Bafana Bafana

Dupa cronometrul de pe site-ul FIFA, la momentul cind public aceste ginduri, mai sunt 2 zile 2 ore 37 minute pina la fluierul de inceput al campionatului mondial de fotbal. Atmosfera este incendiara, fiecare secunda numarata in revers sta loc de gaz aruncat pe foc, fiind aproape rostita cu voce tare de catre fiecare locuitor si fiecare suporter strain vizitator al orasului gazda, Johannesburg. Niciodata Jozi nu a fost mai vivace si mai colorat. Rosu, albastru, alb, galben, verde, negru si portocaliu sunt cele sapte culori care in diverse nuante si combinatii flutura in vintul uscat de iarna pe sutele de steaguri decoratoare ale intregului oras.

Zeci de mii de suporteri se perinda pe strazi. Mexicanii isi poarta sombrero-urile cu mindrie, argentinienii dungati alb-albastru sunt vizibili de la o posta, brazilienii in tricouri galbene sunt batuti pe umar in timp ce se plimba increzatori ca vor duce acasa al 6-lea titlu, sud-africanii de toate rasele sufla la unison in vuvuzele pe acelasi ton infocati de calitatea de gazda a unui astfel de eveniment, italienii rid zgomotos la trecera brazilienilor, francezii au fete lungi din cauza nebagarii lor in seama, ghanezii, nigerienii, camerunezii si algerienii isi flutura steagurile simtindu-se intr-un fel ca acasa, suporterii din Coasta de Fildes se plimba crispati asteptind noutati despre recuperarea eroului lor national Didier Drogba, australienii si neo-zeelandezii incearca sa fie si ei zgomotosi desi sunt vadit complexati de maniera experimentata de sarbatorire fotbalistica a suporterilor sud-americani, koreenii sunt toti enervati fiind in permanenta confundati sud cu nord si nor cu sud, serbii si slovacii incearca sa dea explicatii interminabile despre locatia exacta a tarilor lor, americanii isi afiseaza stelele si dungile timid, speriati de ultimele amenintari teroriste, portughezii se plimba mindrii ca au cel mai bun jucator din lume (sau cel putin asa cred ei), spaniolii sunt incintati ca au una dintre cele mai populare echipe, englezii sunt iritati de faptul ca sunt clasificati ca cei mai inraiti hooligans. Si in toata aceasta adunare pestrita, eu ma simt ca un orfan, nu fara mama sau tata, ci fara tara pentru care sa-mi dau duhul suflind in vuvuzela sau rotind un steag deasupra capului.

Raspunsul meu la intrebarea de unde sunt, inevitabil aduce intrebari aditionale de genul “Ce s-a iantimplat cu fotbalul romanesc?” sau “Ce mai face Gheorghe Hagi?”, la care spre surprinderea tuturor, habar nu am sa raspund. Chiar asa oameni buni, ce s-a intimplat cu fotbalul romanesc? Si ce mai face Hagi dragul de el? Zic dragul de el pentru ca din cite am bagat eu de seama din conversatiile avute cu alti calatori, Gheorghe Hagi a marcat pentru multi straini Romania pe harta lumii.

Stau mereu sa ma intreb, cum ar fi fost daca Romania ar fi participat la campionatul mondial 2010, organizat in tara in care se nimereste sa locuiesc la ora actuala. Nu stiu cum va simtiti voi acasa, dar eu aici am murit de ciuda. Insa numai pina la un moment dat. A fost momentul in care am lasat la o parte regretele si am decis sa ma bucur de participarea la intregul delir devenind o suportera acerba a unei alte natiuni participante. Si am avut de unde alege, 32 la numar.

Asadar, la ora actuala ma plimb si eu pe strazi purtind tricoul Bafana Bafana, fredonind in gind Shosholoza si facind ocazional miscari ale dansului Diski.

Sho-sho-lo-o-oza! Sho-sho-o-lo-o-za! Ke nako South Africa!!

Oda Gospodinelor

Aseara a venit in vizita la mine un amic. In spiritul traditional masculin, primul gest a fost deschiderea usii frigiderului. Mi-l si imaginez bietul baiat, la volan, conducind spre casa mea, salivind la gindul plin de bunatati pe care cu siguranta urma sa le gaseasca in frigiderul cadinei bine hranite din Europa de Est, zona a lumii cunoscuta pentru concentratia ridicata de gospodine pe kilometru patrat. Insa surpriza, in frigiderul meu, printre borcanul de mustar, un altul de ardei iuti, doua lamii scofilcite, o jumatate de ceapa rosie, o cutie de carton de lapte si doua sticle de vin pe jumatate consumate ramase de la ultima petrecere, batea o briza rece cu iz de ceapa, adinc taietoare de orice speranta gustativa.

Mustaceam uitindu-ma la el, amuzata de vadita expresie dezamagita cauzata de penuria de alimente.

 Ai o felie de piine prajita ceva, m-a intrebat. Nu, i-am raspuns sec. Ceai ai, a continuat el pierzindu-si ultima nadejde de a da de lucru sucurilor gastrice. Da, am zis eu imediat. Din bogata selectie de ceai de slabit, ceai depurativ, ceai de galbenele, ceai de sunatoare, ceai de musetel si ceai digestiv, fara tragere de inima a ales ceaiul digestiv, alegere care imi facea abtinerea din ris din ce in ce mai dificila. I-am intins cana aburinda. Zahar, a intrebat? Nu, am rosit eu. Ok, spuse el cu suspinul unui om nemirat de raspuns, am sa ma multumesc numai cu lapte. Ok am spus eu, scotind cutia de lapte din frigider. Insa de data aceasta chiar m-a busit risul, cu gindul aiurea ieri dimineata, in loc de a o arunca la gunoi, am pus cutia la loc in frigider dupa consumul ultimei picaturi. Sorry, am spus jenata, strivind cutia edificator. Oh for f*ck sake! a explodat el, in risetele mele isterice.



Daca stau sa ma gindesc, singura perioada din viata mea in care am prezentat proprietati domestice a fost intr-o alta viata cind m-am bagat slujnica la casa unui anumit fost prieten pret de vreo doi ani de zile. Acea perioada o asociez cu cel mai mare efort depus vreodata, de a ma preface in cineva care stiu cu siguranta ca nu pot fi, combinat cu ostenitorul comportament de a arata placere in a face ceva care uram absolut. Pina atunci si de atunci incolo, activitatile casnice cu greu si foarte rar au aparut pe lista mea de "things to do". De mincat, maninc in majoritatea timpului in oras, de spalat rufe pentru timpul liber, spala masina, costumele si hainele de birou le duc la curatat, de calcat, nu e nevoie sa calc (criteriul meu de a cumpara haine a fost, este si va fi mereu croiala din materiale nesifonabile, calcatul fiind probabil activitatea pe care o urasc cu cea mai mare pasiune). Iar restul ce ramine, pina ce m-am mutat in Africa de Sud, mai puneam si eu mina pe un mop sau aspirator (asta cind nu era mama prin preajma). Insa de cind m-am mutat in Africa de Sud, sarcinile mele domestice s-au redus la lasarea pe masa din bucatarie a salariului lunar de R 500 (EUR 50) platibil menajerei care vine in fiecare vineri si pe care, trebuie sa precizez, o ador.

Nu cred ca exista ceva pe lumea asta care sa ma rapuna mai rapid decit preocuparile domestice. Le gasesc nu numai plictisitoare dar si incredibil de epuizante. Le admir pe toate gospodinele din lumea asta care smotruiesc case la nesfirsit, spala cosuri intregi de rufe sortate pe nuante, calca asternuturi si petrec ore la rind in caldura infernala din bucatarie batind, frecind, prajind, frigind, cocind, curatind, jupuind, fierbind, ungind si dregind interminabil mincaruri ce urmeaza a fi consumate in 30 de minute. Tin minte inca de cind eram copii, sora-mea si cu mine ne luptam din rasputeri sa evitam infimele sarcini casnice la care ne punea mama din cind in cind. Veneam amindoua cu niste scuze imaginative de exceptie care ma si mir ca nu au generat mai multe palme dupa ceafa de cite am primit. De exemplu, usturoi in nici un caz nu puteam curata pentru ca “ne pute sub unghii”. De parca ar fi stat vreodata cineva sa ne miroasa chiar in acel loc.

Simbata viitoare, la petrecerea cu tema ‘iarna e enervanta’ unde un amic al meu este DJ, la care voi participa dupa obisnuita dupamiaza petrecuta in clubul de tenis care va urma mesei de prinz luata cu doua amice intr-o cafenea din Melville imediat dupa terminarea sesiunii saptaminale de masaj de simbata dimineata, am sa ciocnesc un pahar de vin pentru toate gospodinele din lumea asta. Jos palaria pentru voi!