Roxana si furnica

Cu exceptia gargaritelor, toate insectele existente pe planeta asta, din punctul meu de vedere se clasifica in trei mari grupe: infricosatoare, scirboase si enervante. In cea de-a treia categorie, pe locul intii si la distanta mica de mustele clasificate pe locul doi, sunt furnicile. Serios, nu stiu ce a avut La Fontaine in cap cind a glorificat aceste creaturi siciitoare.

Nu stiu daca este un fenomen specific acestei perioade a anului dar de vreo doua saptamini am ajuns sa impart apartamentul in care locuiesc situat la etajul doi al unui imobil construit prin anii ’70, cu o intreaga turma de furnici ce se perinda ordonat si neobosit in doua sensuri, de la geamul dormitorului meu, pe linga perete, pe sub pat, apoi prin hol, toata distanta pina la bucatarie. Sunt mici mici si negre. Si in aceste ultime doua saptamini, sunt peste tot. Vreau sa iau un mar din fructiera, dau de furnici. Deschid sertarul cu tacimuri, trebuie sa le scutur de furnici. Vreau sa iau cerealele din bufet, mai ca-mi deschid furnicile usa. Nu mai pot lasa un vas peste seara nespalat pentru ca dimineata e plin de furnici. Iar gunoiul acum trebuie sa-l duc in fiecare zi pentru a evita transformarea cosului intr-un musuroi.

Aseara insa au intrecut masura. Cum stateam linistita pe canapea si citeam Solar, noua carte a lui Ian McEwan, dau pagina si atentia imi este atrasa de o bestie mica ce se plimba derutata intre rindurile 10 si 11. Daca am fost gata sa le las sa-si faca de cap la bucatarie, unde nu prea calc decit foarte rar, sus la etaj este zona mea unde chiar nu au ce cauta!

Am inchis enervata cartea si am pornit jos pe scari pe picior de razboi. Ajunsa in bucataria impecabil de curata, ca de, asa o tin de cind m-au cotropit nemernicele, atentia mi-a fost atrasa de un punct negru intr-un colt. Ma apropiu si vad o musca pe care am reusit sa o dobor aseara cu un ziar rulat pe post de sabie de samurai, plina de furnici. Vreo 20-30 am estimat eu. Intr-o adunare haotica, musuroiau pe si in jurul mustii. Fascinanta imagine. Care mi-a sters si ultimul pic de consideratie pe care am avut-o despre aceste creaturi. Va spun eu, furnicile sunt hienele insectelor! Atunci am luat decizia de a le extermina.

Pentru a avea succesul maxim, am facut un pic de cercetare. Si am aflat urmatoarele: totalul estimat de specii este de 22,000 dar pina acum au fost descrise numai 2,500. Furnicile reprezinta cea mai raspindita specie de pe planeta si formeaza intre 15-25% din biomasa animalelor terestre. Furnicile traiesc in societati foarte inalt organizate numite colonii, formate din milioane de indivizi special adaptati pentru diverse activitati necesare nutritiei, adapostirii si reproducerii. Indivizii se impart in femele subfertile sau uneori sterile (lucratoare), masculi fertili (trintori) și femele fertile (denumite matci sau regine). Coloniile sunt uneori descrise ca superorganisme deoarece furnicile par sa functioneze ca o entitate unitara, ele lucrind impreuna pentru a mentine colonia. Organizare acestor colonii este foarte avansata pentru lumea animalelor.

Dupa care am trecut la sectiune in care este descrisa importanta furnicilor. Conform Wikipedia, furnicile indeplinesc roluri cruciale in ecosistemele in care traiesc, de exemplu:

1. Multe specii sapa cuiburi subterane care au numeroase iesiri si tunele. Aerul si apa trec prin aceste pasaje subpamintene, asigurind oxigenul si umezeala necesare radacinilor copacilor.

2. Furnicile mincatoare de seminte deplaseaza semintele unor plante si le transfera in camerele depozit subterane dinauntrul cuiburilor lor. Aceasta activitate imprastie semintele, asa incat o parte din ele se pot raspindi in regiuni care sunt la mare distanta de plantele-parinti.

3. Furnicile din multe specii se hranesc cu alte insecte, care sunt fie vii, fie moarte. In acest fel, furnicile diminueaza dimensiunile altor populatii de insecte si recicleaza materia organica.

4. Utilizarea furnicilor tesatoare in plantatiile de citrice din sudul Chinei este considerata drept cea mai veche aplicatie de control biologic cunoscuta.

5. In Europa, tipuri variate de furnici sunt introduse intentionat in padurile de cherestea, unde vineaza omizile, impiedicindu-le astfel sa manince frunzele copacilor.

Ei si citind aceste informatii, m-am gindit, ce sansa am eu de a cistiga in fata acestui superorganism ce are ca scop in viata munca si lupta in comun pentru mentinerea coloniei, daca si-a pus in cap ca apartamentul meu este ideal pentru acest scop. Chiar daca omor un milion din ele, un altul ii va lua locul. Si apoi, de ce sa ma apuc eu sa zgindar ecosistemul din complexul Via Orvietto de pe Outspan Road, Johannesburg?

Si uite asa m-au facut niste vietati minuscule din familia Formicidae, care, impreuna cu familiile inrudite ale viespilor si albinelor, apartin ordinului Hymenoptera, sa duc gunoiul in fiecare zi si sa ajung sa raspund la intrebarea repetata a mamei de-a lungul anilor “La urma urmei mai copile, ce mare lucru sa speli blidul imediat dupa ce ai mincat?” Mda, nu e mare lucru.

Ramin insa cu speranta ca trecerea furnicilor prin apartamentul meu sa fie sezoniera.

Dulce copilarie

Am o prietena buna cu care pastrez legatura prin e-mail si cu care din cind in cind ne mai dam cite un telefon, cind suntem amindoua agasate de sefii nostrii si vrem sa ne razbunam prin a le maximiza factura telefonica. Ea la Bucuresti, in jurul paralelei 45° emisfera nordica, unde mereu a locuit de cind s-a nascut, eu in Johannesburg, la paralela 30° emisfera sudica, al cincilea oras din patru tari diferite in care am statut de rezidenta. Ea maritata cu iubitul ei din liceu cu care are doi copii superbi, eu un numar considerabil de fosti prieteni. 13 ani de la terminarea facultatii, vietile noastre au luat turnuri complet diferite. Si cu toate astea, conversatiile dintre noi curg neted si natural, in acelasi ton umoristic ce ne-a adus impreuna din prima zi cind ne-am nimerit una linga alta pe bancile salilor de lectura ale ASE-ului din Piata Romana.

Acum citeva saptamini, am schimbat e-mailuri scurte pe tema duioasa a amintirilor dintr-o perioada cu mult inaintea Playstation-urilor, Wii-urilor, a disponibilitatii canalelor de televiziune, a DVD-urilor cu desene animate sau a diversitatii si cantitatii jucariilor prezente in camerele copiilor ei sau a nepotului meu David. Intrebarea era: ce faceam noi cind eram copii? Si uite asa ne-am amintit amindoua regulile jocului “tara tara vrem ostasi” sau “hotii si vardistii” sau “1,2,3 cu fata la perete stai” sau cum se sarea elasticul sau cautarile asidue pentru cele mai bune pietre pentru sotron, sau procesul de cumparare a mingilor cu 18 lei pe care le aruncam in aer invirtindu-se in jurul axei pentru a determina gradul de rotunjime, sau a rularii cornetelor pe care le suflam prin tuburi de plastic.

Pentru mine insa, cele mai dragi memorii din copilarie vin din perioadele vacantelor de vara petrecute in casa Bunicii de la Simpetru. Desi numai la 7-8Km de centrul Brasovului, Simpetru oferea pentru doua luni si jumatate o lume ce nu avea nimic in comun cu cea in care traiam tot restul anului.

Cu o zi inaintea plecarii la Bunica, mama ne ducea la magazinul Universal de unde ne cumpara fiecareia o pereche de tenisi, trei tricouri si o pereche de pantaloni scurti, pe care eram libere (si nu am esuat niciodata) sa le faceam ferfelita pina ce ne intorceam inapoi acasa, in medie cu 10 zile inaintea inceperii scolii la 15 Septembrie. In tot acest timp, tata pregatea Skoda 120L galbena cu numarul de inmatriculare 4-BV-2714 (ce functiona in timpul saptaminii si la fiecare al doilea weekend in care era rindul masinilor cu numere “cu sot” sa iasa pe strazi), pe care o incarca cu chiar nu stiu ce, dar cu siguranta, nici macar o jucarie pe care o posedam. Stiam ca la Bunica, modalitatile de divertisment vor fi mult mai intense si interesante.

Casa Bunicii era formata din doua camere, una in care locuia si una de oaspeti (in care stateam noi), despartite printr-o bucatarie pe care o imparteam cu un intreg clan de muste, amplasate deasupra unui beci intunecos si rece, cu rafturi pe pereti pe care erau asezate regulat mere si gutui culese cu o toamna inainte din gradina, impachetate individual in foi de ziar si sub un pod plin cu reviste Scinteia si alte vechituri, plin de praf si gainat de porumbei, in care se puneau rufele la uscat in zilele ploioase si care reprezenta un univers fascinant pentru sora mea, lucru care nu l-am inteles niciodata copil fiind.

Casa in sine ocupa o suprafata mica in comparatie cu cea a intregii proprietati ce oferea optiuni infinite de amuzament pentru doi copii energici si foarte inventivi: sura mare cu claiele de fin pe care, in ciuda groazei Bunicii, saream de la inaltimea birnelor sustinatoare ale acoperisului, amuzate de panica oilor din tarcul din apropiere, surulita cu grine, borcane goale, saci prafuiti si pinze de paianjen de toate marimile si consistentele, atelierul cu scule ruginite si utilaje dezafectate, magazia cu lemne, grajdul cu animale (aici nu prea aveam voie sa ne avintam), larga gradina din spatele casei, cu copaci ramificati intr-un design ideal pentru catarat si tufe din care culegeam ruzincini coapte, care impreuna cu o lingurita de zahar asigurau un desert delicios.

In afara acestei proprietati si ca atare afara din raza vizuala severa a Bunicii, mai aveam zona dupa-gradini umbrita de salcimi cu coroane bogate, dealul Lempes pe care hoinaream cu ceilalti copii din sat, cotul riului Olt in care era sa ma innec la virsta de 7 ani, episod pe care sora mea, direct raspunzatoare de soarta mea, m-a pus sa jur ca nu-l voi relata niciodata parintilor (scuze sis, dar cred ca 30 ani mai tirziu putem considera ca am trecut de termenul “niciodata”), cimitirul sasesc a carui sombritate ne mutea instantaneu odata ce aveam curajul sa ne avintam in interiorui zidului imprejmuitor, lunca pe care prindeam carabusi, ulita nepavata pe care organizam diverse jocuri intrerupte de tropaitul tacticos al vacilor la drum de seara si multe multe alte locatii de la care ne intorceam epuizate, pline de zgirieturi si vinatai pe care le comparam inainte de culcare si pe care indiferent de gravitate, Bunica le trata cu eternul unguent Jegozinc.

Dupa doua luni si jumatate, timp in care in afara spalarii fetei si a miinilor intr-un lighean visiniu sub supravegherea Bunicii in fiecare seara si dimineata dusul saptaminal lua forma unei balaciri intr-o cadita din tabla in care Bunica spala rufe de mina, odata ajunse inapoi in apartamentul nostru de la bloc, mama ne impingea imediat in baie unde dadea drumul la apa in cada si unde ne punea la inmuiat pret de o ora.

Ma gindesc uneori la zilele de la Bunica si trairea in gind a acelor momente generaza un simtamint de reconstinta pentru existenta lor si nostalgie pentru zilele in care nici macar nu banuiam griji de genul soludurilor cartilor de credit, plata ipotecii pentru casa sau nevoia de promovare profesionala. Si mai ales imi amintesc unde-mi este inima, de ce iubesc Brasovul cu toate imprejurimile de rigoare, atit de mult.

Dansul pe masa

Eu am ajuns la concluzia ca sunt doua motive mari si late din care nu facem lucruri pe care, desi nu-s necesare existentei noastre, am vrea totusi sa le facem: pentru ca nu putem (din motive fizice, financiare, obligatii, etc.) sau pentru ca “nu se cade”. De la o anumita virsta, chiar daca reusim sa gasim o cale de trecere de primul motiv, din pacate lucrurile pe care am vrea sa le facem se izbesc intr-o masura considerabila si foarte violent de cel de-al doilea.

Aseara am iesit la un bar in care nu am mai fost pina acum, pentru a sarbatori in comun ziua de nastere a doi buni prieteni de-ai mei. Barul era situat la parterul unui bloc, avind acces prin doua usi metalice cu gratii. Inauntru, prin picla de fum luminata difuz de citeva becuri golase, am intrat intr-o sala tip cantina, cu tavan inalt si peretii spoiti cu o vopsea bej care desi lavabila, cred ca nu a mai vazut o cirpa inmuiata de la inceputul anilor 2000, pe care atirnau tablouri cu teme complet aleatoare si pe care erau scrise cu carioca neagra mesaje pentru musterii cum ar fi: “Daca inca ti se mai pare ca totul are sens, atunci inseamna ca bei prea incet.” Undeva in partea indepartata era organizata o tejghea improvizata pe peretele din spatele careia sta scris cu tuburi de neon rosii numele localului, “RoseBoys”. In cele doua sali ale localului unite printr-o spartura in zid, erau amplasate mese comune lungi si late din beton, la care puteai consuma pe niste banci simple de lemn, bucatele listate in meniuri scrise de mina pe foi albe A4.

In ciuda decorului lugubru, din cadrul usii mi-am dezvaluit coltii intr-un zimbet larg. Din fericire am ajuns la un stadiu in viata mea in care experianta m-a invatat ca intr-un bar nu conteaza decorul ci atmosfera. Imaginea din fata mea arata zeci de musterii animati ce dansau fie printre sau pe mese, in ritmul cintecului meu preferat “Billie Jean”.

M-am alaturat petrecerii pentru care venisem, formata din vreo 15 persoane. Rind pe rind, si la masa noastra toata lumea s-a urcat pe masa de beton unde au dansat peste capetele tuturor in maniera “mi se rupe”: cu ochii inchisi si bratele ridicate in aer.

O tipa cu picioarele pe pamint cum sunt, stateam cuminte la nivelul podelei uitindu-ma spre cei care se unduiau pe mese. Nu ca nu as fi vrut sa ma urc si eu acolo. Strimtoarea blugilor ce-i aveam pe mine faceau procesul de saltare pe masa aproape imposibil. Plus ca tocurile inalte pe care m-am cocotat aseara impreuna cu suprafata alunecoasa a betonului de pe masa, stropita cu bauturi imprastiate de-a lungul serii, nu imi inspira prea multa siguranta. Ca sa nu mai vorbim ca la cei 36 de ani ai mei, parca nu se mai cadea sa dansez pe masa.

Si cu toate aceste ginduri in cap, nu am observat ca defapt sunt singura din grupul meu care nu se urcase inca pe masa. La un moment dat insa, acest fapt a fost constatat de catre toti ceilalti participanti la petrecere. Patru miini apartinind a patru persoane diferite au inceput sa-mi fie fluturate in fata insotite de un “come on” urlat impunator peste muzica ce venea din boxele deasupra noastra.

Nu am putut refuza. Sau rezista. Am prins doua palme si o secunda mai tirziu, eram sus acolo. Blugii nu s-au dovedit chiar atit de strimti, iar spre surprinderea mea, suprafata mesei nu era alunecoasa deloc. Si culmea, toata lumea din jurul meu parea sa se uite la mine de parca chiar acolo se cadea sa fiu in acel moment, si nicaieri altundeva. Am continuat dansul urmatoarelor cinci melodii de la inaltime, in fumul si mai gros, rizind si facind cu mina altor dansatori de pe alte mese.

Asadar, indiferent de virsta, conjunctura si forma mesei din fata voastra, eu va doresc acum tuturor sa treceti de motivele si piedicile care nu va lasa sa va urcati pe ea si sa dansati in voie, macar din cind in cind. Va promit ca e fain.

2010 – Jurnal

12 Iulie, 2:58am

Impinsul usii de la dormitor imi consuma jumatate din energia ramasa dupa scoaterea cizmelor. Imi vine sa ma prabusesc pe pat dar stiu ca in ciuda oboselii, nu voi putea dormi daca nu ma bag in pijama. Incerc sa-mi dau jos tricoul rosu care se impiedica in jurul gitului. Realizez ca trebuie sa-mi scot fularul intii. Apoi urmeaza flisul cu gluga, apoi cele trei bluze de corp pe care le folosesc in drumetiile montane, toate odata, nu mai am rabdare sa le decojesc de pe mine rind pe rind. Pun pijamaua. Fara sa gindesc ma indrept teleghidata spre baie pentru a ma spala pe dinti. Din oglinda ma privesc niste ochi infundati in orbite. Dau drumul la apa si-mi pun miinile sub jet. Cu greu ma indrept din nou spre dormitor. Pun un genunchi pe pat si adorm in cadere.

30 minute mai devreme

Ma uit spre Inaki pe scaunul pasagerului si implorator, ii spun “Campeon, nu pot sa petrec cu tine in seara asta, sunt ingrozitor de obosita”. Cu o fata recunoscatoare, se uita inspre mine si da din cap afirmativ. Pe scaunele din spate Leno si Edu dorm cu suspine, aratind intentia lor clara pentru programul de seara. Invirt volanul, masina vireaza stinga, ma incadrez pe banda din mijloc.

25 minute mai devreme

Opresc masina in fata hotelului, Andrew deschide usa si se extrage greoi de pe scaunul pasagerului. Corzile vocale se pare ca l-au lasat balta in intregime, sopteste ceva cit poate de tare. Nu-l inteleg dar presupun ca-si ia ramas bun si ne ureaza noroc in viata. Ii spunem toti la revedere, Inaki ii ia locul pe scaunul pasagerului. In masina se asterne o liniste totala, doar “Irish Jane”, vocea GPS-ului meu, me anunta din cind in cind cind s-o iau la stinga, dreapta, sa intru sau sa ies de pe autostrada.

45 minute mai devreme

Imi caut cheia de la masina in buzunarul gentii. Degetele rigide invinetite refuza sa preia comenzile creierului in intregime. De o ora de cind am iesit din incinta stadionului Soccer City, tot drumul spre parcarea Randshow, visez la caldura emanata de radiatoarele din masina. E un frig cumplit. Punem vuvuzelele cumparate ca amintire (ca de suflat in ele tot nu am invatat) in porbagaj si ne prabusim pe scaune. Incet ne alaturam coloanei de masini ce se indreapta spre autostrada.

O ora si 20 minute mai devreme

5 scaune la dreapta mea, locurile 25 si 26 din rindul G, blocul 518 sunt ocupate de un cuplu cu peruci tricolore rosu-alb-albastru ce au fetele orientate spre tribuna opusa unde trofeul auriu este ridicat deasupra grupului de jucatori spanioli. Desi par concentrati, stiu si simt ca se uita in gol. Nici macar spectaculosul program de artificii nu le atrage atentia. O incarnare pietrificata a doua vise identice, spulberate in aceeasi masura. Pe grimasa ei impasibila curg lacrimi una dupa alta. Si nu e nimeni sa o consoleze pentru ca, el, trece prin aceleasi emotii. Doi suporteri spanioli pe scaunele din spatele lor ii bat pe umar si le intind fularele ros-galbene. Cu greu cuplul reuseste sa produca un zimbet si intind fularele portocalii la schimb. Dupa care isi indreapta fetele din nou spre tribuna opusa si continua sa nu lupte impotriva lacrimilor.

20 minute mai devreme

Doua sunete scurte si unul lung produs de fluierul oficial furnizat de catre FIFA are doua efecte diametral opuse in tribune: declansarea sindromului lovit de streche in suporterii spanioli si transformarea in stana de piatra a contingentului olandez. Pe gazon, efectul este unanim: mai toti jucatorii cad in genunchi. Singurul care se misca aparent indiferent, este arbitrul Howard Webb, care imi imaginez ca de abia asteapta sa iasa din incinta stadionului, din Johannesburg, din South Africa. Ma gindesc ca nu-l invidiez, nu as vrea niciodata sa mi se puna in sarcina soarta emotionala a unei intregi natiuni, pentru 127 minute!

6 minute mai devreme

In coltul stinga-sus al celor doua ecrane uriase ceasul arata minutul 116. In tribune, 84,490 de spectatori cu pielite si unghii roase cu cruzime urmaresc Spania in atac. Torres paseaza catre careu spre Iniesta, un aparator respinge mingea cu capul. Mingea ajunge la Fabergas care dribleaza scurt. Daca fotbalul ar respecta legi matematice, prin introducerea tuturor variabilelor existente, am presupune ca s-ar putea prezice un rezultat cert. In minutul 116, toti suporterii spanioli anticipeaza rezultatul ecuatiei date de variabilele de pe tern: pozitia lui Fabergas, pozitia, piciorul preferat si experienta lui Iniesta, distanta fata de poarta, distanta celui mai apropiat apartor, spatiul disponibil de manevrare. Contactul mingii cu bocancul sesarului declanseaza piedica arcurilor din picioarele suporterilor. In momentul cind mingea trece linia varuita talpile tuturor suporterilor se desprind complet de pe cimentul tribunelor. Detenta sariturii in aer atinge puntul maxim in aceeasi fractiune de secunda cind mingea loveste plasa portii. Un vacarm infernal se declanseaza. Pentru citeva secune pierd contactul vizual cu terenul, ma imbratisez cu Andrew, ridic pumnii catre spaniolul din fata mea care face la fel, bat palma cu spaniolii din spatele meu, topai incontrolabil. Undeva la coltul indepartat al terenului, o gramada albastru-inchis din care ies miini si picioare. Pe gazon 9 jucatori portocalii, un portar galben si un arbitru albastru.

62 minute mai devreme

Intreaga audienta portocalie erupe. Robben a primit mingea printre doi aparatori. Ultimul aparator clar nu-l mai poate ajunge, in fata lui este doar Casillas si poarta lata de 7 metri. Este imposibil sa rateze. Olandezii din apropierea mea scot niste racnete inumane. Sut.. cumva, mingea paraseste cadrul portii si se loveste de reclama din spatele portii. Pentru o secunda se asterne o liniste derutata, nimeni nu intelege cum este fizic posibil ca mingea sa nu fie in plasa. Urmeaza un urlet general spaniol. Robben isi freaca scalpul de functionar bancar. Toti ochii de pe stadion se indreapta implorator spre cele doua ecrane enorme. Pentru a nu incita publicul, este interzis a se arata reluari. Insa ratarea lui Robben este atit de ciudata incit organizatorii decid sa sparga regula. Casillas este ovationat cu un Ole prelungit. Linga banca de rezerve spaniola, Del Bosque se plimba de-a lungul liniei punctate cu maniera unui comisar de politie enervat de agilitatea unui criminal in serie de a scapa printre degetele politistilor de teren.

O ora si 25 minute mai devreme

Canavarro, singurul jucator italian care nu ma enerveaza, aduce trofeul pe gazon. Dupa ce-l prezinta in toate directiile si-l saruta tandru, il aseaza pe un pedestal. Incet si trist de despartire, se indreapta inapoi spre locul lui din tribune. In spatele zonei cu trofeul, in coltul stinga indepartat, un individ in tricou negru si jeans reuseste sa se strecoare printre oamenii de ordine si sa sara peste gardul cu reclame. Are de strabatut diagonala unei jumatati de teren pina la trofeu. Trei gardieni incep sa fuga dupa el. Omul e cu vreo 3 metri in fata lor. Publicul incepe sa fluiere si sa urle. Nimeni din jurul trofeului inca nu-si da seama ce se intimpla. Omul a ajuns la jumatatea distantei, gardienii sunt la vreo 2 metri in spatele lui. Inca 10 metri, publicul urla in delir. 5 metri pina la trofeu, e clar ca gardienii nu-l mai pot prinde. Un alt gardian de linga ziaristi vede in sfirsit ce se intimpla si porneste spre individ. Acum individul are 3 gardieni in spate la vreo 2 metri si unul in fata la vreo alti 2. Trofeul este numai la un metru distanta. Cu un ultim efort, intinde mina si atinge trofeul in urletele si aplauzele spectatorilor. In urmatoarea secunda este placat feroce de catre cei patru gardieni care se arunca cu toata greutatea, inutil si cu ciuda, peste el.

45 minute mai devreme

Ceremonia de inchidere se termina, merg grabita spre standul cu racoritore, mi-e o sete cumplita de vreo 3-4 ore de cind am mincat un pui Prego picant, dar nu am avut timp sa-mi iau o sticla de apa. Cobor treptele de iesire din blocul 518, mai am doi pasi pina la tejghea cind in difuzoare se aude un anunt ce nu-l inteleg urmat de un urlet general. Uit de sete si fug inapoi in tribune. Intr-un mobil fara capota Nelson Mandela face cu mina. Vuvuzelele incep sa duduie, publicul este in delir. Unui om cu adevarat special trebuie sa i se faca o primire pe masura. Palmele mele se alatura celorlalte zeci de mii intr-un ropot de aplauze.

35 minute mai devreme

Aproape toate luminile se sting, in difuzoare sunetul asurzitor al basilor zguduie toate stomacurile prezente. Bliturile camerelor de fotografiat sclipesc de jur imprejurul gazonului. Sunetul din boxe creste si odata cu el si zgrabuntii de pe pielea mea. O voce anunta “mai sunt 30 de secunde pina la inceperea ceremoniei de incheiere a campionatului mondial de fotbal, Africa de Sud 2010”. Pe ecranele uriase apare 30. Apoi 29.. 28.. fiecare secunda insotita de o bataie asurzitoare. Odata ajuns la 10 intreg stadionul numara cu voce tare la unison.. 9..8..7..6..5..4..3..2..1. Explozie de lumina si urlete. Nimeni nu poate fizic sa stea jos sau sa se opreasca din urlat.

10 minute mai devreme

“Buena suerte amigo” ii spun lui Inaki. Fiecare cu biletul lui in mina mergem spre portile spre care avem bilete. Eu impreuna cu Andrew, restul fiecare in alta directie. Ma uit pe bilet, trebuie sa mergem la poarta 10, intrarea J, blocul 518, locurile 29 si 30. Pornesc vijelios, din cind in cind ma uit peste umar sa vad daca Andrew tine pasul cu mine. Inima imi bate rapid in anticiparea imaginii din interiorul stadionului. Zeci de mii de suporteri se perinda in toate directiile in incinta stadionului, pentru fiecare tricou rosu sunt 5 tricouri portocalii. E clar ca Spania joaca in deplasare. O Doamne, te rog lasa-i sa cistige!

20 minute mai devreme

Tocmai am trecut de primul cordon de securitate. Soccer City este in fata noastra in intreaga-i splendoare. Capacitatea construita este de 94,700 locuri. Datorita transformarii unei intregi tribune in briouri pentru comentatorii de radio si televiziune, in seara asta capacitatea este de 84,900 locuri. Soccer City este situat in cartierul Soweto care si-a luat numele de la South-West Township. Soccer City si Wembley sunt singurele stadioane cotate 5 stele din lume.. cica. A fost construit in ultimii doi-trei ani pe locul unui alt stadion minuscul. Spre mirarea tuturor avind in vedere arhitectura spectaculoasa si ca atare foarte complicata, stadionul a fost predat lui FIFA in Decembrie 2009, cu 5 luni inainte de data contractuala de 1 Mai 2010. Ne alaturam masei de suporteri care se fotografiaza din toate pozitiile si cu rinjete de toate marimile si formele. Peste tot sunt camere de televiziune filmind suporteri in trecere. Un grup portocaliu format din 8 barbati se fotografiaza cu o pancarda pe care scrie mare si increzator “2010- third time lucky!”. Inaki se arunca in mijlocul lor urlind cu accent spaniol sisiit “I don’t sssink ssso!”

Trei ore mai devreme

Ne asezam in jurul mesei, suntem hamesiti. Comadam fiecare care cum. Il intreb pe Andrew cum de a avut un bilet in plus. Imi explica: initial biletul a fost cumparat pentru fiul lui al carui cel mai bun prieten a decis sa se insoare pe 10 Iulie, in Belgia. Ca atare, fiul nu a mai putut participa si biletul i-a fost oferit unui amic de-al lui Andrew, Bob din Portland, Oregon. Bob a trebuit sa-si anuleze calatoria in Africa de Sud deoarece tatal lui a murit cu citeva zile inainte. Ca atare biletul a fost scos la vinzare printr-un anunt la mica publicitate. Primul cumparator s-a retras simbata seara ininte de meci. Al doilea cumparator nu a raspuns la telefonul mobil vreo 30 minute. Al treilea cumparator, un spaniol pe nume Guido, i-a zis ca déjà a gasit un bilet. Desi Andrew trebuia sa zboare de la Cape Tow la Johannesburg azi dupa-amiaza, a schimbat biletul pentru un zbor de dimineata ca sa aiba timp sa vinda biletul inainte de meci. In momentul cind a aterizat pe aeroportul international din Johannesburg, a primit telefonul lui Guido.

O ora si 20 minute mai devreme

Inaki si cu mine fugim pe scarile rulante in jos spre sala de asteptare a terminalului B de zboruri domestice din aeroportul international din Johannesburg. Leno si Edu au ramas in urma. Inaki se duce spre scaunele argintii si-l ocheste pe Andrew din prima. Ne salutam zgomotos, Andrew ii stringe mina si ii spune “Viva Espana!” cu accent Canadian. In urmatorul moment scoate biletul dintr-un plic si mi-l intinde. O senzatie de usurare ma cuprinde in totalitate. Inaki se uita cu tandrete spre mine si-mi spune “ti-am zis eu ca facem rost de inca un bilet!” Andrew ne spune ca e singur. Il invitam sa vina cu noi la meci.

20 minute mai devreme

Sunt ingrozitor de stresata, déjà am rata doua iesiri de pe autostrada spre aeroport, ma uit la ceas, canadianul a zis ca ne asteapta numai o ora. Ma uit in oglinda retrovizoare, Edu e cel mai calm si calmul lui ma calmeaza si pe mine. “De cind am plecat?” intreaba Leno. "30 minute" raspunde Edu cu un ton care defapt spune “ce naiba va stresati asa ca doar avem timp cacalau!”. Reusesc sa nu ratez a treia iesire.

30 minute mai devreme

Edu ma linisteste si-mi promite ca voi merge la meci. Inaki ne face cu mina sa mergem spre el. Linga el trei indivizi dubiosi, ii intreb daca au un bilet de vinzare. Ei zic da, incep negocierile, mi se pare dubios ca sunt dispusi sa dea din prima o treime din pretul cerut. Inaki imi face semn din cap nici sa nu ma gindesc, un suporter spaniol vorbeste la telefon cu cineva, Inaki imi face semn cu capul spre el. Suporterul spaniol inchide telefonul “ok” spune “e un tip in aeroport, il cheama Andrew, e Canadian, e in sala de asteptare terminalul B, sta pe scaunele argintii, a zis ca va asteapta o ora, vi-l da la pretul oficial.” Ii multumim. “Cum te cheama?” intreaba Inaki. “Guido” raspunde spaniolul. Incepem sa ne indreptam la pas grabit spre parcarea subterana a complexului Sandton City.

5 minute mai devreme

Ajungem in Nelson Mandela square si ne amestecam printre suporteri spanioli si olandezi, reporteri de televiziune, camere de luat vederi, turisti. Inaki are o privire de rechin, evalueaza toti cetatenii prezenti. “Ma duc sa-i intreb pe spanioli” ne spune si dispare de linga noi spre un grup rosu, zgomotos. FIFA a avertizat cumparatorii de bilete despre numarul de bilete false ce se vehiculeaza asa ca nu ne putem avinta sa cumparam de la chiar oricine.

10 minute mai devreme

Antrenorul portarilor spanioli vine din spatele oamenilor de securitate care nu lasa pe nimeni sa intre in hotelul DaVinci unde este cazata toata federatia spaniola de fotbal. Ii inmineaza lui Inaki doua bilete. Vorbesc un pic, dupa care isi string miinile, Inaki ii ureaza success. “Ok” zice Inaki cind ajunge linga noi fluturind doua bilete “mai avem nevoie de inca unul”. Sunt disperata, unde mai gasim noi acum la ora 11:05am in ziua finalei campionatului mondial de fotbal, inca un bilet! Imi vine sa pling. Edu se uita la mine jumatate amuzat. “Vamos, vamos!” ne grabeste spaniolul.

O ora si 45 minute mai devreme

“L-au sunat pe Edu de la spital” spune Leno. “Brazilianul e ok, are o intoxicatie cu alcool dar e ok. Au sunat la ultimul numar apelat de pe telefonul brazilianului.” Rasuflu usurata pentru o secunda si uit de brazilian pentru totdeauna.

15 minute mai devreme

Bat la usa apartamentului. Leno deschide usa, i-am trezit pe toti trei. In loc de buna dimineata Inaki imi spune cu o voce ragusita “Es-pa-na! Es-pa-na!”. Ii raspund la fel. Imi vine sa-i ajut sa se imbrace, sa mergem cit mai repede spre hotelul DaVinci. Stiu ca nu are rost sa fim acolo inainte de 10:30am dar nu mai am rabdare.

O ora mai devreme

Ma ridic din pat nerabdatoare si ma bag sub dus. Apa fierbinte sterge un pic din nervii acumulati. Sunt obosita da nu-mi pasa, de abia astept sa ies din casa.

2 ore si 30 minute mai devreme

Ma trezesc buimaca si ma uit la ceas: 5:30am. Am dormit numai 45 minute? Pun capul inapoi pe perna dar nu mai reusesc sa adorm. Gindurile se izbesc haotic de peretii interiori ai crainiului. Incerc sa ma calmez dar nu reusesc.

O ora mai devreme

Ajung acasa, intru in dormitor si ma asez pe pat cu capul in miini. Pentru a nu stiu cita oara in noaptea asta ma intreb “cum este posibil sa-mi spuna asta cu o seara inaintea finalei?”.

30 minute mai devreme

Il asezam pe brazilian pe scaun. Buldogul sef ne spune in sfirsit ca a chemat salvarea. Chiar nu mai avem ce cauta acolo. Plus ca incepem sa fim intimidati de privirea nu prea prietenoasa a celorlati dulai. Ininte de a-i baga telefonul inapoi in buzunar, Edu isi suna propriul telefon de pe telefonul brazilianului dupa care se uita spre buldogul sef si ii spune “Daca miine sun la telefonul asta si nu raspunde, ma duc direct la politie, ai inteles?”

10 minute mai devreme

Leno devine foarte enervata si se adreseaza impunator buldogului sef sa aduca un scaun si sa cheme salvarea. Cu o incetineala enervanta, omul se supune si executa amindoua comenzile. Edu inca incearca sa mai afle si altceva despre baiatul inert decit ca e brazilian si il cheama Felipe. Suna citeva numere din agenda dar nimeni nu raspunde.

5 minute mai devreme

Brazilianul este dus de tot. Complet inert. Sta rezemat de un zid, trebuie sa-l sustinem sa nu cada.

5 minute mai devreme

Edu il buzunareste pe baiat si ii scoate telefonul. Din numerele apelate si mesajele text primite isi da seama ca e brazilian si ca il cheame Felipe.

10 minute mai devreme

Incercam cu disperare sa aflam de la baiat cum il cheama, unde sta. Nu poate scoate nici un cuvint.

20 minute mai devreme

Hotarim sa incheiem seara. In drum spre iesire vedem un baiat la vreo 22-23 ani care incepe sa se usureze in mijlocul barului. Are ochii inchisi, e atit de beat incit habar nu are unde e. De linga el, o namila mulatra cu muschi proeminenti, tatuat din cap pina-n picioare si cu o alura de ucigas, il ia de git si incepe sa-l tirasca afara. Omul de ordine de la intrare, cu o fata si atitudine de buldog, i se alatura ucigasului in procesul de mustruluire a musteriului beat. Noi 4 privim de la 5 metri. La un moment dat incepe sa nu ni se mai para in ordine. Desi l-au scos din bar si buldogul i-a dat drumul, ucigasul il sugruma pe baiat in continuare. Leno si cu mine incepem sa strigam la el sa-l lase in pace, este clar ca baiatul nu se poate opune, este mult prea beat. Amindoua incepem sa strigam cum ca vrem sa chemam politia. Buldogul intervine si il convinge pe ucigas sa-l lase in pace, ceea ce ucigasul pina la urma face. Baiatul cade inert pe jos. Alti doi dulai oameni de ordine il ridica pe baiat si il imping catre noi. Toti 4 facem cerc in jurul lui. Ucigasul se uita intimidant la noi.

O ora jumate mai devreme

Ne mutam din clubul Cocoon care a devenit enervant de aglomerat, in News Café, un bar dragut din Sandton City. Peste tot: portocaliu. Suporterii olandezi au umplut orasul. Nu imi ia mult sa remarc statura lor fizica. Ma apropriu de urechea lui Leno si o intreb daca e ceva neinregula cu mine sau toti barbatii olandezi sunt superbi? Imi spune sec “nu, totul e in regula cu tine, sunt intradevar superbi!”. Inalti la 1,90m, cu umeri lati, blonzi, cu ochi albastrii, dinti perfecti, capete pline de par, fara burti. TOTI! In tot barul vreo 10 spanioli, mici, nerasi, cracanati, tuciurii.

2 ore si 30 minute mai devreme

Inaki inchide telefonul si ne spune “a spus sa fim la hotel mine dimineata la ora 10:30am. A zis ca o sa faca tot posibilul sa ne gaseasca bilete.”

1 ora si 45 minute mai devreme

Telefonul incepe sa-mi sune in buzunar, inainte de a raspunde ma uit la numarul de pe ecran, incepe cu +47, prefix de Norvegia, inima incepe sa-mi bata. O voce de femeie intreaba de numele meu, ii spun ca eu sunt, ies in holul blocului. Vocea se scuza si-mi spune ca are vesti foarte proaste pentru mine, comanda mea a fost anulata, din pacate nu-mi pot vinde un bilet la finala. Pentru citeva clipe nu pot spune nimic, simt ca mi se scurge tot singele din creier. Nu stiu ce sa zic si inchid. Vin inapoi in apartament si incerc sa nu pling in hohote, desi nu pot tine inapoi citeva lacrimi. Leno si Inaki se uita cu mila la mine si ma asigura amindoi ca facem cumva astfel incit sa merg la finala. Nu-mi pot lua gindul de la telefonul primit. Cum este posibil sa cumperi un bilet la finala campionatului mondial de fotbal de la o agentie cu reputatie si sa te sune cu o seara inintea evenimentului sa-ti spuna ca au anulat comanda si ca voi fi rambursata! Nu gasesc nici o logica. Inaki incearca sa ma linisteasca din nou, la ora 11:30pm (peste 2 ore) trebuie sa-l sune pe antrenorul portarilor spanioli sa vada daca poate face rost de inca doua bilete.

30 minute mai devreme

Leno deschide usa. Imi face cunostinta cu spaniolul, il cheama Inaki. Facem conversatie despre cupa mondiala, ii spun ca miine pe stadion voi urla pentru Spania, urmeaza sa mergem impreuna, numai noi doi, o sa-l iau de acolo pe la ora 3pm. Inaki imi spune ca tocmai a facut rost de un bilet pe gratis de la federatia spaniola de fotbal, prin intermediul antrenorului portarilor care este prieten bun cu un prieten de-al lui din Bilbao. Asa ca acum are doua bilete, unul cumparat dimineata la negru, si asta pe gratis.

30 minute mai devreme

Intru in pizzeria mea preferata si comand 4 pizza. Imi verific telefonul pentru a 10 oara in ultima ora. Nimic. Dau telefon la poarta la servici sa-i intreb daca au primit vreu plic prin curier pentru mine. Nu, mi se raspunde. Pentru a 7a oara in acea zi. Iau cele patru cutii de pizza si pornesc spre Leno.

O ora mai devreme

Formez numarul de Norvegia si astept. Sunt pusa pe hold. Intr-un final o voce agasata raspunde cu “da”. Ii dau numarul comenzii si imi exprim ingrijorarea ca este déjà ora 6pm, Simbata, o zi inaintea finalei si eu nu am primit biletul. Mi se spune sa stau linistita, sunt pe lista, biletul va fi livrat fie azi pina la ora 10pm la adresa data (adresa de la birou) sau mi se va comunica adresa de unde pot sa-l ridic mine dimineata. Le spun ca nu ma deranjeaza sa ridic biletul inainte de meci dar vreu sa stiu sigur ca ma duc la finala. “Stai linistita, te duci sigur la finala.” imi spune vocea.

Cinci ore mai devreme

Stau prabusita pe canapea, telefonul suna. Leno. Imi spune ca a ajuns spaniolul in Johannesburg, l-au luat de la aeroport, l-au dus in Nelson Mandela square unde se perinda toti turitii si unde a reusit sa-si ia un bilet la negru de la un suporter German. Facem un plan sa iesim seara in oras la o bere impreuna si sa aranjam cum merg la finala cu spaniolul.

12 ore mai devreme

Sunt intr-un bar in Sandton, plin de suporteri. Penultima seara a camionatului mondial din Africa de Sud, trebuie sa ies. Sunt cu amica si colega mea Paola, o mexicanca ametita pe care o cunosc de cind am ajuns aici si care tot nu pot sa ma decid daca e amuzanta sau enervanta. Un jurnalist argentinian ii da tircoale. Lasata de izbeliste, ma altur unui grup de spanioli. Ii intreb daca merg la finala. Imi spun toti cu tristete ca nu, trebuie sa munceasca, seful nu le-a dat liber dar le-a promis un televizor. Lucrau ceva in telefonie, cade reteaua fara ei sau asa ceva. Ma intreb in gind, daca ar juca Romania in finala campionatului mondial de fotbal si eu s-ar intimpla sa locuiesc in orasul unde este finala si mi s-ar impune sa muncesc chiar in seara aia, care se nimereste a fi o duminica, la un servici de care nu depinde viata nimanui, oare cite secunde as sta pe gind pina sa-mi dau demisia? Decid ca nemaritat fiind, fara copii sau alte obligatii stringente.. probabil mai putin de una. Le spun ca am bilet ceea ce le mareste pupilele. Unul dintre ei pe nume Jesus imi spune “iti dai seama ca mergi la meciul vietii mele?”

12 ore mai devreme

E ora 11:30am, vineri, sunt la birou. Prietena mea Leno (am fost la liceu impreuna, nici nu mai vreu sa ma gindesc de cit timp ne cunoastem ca ma apuca depresia) imi trimite un e-mail, e disperata sa gaseasca un bilet pentru un spaniol care lucreaza pentru aceeasi companie (dar in Spania) si care urmeaza sa aterizeze miine (Simbata) dimineata in Johannesburg. Ii dau un numar al unui individ care a avut doua bilete de vinzare si care le-a scos la mezat pe panoul publicitar de la servici. Ma ofer sa-l iau cu mine spre Soccer City, imi spune, ok vorbim mine.

Epilog

Acum este joi seara, 15 Iulie, 4 zile de la sfirsitul camionatului mondial de fotbal. Johannesburg este trist, tacut si rece. Nu mai e nici macar un turist. Cu inima frinta sau nu, toti s-au indreptat la un moment dat spre aeroport si au zburat spre realitate. Spun asa pentru ca intradevar, 2010 FIFA World Cup South Africa a fost un vis.

Poate va vine greu sa credeti dar urmatorul meci de fotbal pe care il voi urmari in intregime va fi meciul de deschidere al cupei mondiale din 2014. Nu sunt departe de adevar cind spun ca nu ma pasioneaza fotbalul ca si sport. Insa cupa mondiala este evenimentul meu preferat, este singurul eveniment care ne uneste, de oriunde am fi.

Pentru a nu stiu cita oara in viata mea mi s-a confirmat din nou cit de norocoasa sunt. Norocoasa sa trec printr-o astfel de experienta, de a fi lasata sa observ lumea din jurul meu, in cele mai extreme momete. Sa invidiez bucuria simtita de suporterii spanioli de a fi campeones del mundo. Sa admir fidelitate suporterilor olandezi care in ciuda frigului si cu inima rupta in mii de bucatele, au stat stoic pe locurile lor cuminti pina ce ultimul membru al echipei lor a disparut la vestiare. Sa observ fanatismul suporterilor argentinieni care fluturau un steag pe care sta scris cu carioca neagra “pentru patrie luptam, cu glorie murim”. Sa ma distrez la planificarea vacantei in Africa de Sud dupa faza grupelor a suporterilor francezi si italieni. Sa urlu pe stadion alaturi de infima galerie sud-koreana care chiar si la scorul de 4-1 pentru Argentina tot mai avea sperante. Sa zimbesc ingaduitor la linistea brazilienilor dupa meciul cu Olanda, de obicei cei mai galagiosi suporteri. Sa simt tristetea tuturor africanilor de orice natie si culoare care au sperat ca Ghana va tine visul in viata pentru Africa. Sa fiu martora a ciudei incredibile a mexicanilor de a fi eliminati chiar de rivalii lor de-o viata, Argentina. Sa-mi imaginez frustrarea suporterilor englezi de a avea o echipa ingrozitor de saraca formata din cele mai mari talente individuale din fotbalul actual. Si mai ales, sa locuiesc aici, in Johannesburg, unde am ajuns sa ador suporterii Sud-Africani, pentru cum s-au unit in spatele echipei Bafana Bafana, pentru cum au primit toate natiile vizitatoare, pentru cum au imbratisat oportunitatea de a arata lumii ca sunt capabili de a organiza un astfel de eveniment, pentru cum si-au arata unul altuia, ca indiferent de ce s-a intimplat in istorie sau ce se va intimpla in viitor, cu totii, de orice rasa si culoare, sunt cu certitudine “Proudly South African”.

Bravo South Africa! Si multumesc.