Finala Super 14

Johannesburg, centrul financiar al Africii sub-sahariene, este un oras foarte cosmopolit cu o populatie la fel de diversa precum a Londrei. Impartind un oras cu albi, negri, indieni, arabi, asiatici, realizezi, fara a cumpara un bilet de avion spre destinatii exotice, cit de diferiti suntem toti locuitorii acestei planete. Insa aici rareori vezi rase amestecindu-se intre ele. La restaurante, desi la intrare ai la prima vedere o imagine pitoreasca cu consumatori de toate culorile, este extrem de rar a vedea la aceeasi masa reprezentanti de rase diferite. Albii cu albi, negrii cu negri, indienii cu indieni. Putine tari din lumea asta au o societate atit de segregata cum este Africa de Sud. Dupa 46 de ani singerosi de regim apartheid si 16 ani de la terminarea lui in 1994, cicatricile lasate sunt inca purpurii si adinc incrustate in carnea acestei natiuni.

Spre fericirea mea si invidia colegilor de birou, multumita unui amic ce mi-a facut rost de un bilet, ieri am experimentat un eveniment sportiv istoric la care am urlat isteric pentru Stormers (echipa amicului meu), una dintre cele doua finaliste ale turneului de rugby Super 14. Am sa explic termenul de “istoric” atasat mai sus.

Super 14 este cel mai mare campionat de rugby din emisfera sudica jucat de 14 echipe de club: 4 din Australia, 5 din Noua Zeelanda si 5 din Africa de Sud. In Africa de Sud, pe vremea apartheid-ului, jucatorii si suporterii de rugby erau in exclusivitate albi. Desi cistigarea cupei mondiale de rugby in 1995 a unit toti sud-afircanii in mindria de a fi fruntasi in lume la acest sport, acum acest sport este inca in vasta majoritate asociat cu populatia alba, beneficiara unui nivel ridicat de trai. Anul acesta, finalistii Super 14 au fost doua echipe sud-africane: Bulls (Pretoria – suporteri exclusiv Afrikaans, populatie alba de origine olandeza) vs. Stormers (Cape Town – suporteri albi, populatie de origine engleza).

Stadioanele de rugby Loftus din Pretoria (al echipei Bulls) si Ellis Park (al echipei Lions), fiind arvunite de catre FIFA pentru Cupa Mondiala de fotbal care incepe in 11 zile si care ca atare nu pot fi distruse de crampoanele si tavaliturile a 30 de jucatori naravasi, finala Super 14 a trebuit sa se joace pe un alt stadion nefolosit de FIFA. Si aici intervine elementul extraordinar care in acelasi timp poate fi clasificat ca si istoric: acest meci s-a jucat pe stadionul Orlando din inima cartierului Soweto, stadion pe care, desi are o arhitectura impresionanta si poate gazdui in jur de 40,000 de suporteri, FIFA nici macar nu l-a considerat in organizarea meciurilor campionatului mondial avind in vedere locatia rau famata.

Soweto este un cartier imens din Johannesburg cu o populatie intre 2-3milioane de negrii, unde sunetele focurilor de arma auzite dupa caderea noptii sunt la fel de comune precum plinsetele bebelusilor sau muzica produsa de casetofoanele date le maxim pe strazi. Soweto este cosmarul oricarui alb care traieste in Johannesburg, este zona de razboi in care stii ca ai sanse infime de supravietuire. Soweto este tarimul lorzilor drogurilor nigerieni, al cartelurilor ce fac trafic de masini hijacked la ordin, al traficantilor de prostituate si copii, al hotilor ce patrund in casele cetatenilor de rind, al refugiatilor din Zimbabwe si Mozambique, al criminalilor africani de peste tot si de orice fel care, din lipsa actelor, inexistenta adreselor exacte si a ezitarii politistilor de a intra acolo, in urma ultimelor rezultate statistice eliberate de polita metropolitana din Johannesburg, au o extraordinara sansa de a scapa nepedepsiti de 85%!!

Dintre cei 40,000 de suporteri prezenti la aceasta finala, vreo 36,000 au urlat pentru Bulls (Pretoria e la 35min condus pe autostrada de Johanneburg). Asadar, imaginati-va circa 36,000 de suporteri Afrikaans, opresorul din perioada apartheid, la ora actuala inca una din cele mai rasiste populatii din lume, cotropind strazile opresatilor din Soweto. Ziarele din ultimile zile au ridicat multe intrebari cu privire la istetimea federatiei sud-africane de rugby de a organiza un astfel de meci intr-o astfel de locatie. Cu toate astea, se pare ca a fost singura optiune.

Pina ieri, eu numai am auzit despre Soweto, zona in care, impreuna cu Alexandra si Hillbrow, am fost avertizata sa nu cumva sa ma avint. Ieri insa, impreuna cu 4 amici (care desi sud-africani, nici ei nu mai fusesera in Soweto) ne-am urcat intr-o masina si am parcat la marginea cartierului de unde urma sa ne urcam in autobuze ce faceau naveta spre stadion. Dupa jumatate de ora de condus si glume macabre referitoare la soarta noastra, am parcat masina si am pornit spre statiile de imbarcare, pierduti printre mii de tricouri albastre (culoarea echipei Bulls). Pe cer se vedea in permanenta silueta a trei elicoptere ce survolau zona in cercuri largi.

Urcati in autobuze, am pornit in calatoria de 15 minute spre stadion. Dupa alte 30 minute nu eram cu mult mai departe de unde porniseram, autobuzele cu suporteri si zecile de masini de politie escortatoare fiind complet blocate intr-o coloana interminabila. Pe marginea soselei, mii de copii curiosi se strinsesera facind cu mina la prizonierii inchisi in vehiculele transportatoare. La un moment dat, suporterii au inceput sa vocifereze si cu acceptul politiei metropolitane, usile autobuzelor s-au deschis permitind parcurgerea distantei ramase pe jos. Din acel moment s-a pornit o petrecere generala, declansata de curiozitatea (si curajul) taurilor albastrii de a bea o bere (la sticle de 750ml) cu gazdele locale. Asadar, ne-am oprit si noi in fata uneia dintre multiplele shebeens (baruri locale care vind alcool fara licenta) si am comandat citeva sticle. Desi intimidati de politie, localnicii au inceput sa prinda si ei curaj sa se apropoie de suporteri. Conversatii au fost stirnite, gratare au aparut din pamint din piatra seaca, lazi de bere au inceput sa fie aduse in strada, muzica s-a dat tare. Suporterii, incurajati de lipsa de gloante si obuze aruncate de printre cocioabe, au devenit complet neinhibati de locatia in care se aflau si au inceput sa–si scoata aparatele de fotografiat pentru a captura acest moment istoric al vietii lor.

Si in timp ce restul zilei si restul serii a continuat in aceeasi nota, stropite cu multa multa bere, intr-un vacarm auditiv infernal cauzat de sunetele trimbitelor, printre gratare pe care sfiriiau boerwursti si copane de pui, dansind pe muzica africana, eu ma uitam in jur, simtind ca indiferent de ce s-a intimplat in trecutul acestei natiuni si ce se va intimpla in viitor (Julius Malema este un caracter politic, cu o voce care nu pare a aduce vesti bune pentru albii din Africa de Sud), in acel moment, in inima cartierului Soweto, localnicii negri erau pe atit de mindri a gazdui un eveniment alb pe cit erau vizitatorii albi de incintati de a-si sarbatori evenimentul intr-o locatie neagra.

Ziarele de duminica au anuntat ca ieri, 29 Mai, cu ocazia finalei Super 14 organizata pe stadionul Orlando din Soweto, contrar asteptarilor, politistii prezenti nu au raportat nici macar un furt de buzunare.

La sala

Dupa ani de zile de experimentat diverse diete fara sare care mai de care mai apetisante cu meniuri bogate in iaurt degresat, piine integrala, cod fiert, supa de varza sau ceai de ceapa, o cura Herbalife, alta fara carbohydrate si alta de numarare a caloriilor consumate, de vreo citiva ani incoace in sfirsit am gasit singura metoda de slabire care negresit da rezultate instantanee de fiecare data: amplasarea linga una mult mai grasa.

Si cu asta in gind, ca de obicei, am intrat la sala azi. Inainte de a ma gindi ce exercitii as putea face pentru obisnuita sesiune saptaminala de tonifiere, am scrutat intreaga sala in cautarea unui fund cu mult mai mare ca al meu, linga care m-am plasat si inceput rutina de incalzire. Rotatii de trunchi, intinderi, joc de glezne etc.

Mersul la sala a devenit o regularitate in viata mea in ultimii ani de cind am observat ca anumite parti ale corpului nu mai atirna cum si unde trebuie. Luni am program cardio care consta in tropait intens pe cureaua rotativa, bruscat maneta aparatului de canotaj si pedalat acerb pe bicicleta. Miercuri mai fac o sesiune de cardio. Si spre sfirsitul saptaminii fac o sesiune de tonifiere a muschilor.

Incep cu partea de jos, fese, pulpe fata, interior, exterior, spate si apoi gambe. Dupa care continui cu partea de sus, adica brate, bicepsi si tricepsi, ca la altceva nu ma pricep. Ei la capitolul asta trebuie sa ma duc in sectiunea cu greutati pline cu barbati tip Arnold Schwarzenegger-in-devenire care, mingiindu-si pectoralii, se admira din toate pozitiile ce le permit contact vizual cu ei insisi in oglinda.

Asadar, m-am indreptat spre suportul cu greutati mici pina la 5Kg, care sunt singurele pe care le pot ridica fara a simti ca-mi pleznesc venele din git. In timp ce cautam greutatile dorite, simt in jurul meu animarea colegilor de sex opus. Fiare incep sa fie adaugate la capetele barelor, conversatii se opresc, fermoare se deschid, bluze de trening sunt date jos, muschi sunt incordati, burti sunt supte, aparate incep sa fie folosite intens. Ma uit in jur la aceasta animatie si inteleg motivul. EA a venit sa-si ia greutatile ca de obicei. EA fiind o mulatra subtire, cu un ten impecabil, la o virsta nesimtita de vreo 22-23 ani, cu forme curvilinii bine impachetate intr-un costum de gimnastica Adidas din doua piese mulat, de culorare albastru metalizat ce stralucea pe pielea maro. Cu ochi verzi si un par ideal pentru arcuse de vioara intins si prins intr-o coada la spate, plutea agale spre sectiunea cu greutati, cu o postura perfecta, concentrata asupra exercitiilor pe care urma sa le faca, fara a se uita in jur, stiind prea bine ca toate perechile de ochi prezente erau atintite asupra ei, fie direct, fie indirect prin oglinzile de peste tot.

A venit linga mine si a inceput cautarea greutatilor dorite in timp ce eu ma chinuiam sa nu incep sa latru. In ciuda faptului ca nu am vazut niciodata un barbat ciupind o femeie de cap, mi-am zis in gind consolator, ei lasa ca tu esti mai desteapta, si am plecat de acolo cu doua greutati de cite 3Kg fiecare. Dupa 10 minute de bicepsi si tricepsi, inca 5 de abdomene si 5 de intinderi, m-am indreptat intr-un final spre vestiare, pentru o sesiune de sauna.

In timp ce picaturile se scurgeau constant pe piele la cele 60C+, gindul m-a dus spre o alta sesiune de sauna avuta acum vreo 2 ani in Germania, la Achen mai precis, unde am mers cu amicii la un spa. In stilul traditional German, tara care a produs cele mai penibile filme sexy in anii ’70 si ’80 cu dialoguri infierbintate “Schnell! Meineliebegroßshwerwurstundsauerkraut! Schnell!”, cu oroare am descoperit ca saunele erau toate comune unisex si mai mult, dupa un anumit punct, nu mai aveai voie sa ai pe tine nici macar un prosop. De atunci, de fiecare data cind intru intr-o sauna, nu pot a nu ma gindi cum ar fi sa apara seful meu, un coleg de servici sau un client. Cred ca nu as mai putea in veci sa-i vad cu ochi profesionali fara a avea flashuri ale partilor lor private.

Spre fericirea mea, sauna in care eram acum era numai pentru femei. Si cum stateam eu asa toropita, cine apare invelita intr-un prosop turquoise? EA, bineinteles. Intrind tacticoasa in cabina, de data asta uitindu-se la mine, zimbi larg cu niste dinti de o regularitate si sanatate care ar fi vindut un cal scos la mezat in citeva secunde. Mi-a venit sa o intreb ce cauta la sala, nu trebuie sa fie undeva la o sedinta de fotografiat? Am zimbit inapoi, ingaduitor, cu superioritatea cuiva care stie un secret despre altcineva. Secretul era ca stiam ce ginduri va avea aceasta amazoana, 13-14 ani mai tirziu, ginduri pe care cu siguranta acum nici maca nu le banuia. Joviala, s-a deprosopit si s-a asezat pe banca. In fine, nu vreau sa fiu grafica cu descrieri, tot ce pot spune e ca goala, nu era cine stie ce. Si asta imi permit desigur sa spun deoarece oricum nu sunt martori care sa ma contrazica. Miaaauu!

Acum, doua ore mai tirziu, stau si scriu despre sesiunea de la sala. La stinga un pahar cu suc de mango, 219Kj la 100ml. La dreapta o farfurie cu morcovi, castraveti si telina taiate in fisii, probabil 50Kj la 100g. La mijloc eu, contemplind la neputinta mea de a impiedica timpul sa-si lase amprenta asupra corpului meu. Singura consolare e ca macar nimic nu ma poate impiedica sa visez.