Scoala Generala Nr.22

Degeaba, cum sunt vazuta ca stau cind vin acasa, in ultimile zile mi s-a distribuit nobila sarcina de a-l colecta de la scoala pe nepotul meu David (7 ani).

Am coborit din masina in fata unei porti de sirma impletita, la intrare in curtea Scolii Generale Nr.22 amplasata in spatele pietei Astra din cartierul brasovean cu acelasi nume. Nu a fost deloc greu sa o gasesc, arhitectura specifica scolilor generale a facut-o usor de reperat. Curtea scolii musuroia de parinti, bunici, copii de virste diverse, cei mai mici inaintind robotic ghidati de la spate in singura directie vizibila din interiorul glugilor salopetelor de fis bufante luate peste hainele de scoala, cu alura unor angajati a unei misiuni NASA proaspat aterizate pe o planeta ostila.

Am inaintat incet prin multime spre intrarea principala. La stinga un teren de sport acoperit de un strat considerabil de gheata pe care 8-9 baieti cu virste intre 10 si 14 ani, se chinuiau sa-si pastreze echilibrul in procesul de sutare a unei mingi artex imposibil de controlat, spre un cadru din fier forjat. Trei dintre ei, dezbracati de hainele restrictive, alergau cu obrajii rosu-singe, emanind aburi in temperatura inconjuratoare de -6C.

Am intrat in cladirea scolii intr-un décor rece lipsit de personalitate, cu pereti golasi placati pina la nivelul umarului cu folii de PFL lucios, maro, rezistent tuturor elementelor distructive imaginabile. Am inceput sa urc scarile de ciment cu margini tocite de talpile grabite ale zecilor de generatii educate in doua regimuri politice diametral opuse. La etajul doi, m-am oprit in fata ultimei usi pe partea stinga (dupa cum am fost instruita) prin care am bagat capul cautindu-l cu privirea pe nepot. Sala de clasa era decorata cu buget restrins numai de desenele elevilor. Deasupra tablei, in locul pozei tovarasului secretar general, stema Romaniei. La catedra, o invatatoare care in ultimii 20 de ani si-a schimbat numai prefixul de la “tovarasa” la “doamna” si nimic altceva.

“Ai luat vreo nota azi?” l-am intrebat pe David cu o usoara maniera severa? Spre fericirea mea, a raspuns nu. Zic spre fericirea pentru ca daca as fi fost confruntata cu indicative bune, as fi stiut cum sa reactionez insa la anuntul unui “insuficient”, precum s-a intimplat cu o zi inainte, as fi avut probleme majore in a ma arata dezamagit-enervata.

Deci cu o zi inainte, bietul copil, cu o fata vinovata a declarat un “insuficient” la muzica. Anunt ce mi-a luat toata vointa in a ma abtine din explozia de risete ce-mi statea in git, imaginindu-mi-o pe biata invatatoare incercind sa scoata macar un sunet muzical dintr-un copil care a fost fascinat de zgomotul produs de vuvuzela pe care i-am adus-o din Africa de Sud, cel mai bine vindut obiect in timpul campionatului mondial de fotbal. Bineinteles ca a trebuit sa ma arat profund nemultumita de aceasta veste, comportament ingreunat de amintirile de acum 23 de ani cind eu insami am fost selectata pentru a face parte din corul alte scoli generale cu alt numar. Dupa testarea abilitatilor melodice, datorita staturii impunatoare, mi s-a poruncit sa stau frumos in ultimul rind si sa dau din gura, fara a scoate insa nici un sunet. Daca nu eram buna la cintat macar dadeam bine la imaginea completa a corului.

David se uita la noi cu o privire imploratoare, de intelegere a angoasei prin care a trecut fiind pus sa cinte neputincios in fata clasei. M-am uitat dojenitor spre el, cu mila in acelasi timp. Daca ar sti dragul de el ca este numai la inceputul unui lung drum pe parcursul caruia va trebui sa se lupte cu sinusuri si cosinusuri, formule chimice ale diverselor substante, timpuri si forme detaliate ale verbelor folosite exclusiv in Oltenia, disecarea frazelor si propozitiilor in predicate, adjective, substantive si adverbe, explicarea detaliata prin formule a fenomenelor fizice priceperea carora necesita numai un pic de bun simt, date istorice exacte usor de incurcat si multe multe alte informatii ce peste ani de zile se vor dovedi complet irelevante.

Insa ceea ce cu siguranta va ramine din urmatorii 8 ani, va fi nostalgia simtita cind va trece voluntar sau involuntar, pe linga poarta Scolii Generale nr.22 unde marginile treptelor vor fi si mai tocite si unde alte generatii de copii vor lua multi alti “insuficient” la muzica.

Sarbatori Romanesti

Am ajuns acasa la Brasov dupa o absenta de un an de zile. Azi dimineata, cu usori fluturi in stomac, m-am urcat intr-o Dacia Logan cu un semn de taxi oprita in fata casei parintilor mei, cu destinatia centrul orasului, fara scop sau tinta precisa, doar asa, sa vad ce mai face orasul meu drag, care e atmosfera acum inainte de Sarbatori.

Dese ori sunt intrebata despre traditiile romanesti, ce se maninca, ce se bea, pronuntarea unei fraze la intimplare, descrierea porturilor si obiceiurilor. “Si acum de Craciun, ce faceti?” m-au intrebat niste amici acum o saptamina in timp ce trageam cu dintii carnea de pe niste aripi de pui prajite pe gratarul din balconul apartamentului meu din Johannesburg.

Si le-am spus. In primul rind, in oras, in Piata Sfatului si pe Republicii, doua locatii unde poti filma linistit filme de epoca, tarabe cu podoabe de Craciun, Kurtos colaci proaspeti scosi din cuptoare mobile si oale aburinde cu vin fiert, fac o plimbare la pas agale la cele -10C, foarte acceptabila. Aici m-au intrebat “cum adica vin fiert?”. Le-am explicat, iei vinul, il pui in oala, arunci cuisoare, poate si niste mere ciopirtite (nu?) si-l fierbi. Se uitau dubios spre paharele de vin rosu din miinile lor. La cele 30C, pe fata lor se citea dezaprobarea totala a acestei idei.

Am trecut mai departe. Ceea ce este cu adevarat minunat le-am explicat, mai ales la Brasov, este ca sunt sanse foarte mari ca orasul sa fie acoperit feeric cu un strat generos de zapada, lucru care impreuna cu petrecerea unei zile glaciale la ski in Poiana Brasov, da trosnirii focului din semineul parintilor mei o adevarata nota de basm. Au fost foarte impresionati de mersul din casa in casa in ajun de Craciun, cintind colinde si consumind vin de casa si cozonac cu nuca sau mac oferit de gazde, devenind din ce in ce mai greu de a reproduce decent mai mult de doua versuri din “O Brad Frumos” sau “Trei Pastori” de la a 5-a familie vizitata incolo. “Ce frumos!” au exclamat toti. Apoi m-au intrebat de masa de Craciun. Se mainca foarte mult porc, le-am spus. “Porc?” mirati toti. Da.. singerete, cartabosi, slanina, cirnati, friptura, jumari, untura, soric. Cu cit mai mult colesterol, cu atit mai bine. Si sarmale. Am descris sarmalele cu mamaliga si smintina. Dupa etalarea detaliata a acestui meniu, rosul aripilor de pui a incetinit considerabil.

Insa piesa de rezistenta a fost descrierea procesului de taiere al porcului la care am asistat an de an cind eram mic copil in casa Bunicii de la Simpetru. Nostalgica, cu privirea in gol am descris intrunirea familiei, ascutirea cutitelor, pregatirea vaselor, a focului, paielor pirjolitoare. Ghita (nume dat de catre unchiul meu oricarui porc ce a fost vreodata gazduit temporar in grajdul din spatele casei) era ademenit in curte, unde apoi era omorit in niste guitaturi sfisietoare (noi copiii eram mereu somati sa stam in casa sau in sura sau oriunde altundeva pina ce procesul de porc-ucidere era terminat). Dupa care Ghita, cu limba scoasa si gitul taiat era pus pe patul de paie, cu un lighean sub jugulara. “Absolut nimic nu se pierdea” le-am spus amicilor, “mincam si limba si creierul”. Atunci de abia am observat tacerea si privirile oripilate ale audientei. Am continuat.. noi copiii de abia asteptam pirjolirea porcului pentru indepartarea parului de pe piele si degustarea celui mai rivnit produs, soricul. Mai ales de pe burta, unde pielea este mai moale. Ei aici am fost rugata sa ma opresc si sa trec mai departe. Le-am zis de Plugusor in ajun de An Nou, de petrecera de Revelion care trebuie programa de cu trei luni ininte si la care duceam sala de boef si vinete frecate, de junii (mai ales cei tuciurii) ce merg cu Capra in ziua de Anul Nou.

Nu de putine ori am descris toate aceste traditii si de fiecare data reusesc sa string o audienta fascinata. Am intrebat si eu la rindul meu de alte traditii in alte tari. Concluzia mea este ca in preajma Sarbatorilor de iarna, Romania este locul unde trebuie sa fii. Restul lumii este mega-plictisitor.

Pentru cei care nu sunteti (inca) aici, orasul este acoperit de un strat considerabil de zapada si se pare ca in curind ratracii vor trebui sa intre pe pritiile din Postavarul. Tarabe cu decoratiuni de Craciun si Kurtos colaci sunt deschise, aburi de la oalele de vin fiert ies imbietor in gerul intepator, centrul este impodobit si luminat, forfota pregatirilor se apropie de toi, farmaciile iau in primire stocuri considerabile de Triferment. Pe scurt, Brasovul este gata de voie buna!

Sarbatori Fericite tuturor!