Raspuns

Acum vreo citeva vineri, in jurul orei 3pm, am incarcat sacosele in masina si impreuna cu Simon, dusi am fost catre muntii Drakensberg, partea centrala sa fiu mai precisa. Obisnuita fiind de acum cu abilitatile de ghid montan ale lui Simon, bagajul meu a continut: fluier, haine anti-intemperii, busola, folie termo-protectoare de culoare portocaliu turbat usor de reperat, chibrituri, lanterna, baterii.

Pret de trei zile, am avut program in principiu liber si doar citeva sarcini bine determinate. De exemplu in timp ce Simon era responsabil de gratarul din fiecare seara (sarcina care-i lua in medie 4 ore!!), eu eram responsabila in a aduce o bere de la rece cind sticla din mina lui era intoarsa peste 90 grade. Si tot asa tot weekendul, fiecare cu treaba lui desi in marea majoritate a timpului ne-am avut unul pe altul in raza vizuala.

In Romania il am pe Razvan, in Irlanda il am pe Paul si in Africa de Sud l-am gasit pe Simon. Am stat si m-am gindit oare de ce aceasta nevoie de a ma atasa de reprezentantii sexului opus, nu numai cu scopuri romantice dar de multe ori, din simpla amicitie. Ei bine in acest weekend, in prezenta lui Simon, am gasit raspunsul la aceasta intrebare. Am sa incerc sa explic.

Mic copil fiind, porecla dobindita in cercul de prieteni al parintilor mei a fost “Vasilica”. Pentru ca eram cea mai baiata dintre toti baietii din cartier. Am inceput cariera fotbalistica pe post de atacant, de unde am migrat spre pozitia de portar direct proportional cu rata de bombare a pieptului si a partii dorsale. Pina la virsta de 16 ani am purtat fusta de maxim 3 ori. Si apoi dintr-o data, pe la 16 ani m-am indragostit si gata, am zis pa lui Vasilica. Pe scurt.

Versiunea lunga include foarte multe detalii de genul neintelegerii fetitelor de aceeasi virsta cum se pot juca cu niste papusi ale caror membre nu le poti demonta, ce nu au nici macar un surub in constitutia lor. Sau topaitul cu precizie in jurul unui elastic intr-un spatiu de doi metri patrati cind poti alege o minge rotunda dupa care sa alergi cu scop pe un intreg teren. Sau mai tirziu supararile una pe alta pentru ca alta a spus nu stiu ce despre una, alteia.

Apoi la 16 ani, am iesit din zona testosteronica dominata de subiectul adoratiei mele si am inceput sa ma socializez cu reprezentantele sexului plapind spre care el isi arata intregul interes. Si de atunci, pe linga schimbarea radicala a preocuparilor si subiectelor de coversatie, am observat totodata si comportamente total noi cum ar fi ravna de a impune reguli, exprima pareri si da indicaii nesolicitate, capacitatea de a te pierde cu o harta in mina sau in ciuda obtinerii directiilor exacte, nevoia de a merge peste tot in turma si de a cara genti pline cu nimicuri absolut indispensabile, capabilitatea de manipulare prin etalarea unui intreg spectru de manifestari isterice de la punerea boticului pina la urlete pitigaiate, abilitatea de a pierde orice sens in conversatii pastrind insa un chip angelic, dorinta disperata de a aduce permanente imbunatatiri fizice. Pe masura ce am invatat sa patrund in aceasta lume, am devenit incredibil de fascinata. A parut un fel de sport de performanta foarte amuzant, neamenintat de nevoia de a te retrage.

Ne uitam si eu si Simon la singurul punct luminos din noaptea adinca, jarul ce déjà carboniza coastele de miel. In vacarmul greierilor si a altor lighioane ce spargeau constant linistea inconjuratoare, nicunul dintre noi nu scosese un cuvint de o buna bucata de vreme, nesimtind nevoia de a ne interoga “unde ti-e gindul?” sau a patrunde in spatiul personal. In cele din urma Simon spune “cred ca am ars coastele”. Eu tac. El continua “nu ma certi?”. Am raspuns sec “nu”. A zimbit “Roxy, you’re cool”.

Si asa dintr-o data am gasit raspunsul, motivul nevoii de a fi Vasilica din cind in cind. In ciuda bogatei diversitati prezentate de lumea Evelor, nu pot rezista dorintei de a trai simplu, rational, cu simtul umorului in majoritatea timpului pornit, intr-un mediu netulburat de dilema culorii ojei de pe unghiile de la picioare sau de nevoia disperata de automutilare prin smulgerea parului corporal, unde sensul directiei este bine pozitionat si solutiile simple sunt exprimate instantaneu, unde notiunile de liniste si tacere sunt adinc apreciate, unde nevoia de complimente repetate si asiguratoare este aproape inexistenta si raspunsurile monosilabice sunt acceptabile.

Doamnelor, suntem epuizante!

Poveste

Acum o ora si ceva, stateam pe canapea rapusa de catre mama zilelor plictisitoare, pe care mi-am petrecut-o confirmind unor prosti ca vietile desteptilor sunt foarte complicate.

Am conectat 3G-ul la Internet, verificat yahoo mail si bineinteles.. Facebook. Mesaje, alea, alea.. dupa care urmeaza un surf scurt pe la amicii care-mi vin in minte.

Acum trei ani cind am calcalt prima oara in Africa, in ultima tara vizitata, Tanzania, am locuit vreo 10 saptamini intr-un sat din zona Arusha/Moshi. Acolo am fost cazata intr-un compund bine pazit, in care erau doua case pline cu paturi etajate in dormitoare comune, impreuna cu o turma de copii cu virste cuprinse intre 18-22 ani. Vreo 40 la numar, in mare majoritate din UK, Irlanda, US, Australia si tarile scandinave. Cu unii dintre acestia am pastrat legatura destul de decent, adica 3-4 mesaje pe an. In iarna lui 2008, 20 dintre ei au venit la Dublin pentru o reuniune, organizatoare Roxy, a iesit super-fain. In Iunie 2009 s-a tinut reuniunea nr.2, la Copenhaga, de unde e o fata din grup. Am fost cu totul 9. Ei si in timpul acestei a doua reuniuni, am aflat ca norvegianca Ragnhild, 21 ani, termina anul nu stiu cit la facultate si merge in vacanta in Africa dar parca ar mai merge si altundeva, daneza Mette, 21 ani urma sa faca un stagiu de vara la un hostel din Kampala/Uganda, eu am vrut sa iau 2 luni pauza intre Irlanda si Africa de Sud. Asa ca imediat am stabilit: pe 1 August (o luna jumate mai tirziu), Ragnhild si cu mine zburam la Bangkok, dupa sase saptamini zburam de la Bangkok la Nairobi, de unde Ragnhild zboara in Tanzania la Moshi iar eu zbor la Entebbe/Uganda unde ma asteapta Mette cu care urma sa calatoresc prin Uganda vreo doua saptamini inainte de a zbura in zona de razboi (ca atunci asa stiam eu ca e pe aici), la Johannesburg.

Ajunsa la hostel, Mette mi-a comandat urgent o bere si m-a prezentat amicilor din hostel, cu exceptia unuia, toti nu mai vechi de doua saptamini. Exceptia, Brett, un austrlalian la 42 ani, inalt si slab, destul de tacut si observator, cu o claie de par crescuta eratic ce se impreuna in partea de jos a capului cu o barba in care sunt convinsa ca misuna ceva. Australianul venise in Africa in cautarea bunastarii confirmata de secole de colonialism. Miner de profesie, stiind ca sudul Africii este de acum inaccesibil, a trebuit sa caute o tara nu prea des calcata de predatorii vestici, sau cel putin nu in ultimii 30 ani, ce are un sistem super-corupt si unde in general mediul ostil a lasat multe hectare de pamint neexplorate. Ajuns in Congo, a gasit un contact, care a gasit un contact, … , care stia pe cineva sus de tot in Guvern si care i-a garantat o afacere, 70% Brett, 30% ea (doar ca a dat un telefon). Cu o mare conditie, afacerea trebuie deschisa pe numele ei ca altfel nu se poate, banii investiti imediat etc. Si omul stiind ca nu are de ales si crezind ca doamna e desteapta si mai bine cistiga 30% din ce munceste numai el, devenind bogata pe termen lung, decit sa-i fure acum economiile de altfel modeste in comparatie, a zis ok, hai sa risc. Ceea ce a uitat Brett este faptul ca in Africa, orice suma ce la noi s-ar clasifica “economii” acolo este de ajuns pentru o viata intreaga. Ei bine, s-a dovedit ca doamna nu a avut tendinte foarte hapsine si s-a multumit cu “putin”. A doua zi Brett a fost arestat, aruncat intr-o inchisoare ingrozitoare, unde a stat vreo citeva saptamini in pura teroare, dupa care a primit o vizita de la doamna, ce i-a spus, daca vrei sa iesi de aici, semnezi un document cum ca toti banii sunt ai mei si tu dispari din tara in 24 ore, fara a incerca vreodata sa te intorci. Si uite asa, 2 ani mai tirziu de cind a ajuns in Africa, Brett sta in fiecare seara la masa cu citiva din sutele de turisti ce se perinda pe la hostelul din Kampala, doarme intr-un cort petecit si face economie la lame de ras, continuindu-si insa visul de a fora intr-o vagauna adinca plina cu aur si incercind sa convinga autoritatile ca el este persoana potrivita pentru a cauta acea vagauna, in schimbul unei felii considerabile din prajitura. Fara success.

Fiind cea mai apropiata persoana de virsta mea (caci din nou, toti calatorii aveau intre 19-22 ani, toti studenti fie in vacanta, fie intr-un proiect tip “salvam lumea”) am stat de vorba cu el mai mult decit oricine, timp in care am aflat povestea de mai sus plus incredibil de multe alte aventuri, toate etalate intr-o nota haioasa si optimista, fara nici un pic de amaraciune.

Deci acum o ora, stateam pe canapea navigind pe Facebook, mi-a venit in gind Mette si am zis, ia sa vad ce mai face. Am dat clic pe profilul ei, apoi pe “Photos” si mi-a sarit imediat in fata poza de mai sus. Poza s-a marit pe ecran dupa un alt clic nostalgic apasat pe nasul lui Brett. Mai jos de poza comentarii.. am citit si dupa citeva secunde de totala consternare am busit in cel mai sonor ris ultima vreme.

Primul comentariu (si singurul in Engleza din pacate) de la unul din amicii de joaca ai lui Mette: “Are these your parents? They look nice..”