață însorită.

16. Un curcubeu după o ploaie de vară.

17. Lenevitul in pat dumincă dimineața.

18. Trecutul unui pîrîu sărind din piatră în piatră.

19. Luna plină pe un cer fără nori.

20. Dormitul în aer liber.

21. Apropierea unui animal sălbatic pentru care nu sunt clasificată ca și hrană.

22. Ligheanul de apă fiartă cu sare al mamei cînd sunt răcită.

23. Memoriile verilor de la bunica.

24. Umorul lui Caragiale.

25. Stîlcirea cuvintelor de către copiii mici.

26. Croissante cu gem la micul dejun.

27. Clicul bocancilor în legăturile schiurilor.

28. Cîștigarea ultimului punct al unui meci de tenis.

29. Împărțirea unei carafe de vin cu prietenii.

30. Orice legat de orașul Brașov.

Basme

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; de când se scria musca pe părete; mai mincinos cine nu crede.

La cei 36 de ani ai mei, am tras concluzia că majoritatea basmelor nu sunt decît o distorsionare a realității, inventate de indivizi care suferă de criza vîrstei mijlocii, indreptate către o clasă de audiență făra pic de experiența de viață ce crede că Moș Crăciun este cea mai prețioasă persoană de pe planetă. Dacă dragii copilași ar avea capacitatea de a citi printre rînduri, eu una zic că basmele ar fi mult mai utile, îndeplinind nu numai scopul de a-i răpune mintal si trimite la culcare dar, mult mai important, a-i pune in gardă cu ceea ce viața are in program pentru ei.

Să luăm de exemplu personajul Albă ca Zăpada. Cu toate înfloriturile și metaforele specifice unui basm, pîna la urmă aceasta nu este decît reflectarea simțămintelor oricărei femei care aruncă o privire în oglindă și cu ciudă iși dorește ca rivala ei mult mai frumoasă să dispară undeva intr-o pădure indepărtată unde să-și petreacă zilele în compania unor bărbați mici de statură, inutili și total neatrăgători. Dacă nu mă credeți, întrebați orice doamnă din cercul dumneavoastră și veți descoperi că la un moment sau altul in viața ei, a trecut prin această fază.

Balaurul cu (un număr de) capete. Cu toții avem în viața noastă un balaur. Acest personaj este flexibil în sensul ca ia diverse forme și are un număr variabil de capete, după fiecare caz. Balaurul nu e același în permanența, se schimbă din timp in timp (de unde și flexibilitatea menționată). De exemplu în cazul meu, deși acest personaj a venit în general sub formă de foști iubiți persistenți, balaurul de moment este șeful meu. Acest balaur are trei capete, reprezentate de cele trei dispoziții cu care poate să apară la birou în fiecare dimineața: ciufut, enervant de ciufut și imposibil de ciufut.

Blestemul transformării în dovleac. Acesta este clar, nu cred că necesită prea mult explicații. Dacă e să consierăm cum arată o femeie la începutul balului și cum arată la prima ora a dimineții, e clar ca undeva la mijloc (simbolizat de bătutul gongului la miezul nopții) a avut loc o transformare majoră. Sau cel puțin așa percep barbații, pe care cantitatea de alcool îngurgitată nu îi lasă sa-și aducă aminte cum de demoazela care i-a însoțit cu o seară înainte s-a transformat in dovleacul lingă care s-au trezit.

Și un ultim lucru.. eu una m-am săturat să pup broaște în speranța că odată și-odată se va rupe blestemul ce invaluie un prinț minunat.

Lumea în care trăim se schimbă și odată cu ea, și capacitatea copiilor de a crede tot ce le e aruncat in față. Așa că fiți pregătiți să răspundeți la întrebări adiționale pe măsură ce basmele ajung să nu mai aibă sens.

Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Cutia de margarină Rama

Acum 7 ani, parinții mei s-au mutat de la bloc la casă. Blocul (ca toate blocurile din România) era situat într-un cartier comunist caracterizat printr-o bogată paletă de nuanțe pornind de la gri-murdar la gri-foarte murdar. Apartamentul în care fam.Popescu a locuit peste 30 de ani, avea 67 metrii pătrați împărțiți în 3 dormitoare, o sufragerie, o baie, un “wc de serviciu”, două holuri fără geamuri (unde două persoane trebuiau să meargă pe lateral ca sa treaca una de alta), un balcon si o cămară. Apropo, arhitecții comuniști erau geniali, dă-i în ziua de azi unui arhitect care a construit vilele din Comuna Bran, Jud. Brașov, sarcina să împartă 67 metrii patrați în acest fel, astfel încît să rămină și loc de întors după ce e mobilat.

Deci cînd părinții mei s-au mutat la casă, evident tata a trebuit să închirieze un camion care să transporte bunurile personale. Cu această ocazie cu toții am sperat că maldărul de obiecte inutile colectate de-a lungul anilor și îndesate care cum prin dulapurile din apartament, va disparea fără regrete in tomberoanele de gunoi din curtea blocului.

Anul trecut, cu ocazia obișnuitei vacanțe de Crăciun în casa alor mei, cu o cană de cafea fierbinte în mînă, am iesit în curte, într-o tură de recunoastere a întregii proprietăți, cum fac de obicei cînd merg acasă. Foarte fericit cu noul spațiu, tata și-a organizat un atelier în garaj, plus două magazii mici de fiecare parte a garajului. De curiozitate, am început să ma uit prin lucrurile burdușite pe rafturi: săniuța noastră veche, complet ruginită, abajur de lampadar sfîrtecat de molii, păpușa Angelica cu o pleoapă căzută și un picior dislocat, prima mea pereche de schiuri cu tot cu legături, una ruptă de la jumatate (îmi și aduc aminte momentul, m-am ales cu un genunchi subred de atunci), borcane fără capac, o cutie de carton plină cu capacele borcanelor, căni fără toartă, valize ciupite cu închizători defecte, aparat de developat poze productie anii ’60, cabluri prelungitoare coapte de vreme, un volan de camion pe care l-am găsit eu cînd aveam vreo 10 ani, zeci de peturi de 2L, jocuri de gen “Piticot” fără pioane sau zaruri, cărți pentru copii, o curea de pionier, cutii cu globuri ciobite, ornamente de lemn cu vopseaua cojită, goblenuri cusute de bunica, o rachetă de tenis Reghin fără corzi, și multe multe altele, toate acoperite de un strat autentic de praf, nu stiu dacă așezat acolo sau transferat și el de la bloc. Mi-a venit în gînd întrebarea mea cu 7 ani în urmă “cum merge mutarea” la care mama de la celălalt capăt al firului a răspuns cu o voce sfirșita “dacă ai vedea cîte am aruncat…”.

Și cum stăteam eu așa sorbind din ceașca de cafea și gîndindu-mă cu groaza cîte alte obiecte ai mei ar fi putut muta la această casă, nu am băgat de seamă că tata mă observa din ușă. Conștientizîndu-i prezența, am zis “de ce sunt astea aici” și el a zis “ei, lasă ce te deranjează?”. Și cu asta mi-a tăiat orice oportunitate de a-mi exprima părerea asupra colecției de vechituri pentru ca întradevăr, nu mă deranja chiar cu nimic. Am arătat însă cu degetul spre peturile de 2L și tata a zis “le dăm la schimb cînd luăm borș din piață sau lapte de aici din vecini”. După care, am arătat cu degetul spre un turn de cutii de margarină Rama băgate una în alta, închis la vîrf cu un turn de capace “și astea? “Ei, mai pun în ele una alta” mi-a zis el. Si cu asta, s-a terminat incursiunea mea în magazia cu amintiri.

Săptămîna trecută am avut invitați la masă. Dorind să servesc ceva autentic Românesc, am copt 6 vinete care mai că au adus pompierii, vecinii sud-africani fiind derutați de mirosul stringent necunoscut de ceva ars venind de la numărul 5. După cină, am rămas cu o cantitate considerabilă de vinete (frecate pe gustul meu cu o cantitate considerabilă de ceapă) pe care a trebuit să le pun in frigider. Am început să caut prin dulapuri un recipient asemănător cu (aveam și imaginea în minte) o cutie de margarină Rama! În acel moment, acea cutie avea forma și capaciatatea ideală pentru a pune in frigider cantitatea de vinete rămasă pe farfurie.

Dacă stăm să ne gîndim, venind în versiuni de 250g si 500g, cutiile de margarină Rama sunt absolut indispensabile în bucataria oricarei gospodine și în magazia oricarui gospodar. Nu numai că oferă ingredientul necesar coptului de chec, prăjituri sau cozonaci, dar recipientul în sine poate fi spălat cu ușurință și refolosit în o mie si una de scopuri, am listat numai cîteva:

1. Stocarea resturilor de mincare in frigider. Datorită modelului lat-si-plat, acestea se pot pune una peste alta, salvînd spatiu pe rafturi.

2. Stocarea diverselor obiecte cum ar fi șuruburi si piulițe. Prin coloritul stringent al acestor cutii, este usor a le remarca pe rafturi in magazie, chiar și fără ochelari.

3. Recipient cu apă pentru cîini sau pisici.

4. Recipient ideal pentru perioada de încolțire a semințelor de flori.

5. Dus salată de beof la revelioane, cînd ești prea tînar și aiurit ca mama să-ți dea voie să iei vasele din casă.

6. Dus mostre de scaun la spital (asta pentru ca mi-am adus aminte de o poveste spusă de verișoara mea asistentă medicală la Spitalul Județean Brașov, care odată i-a cerut unui pacient o mostră de scaun, uitînd să precizeze că pentru analize, e nevoie de maxim 2 centimetrii cubi. Bietul om, cioban de ocupație, a venit a doua zi cu o cutie de margarină Rama de 500g, aproape plină cu produs fecal netezit la același nivel într-o suprafață brăzdată de șanțuri înguste lăsate probabil de o furculiță!).

La prima vizită acasă, am să sustrag o cutie-doua, de margarină Rama. La nici un magazin aici nu am găsit recipiente care să fie atît de viu colorate și funcționale în acelasi timp. Aici margarina vine numai in cutii plictisitoare, pătrate sau dreptunghiulare. Ce designeri fără imaginație!

Facutul gata de dimineata

Oamenii sunt creaturi sclave obiceiului. Pe masura ce inaintam in virsta, dobindim din ce in ce mai multe tabieturi care ajung sa fie atit de adinc inradacinate in viata noastra incit atunci cind criticate, argumentul ultim este “ce vrei, asa sunt eu”. Nici ca se poate o perceptie mai gresita. Daca ma intrebati pe mine, raspunsul este “ce vrei, asa am devenit eu”.

Una dintre actiunile pe care nu mi le aduc aminte din adolescenta este procesul prin care ma faceam gata dimineata. Adica perioda aceea de timp dintre momentul in care ma trezeam si momentul in care ieseam pe usa. Cu siguranta si atunci acest proces implica minute sub dus, minute in fata oglinzii, minute luind micul dejun. Ceea ce nu imi aduc aminte este exact cit timp imi lua sa ma fac gata.

Apoi in jurul virstei de 22 ani, am inceput sa lucrez int-un birou, de la 9am la 5:30pm. Din acel moment si multi ani dupa, stiu sigur ca facutul gata de dimineata mi-a luat in medie 30 minute. Incepind de prin jurul a 30 de ani, acest proces a ajuns la o ora. Miine poimiine fac 36 de ani si am observat ca de vreo 6 luni incoace, imi ia cel putin o ora si zece minute sa ma fac gata dimineata. Am incercat sa explic aceasta crestere.

Daca ar fi sa consideram ca relatia dintre cresterea in greutate si intinderea suprafetei corporale este direct proportionala, atunci sub dus si apoi cremuire, am de acoperit acum o suprafata de piele cu 16% mai mare decit atunci cind aveam 20-si-un-pic de ani.

Un alt element exitent acum si inexistent inainte, sunt cele 10 minute petrecute pe marginea patului in care injur mintal cubiculul in care trebuie sa ma bag o ora si jumatate mai tirziu. Eram foarte entuziasmata la virsta de 20 si ceva de ani de acel cubicul intr-un birou decent cind alti prieteni ai mei inca se chinuiau sa-si dramuiasca finanatele necesare sa acopere macar tigarile, bautura si accesul in cluburile sau teatrele Bucurestene. Mincarea si spalatul rufelor erau inca in sarcina mamei pe vremea aceea dar asta e alta poveste.

Al treilea element introdus sunt cele 5 minute in fata televizorului pe programul de stiri. Titluri numai, asa sa vad la prima ora ce se mai intimpla prin lume, atit cu scopul de a sta informata cit si a-mi reaminti ca altii se confrunta cu altele mult mai rele decit cubiculul meu.

O a patra cauza este cresterea timpului petrecut in fata oglinzii. Daca inainte, aplicarea machiajului dura 5 minute, acum acele 5 minute sunt dedicate numai observarii atente a pielii faciale in cautare de noi riduri. Ca atare, timpul de acoperire a lor a crescut considerabil precum si numarul cremelor aplicate: strat Genifique – Youth Activator la inceput (ca de, nu mai sunt miel), dupa care Bianfait Multivital aux micro-nutriments (care protejeaza oaia impotriva elementelor naturale) si apoi Adaptive fond de tein re-equilibrant (pentru ca vreau musai sa arat ca un miel din nou, desi in ultima vreme nu-mi mai prea iese).

Ei si uite asa daca ma gindesc la toate aceste elemente, defapt ma mir ca timpul de a ma face gata a crescut cu numai 40 minute!

Deci in medie, de la adolescenta, fiecare decada in viata mea a adaugat 30 minute la acest proces, de a ma face gata dimineata. In stilul acesta, la 70 de ani am estimat ca imi va lua 3 ore. Inca nu imi pot imagine cu ce le voi umple dar uitindu-ma la mama mea (cu care ajung sa seman intr-un ritm ingrijorator), care deschide ochii la 7 dimineata si coboara la bucatarie la 9:30 (dupa ce a folosit cea mai mare colectie de creme din istoria omenirii) gata sa se socializez cu tata (care la ora aceea, indiferent de anotimp si cu rabdarea specifica unui pensionar cu experienta, a re-re-re-re-sapat sau re-re-re-re-curatat jumatate din suprafata gradinii), cred ca estimarea este destul de exacta.

Cu certitudine, un element absent acum dar foarte consumator de timp cind voi avea peste 70 ani, va fi rearanjarea oaselor dislocate in timpul somnului. Ca sa nu mai vorbim de cele 5 minute de recuperare psihica si aducere a batailor inimii in ritm normal, necesare dupa confruntarea la prima ora a diminetii cu imaginea marita a danturii rinjind din paharul cu apa de pe noptiera.

Trei ore pentru a te face gata dimineata pare mult, dar apoi presupun, la 70 si ceva de ani, aceasta va fi cea mai productiva si mult asteptata activitate a zilei. Si apoi, la 70 si ceva de ani, sunt sigura ca nu voi mai avea unde sa ma grabesc.