Spyro

Convingator cum numai David stie sa fie aplicind metoda siciielii pina la scoaterea din minti, am acceptat in final, doua saptamini mai tirziu, sa ma joc cu el pe Playstation. Trebuie sa precizez, in lumea mea jocurile digitale de orice fel fac parte din categoria activitatilor la fel de interesante precum privitul vopselei uscindu-se. Dar acum citeva zile, lipsita de energia necesara de a spune NU acestui copil, m-am asezat docil in fata televizorului unde mi-a fost inminata o consola cu butoane mult mai multe decit as fi putut manevra chiar daca as fi avut inca un set de cinci degete la dispozitie.

Ce jucam, l-am intrebat? Dragonul Spyro, a spus David pe un ton razboinic luind pozitia unui ninja in miniatura. Dupa o scurta introducere a manevrelor principale, alegerea modului multiplayer si a dragonilor (mie mi-a revenit chiar Spyro din imagine) am fost transferati in templul focului unde a inceput circul.

Doua-trei minute mai tirziu, David ma intreaba ce fac. Ii raspund firesc, incerc sa te omor. Dar suntem in aceeasi echipa, imi urla inapoi. Aa.. zic eu, ok atunci trebuie sa omor toti zgubiletii ce vin spre noi? Copilul se uita spre mine cu o privire plina de dubiu asupra proprietetilor intelectuale ale matusii, nu sunt zgubileti sunt gnomi, mi-a spus cu un ton apasat.

Patrat, patrat, patrat! urla David spre mine.. si acum X, de doua ori? Unde sunt astea intreb? Jocul e pus pe pauza, copilul vine nervos, imi arata niste butoane. Ok spun, si cum stiu cind sa le apas? Pai ti se spune pe ecran, imi spune David cu un suier agasat printre dinti. A ok. Incepem din nou. Sari, sari mi se urla din nou in ureche. Cum, intreb? Pai ti-am arata la inceput, ma uit spre David, e rosu la fata aproape de a izbucni in plins. Imi vine sa rid, dar pare asa serios ca ma abtin. Of, imi spune, nu mai trecem de nivelul asta in vecii vecilor, ce e asa de greu sa intelegi. Zburam peste un zid unde ne asteapta niste cristale verzi. David imi explica, trebuie sa le spargi tu pentru a primi amindoi puterile. Neindeminateca, ma invirt in jurul lor gasind imposibila stabilirea in vecinatate. Desigur ma gindesc, am sa le scriu celor de la Sony sa faca console cu manete de directie mai usor de manevrat. Sub privirea taietoare a nepotului, reusesc intr-un final sa sparg cristalele. Spyro primeste foc, energie, gheata si inca ceva si dragonul lui David primeste otrava, frica, vint si iar inca ceva ce nu-mi amintesc. Continuam jocul, copilul e din nou iritat de incetineala cu care alerg sau zbor pe coridoare, printre ruine. Cei doi dragoni trebuie sa stea mereu impreuna pentru a-si mari puterile. Alti zgubileti cu forme diverse ne ataca, Spyro aproape e ucis, David e nervos ca-si pierde energia aparindu-ma in loc de a inainta prin templul focului. Urla din nou la mine sa fiu atenta. Incep sa obosesc, nu mai inteleg nimic. Pe ecran e un vacarm de nedescris, suntem atacati din toate directile, ecranul e plin de culori vii, predominant portocaliu de la flacarile aruncate de Spyro, de acum apas pe toate butoanele odata. David imi porunceste sa nu-mi irosesc rezerva de foc aiurea, eu ma enervez, acum copilul vrea sa mai si planific ce fac in conditiile in care eu de abia inteleg ce se intimpla. Sunt atit de ametita incit uit cum arata Spyro. David explodeaza cind il intreb care sunt eu “si un bebelus ar fi mai priceput decit tine”. Fac o miscare gresita, Spyro cade intr-o prapastie si scapa din miini (sau labe sau picioruse, sau ce-or avea dragonii), diamantul colectat acum cinci minute apasind pe butonul cu cerculet. La vremea aceea, diamantul, mi-a explicat David, a trebuit sa fie colectat pentru ca are niste proprietati foarte importante. Pe care bineinteles ca nu le-am retinut. Si a trebuit sa am grija sa nu-l scap (ceea ce se poate intimpla numai cazind in prapastie) pentru ca altfel ne intoarcem inapoi la nivelul anterior. Ceea ce ar fi fost desigur un dezastru. Acum fara diamant in brate trebuie sa mergem de unde am plecat! Nepotul e aproape de o criza de apoplexie. Ma ridic enervata de pe scaun, arunc consola pe canapea, “noroc bun” ii spun. Copilul incepe sa plinga, eu ies vijelios din camera. Sora mea aude vacarmul, vine la fata locului, primeste explicatii asupra inutilitatii matusii. Sora incepe sa-i explice: David, trebuie sa intelegi, Roxana nu stie sa joace si nici nu-i place. Nu poti obliga pe cineva sa se joace cu tine in aceste conditii. Ce? Ti-e ti-ar place sa te puna Roxana sa crosetezi?

Consternata de exemplul educativ, am incercat sa-mi tin in friu hohotele. Mi-au venit in cap lectiile de lucru manual de la scoala unde desi am fost strict instruita sa numar ochiurile de pe fiecare rind pentru a scoate un fular in forma de dreptunghi lunguiet, crosetele mele nepasionate cumva reuseau sa produca numai forme trapezoidale sau clepsidroidale, si asta in putinele ocazii cind am avut rabdarea necesara de a impleti mai mult de 20cm in lungime.

Mai in gluma, mai in serios, intre Playstation si PSP, se pare ca preocuparile copilului, ca defapt a multor alti copii crescuti si educati intr-o epoca hi-tech, includ in mare majoritate jocuri digitale sau activitati similare. Vremurile clar nu se mai potrivesc cu abilitatile matusilor innapoiate care pot performa la un nivel satisfacator la cel mult Scrabble sau Comoara lui Piticot.

Va trece un an pina la urmatoarea vizita acasa cind mi-am propus sa-l surprind pe David cu abilitatile mele de a-l propulsa pe Spyro prin templul focului sau a altor decoruri la fel de violente, solicitante si primejdioase, in timp record. Sunt convinsa ca voi reusi. Acum ca atitudine am, mai trebuie doar sa ma inscriu la niste cursuri de Playstation. Aveti vreo idée unde?

Scoala Generala Nr.22

Degeaba, cum sunt vazuta ca stau cind vin acasa, in ultimile zile mi s-a distribuit nobila sarcina de a-l colecta de la scoala pe nepotul meu David (7 ani).

Am coborit din masina in fata unei porti de sirma impletita, la intrare in curtea Scolii Generale Nr.22 amplasata in spatele pietei Astra din cartierul brasovean cu acelasi nume. Nu a fost deloc greu sa o gasesc, arhitectura specifica scolilor generale a facut-o usor de reperat. Curtea scolii musuroia de parinti, bunici, copii de virste diverse, cei mai mici inaintind robotic ghidati de la spate in singura directie vizibila din interiorul glugilor salopetelor de fis bufante luate peste hainele de scoala, cu alura unor angajati a unei misiuni NASA proaspat aterizate pe o planeta ostila.

Am inaintat incet prin multime spre intrarea principala. La stinga un teren de sport acoperit de un strat considerabil de gheata pe care 8-9 baieti cu virste intre 10 si 14 ani, se chinuiau sa-si pastreze echilibrul in procesul de sutare a unei mingi artex imposibil de controlat, spre un cadru din fier forjat. Trei dintre ei, dezbracati de hainele restrictive, alergau cu obrajii rosu-singe, emanind aburi in temperatura inconjuratoare de -6C.

Am intrat in cladirea scolii intr-un décor rece lipsit de personalitate, cu pereti golasi placati pina la nivelul umarului cu folii de PFL lucios, maro, rezistent tuturor elementelor distructive imaginabile. Am inceput sa urc scarile de ciment cu margini tocite de talpile grabite ale zecilor de generatii educate in doua regimuri politice diametral opuse. La etajul doi, m-am oprit in fata ultimei usi pe partea stinga (dupa cum am fost instruita) prin care am bagat capul cautindu-l cu privirea pe nepot. Sala de clasa era decorata cu buget restrins numai de desenele elevilor. Deasupra tablei, in locul pozei tovarasului secretar general, stema Romaniei. La catedra, o invatatoare care in ultimii 20 de ani si-a schimbat numai prefixul de la “tovarasa” la “doamna” si nimic altceva.

“Ai luat vreo nota azi?” l-am intrebat pe David cu o usoara maniera severa? Spre fericirea mea, a raspuns nu. Zic spre fericirea pentru ca daca as fi fost confruntata cu indicative bune, as fi stiut cum sa reactionez insa la anuntul unui “insuficient”, precum s-a intimplat cu o zi inainte, as fi avut probleme majore in a ma arata dezamagit-enervata.

Deci cu o zi inainte, bietul copil, cu o fata vinovata a declarat un “insuficient” la muzica. Anunt ce mi-a luat toata vointa in a ma abtine din explozia de risete ce-mi statea in git, imaginindu-mi-o pe biata invatatoare incercind sa scoata macar un sunet muzical dintr-un copil care a fost fascinat de zgomotul produs de vuvuzela pe care i-am adus-o din Africa de Sud, cel mai bine vindut obiect in timpul campionatului mondial de fotbal. Bineinteles ca a trebuit sa ma arat profund nemultumita de aceasta veste, comportament ingreunat de amintirile de acum 23 de ani cind eu insami am fost selectata pentru a face parte din corul alte scoli generale cu alt numar. Dupa testarea abilitatilor melodice, datorita staturii impunatoare, mi s-a poruncit sa stau frumos in ultimul rind si sa dau din gura, fara a scoate insa nici un sunet. Daca nu eram buna la cintat macar dadeam bine la imaginea completa a corului.

David se uita la noi cu o privire imploratoare, de intelegere a angoasei prin care a trecut fiind pus sa cinte neputincios in fata clasei. M-am uitat dojenitor spre el, cu mila in acelasi timp. Daca ar sti dragul de el ca este numai la inceputul unui lung drum pe parcursul caruia va trebui sa se lupte cu sinusuri si cosinusuri, formule chimice ale diverselor substante, timpuri si forme detaliate ale verbelor folosite exclusiv in Oltenia, disecarea frazelor si propozitiilor in predicate, adjective, substantive si adverbe, explicarea detaliata prin formule a fenomenelor fizice priceperea carora necesita numai un pic de bun simt, date istorice exacte usor de incurcat si multe multe alte informatii ce peste ani de zile se vor dovedi complet irelevante.

Insa ceea ce cu siguranta va ramine din urmatorii 8 ani, va fi nostalgia simtita cind va trece voluntar sau involuntar, pe linga poarta Scolii Generale nr.22 unde marginile treptelor vor fi si mai tocite si unde alte generatii de copii vor lua multi alti “insuficient” la muzica.

Sarbatori Romanesti

Am ajuns acasa la Brasov dupa o absenta de un an de zile. Azi dimineata, cu usori fluturi in stomac, m-am urcat intr-o Dacia Logan cu un semn de taxi oprita in fata casei parintilor mei, cu destinatia centrul orasului, fara scop sau tinta precisa, doar asa, sa vad ce mai face orasul meu drag, care e atmosfera acum inainte de Sarbatori.

Dese ori sunt intrebata despre traditiile romanesti, ce se maninca, ce se bea, pronuntarea unei fraze la intimplare, descrierea porturilor si obiceiurilor. “Si acum de Craciun, ce faceti?” m-au intrebat niste amici acum o saptamina in timp ce trageam cu dintii carnea de pe niste aripi de pui prajite pe gratarul din balconul apartamentului meu din Johannesburg.

Si le-am spus. In primul rind, in oras, in Piata Sfatului si pe Republicii, doua locatii unde poti filma linistit filme de epoca, tarabe cu podoabe de Craciun, Kurtos colaci proaspeti scosi din cuptoare mobile si oale aburinde cu vin fiert, fac o plimbare la pas agale la cele -10C, foarte acceptabila. Aici m-au intrebat “cum adica vin fiert?”. Le-am explicat, iei vinul, il pui in oala, arunci cuisoare, poate si niste mere ciopirtite (nu?) si-l fierbi. Se uitau dubios spre paharele de vin rosu din miinile lor. La cele 30C, pe fata lor se citea dezaprobarea totala a acestei idei.

Am trecut mai departe. Ceea ce este cu adevarat minunat le-am explicat, mai ales la Brasov, este ca sunt sanse foarte mari ca orasul sa fie acoperit feeric cu un strat generos de zapada, lucru care impreuna cu petrecerea unei zile glaciale la ski in Poiana Brasov, da trosnirii focului din semineul parintilor mei o adevarata nota de basm. Au fost foarte impresionati de mersul din casa in casa in ajun de Craciun, cintind colinde si consumind vin de casa si cozonac cu nuca sau mac oferit de gazde, devenind din ce in ce mai greu de a reproduce decent mai mult de doua versuri din “O Brad Frumos” sau “Trei Pastori” de la a 5-a familie vizitata incolo. “Ce frumos!” au exclamat toti. Apoi m-au intrebat de masa de Craciun. Se mainca foarte mult porc, le-am spus. “Porc?” mirati toti. Da.. singerete, cartabosi, slanina, cirnati, friptura, jumari, untura, soric. Cu cit mai mult colesterol, cu atit mai bine. Si sarmale. Am descris sarmalele cu mamaliga si smintina. Dupa etalarea detaliata a acestui meniu, rosul aripilor de pui a incetinit considerabil.

Insa piesa de rezistenta a fost descrierea procesului de taiere al porcului la care am asistat an de an cind eram mic copil in casa Bunicii de la Simpetru. Nostalgica, cu privirea in gol am descris intrunirea familiei, ascutirea cutitelor, pregatirea vaselor, a focului, paielor pirjolitoare. Ghita (nume dat de catre unchiul meu oricarui porc ce a fost vreodata gazduit temporar in grajdul din spatele casei) era ademenit in curte, unde apoi era omorit in niste guitaturi sfisietoare (noi copiii eram mereu somati sa stam in casa sau in sura sau oriunde altundeva pina ce procesul de porc-ucidere era terminat). Dupa care Ghita, cu limba scoasa si gitul taiat era pus pe patul de paie, cu un lighean sub jugulara. “Absolut nimic nu se pierdea” le-am spus amicilor, “mincam si limba si creierul”. Atunci de abia am observat tacerea si privirile oripilate ale audientei. Am continuat.. noi copiii de abia asteptam pirjolirea porcului pentru indepartarea parului de pe piele si degustarea celui mai rivnit produs, soricul. Mai ales de pe burta, unde pielea este mai moale. Ei aici am fost rugata sa ma opresc si sa trec mai departe. Le-am zis de Plugusor in ajun de An Nou, de petrecera de Revelion care trebuie programa de cu trei luni ininte si la care duceam sala de boef si vinete frecate, de junii (mai ales cei tuciurii) ce merg cu Capra in ziua de Anul Nou.

Nu de putine ori am descris toate aceste traditii si de fiecare data reusesc sa string o audienta fascinata. Am intrebat si eu la rindul meu de alte traditii in alte tari. Concluzia mea este ca in preajma Sarbatorilor de iarna, Romania este locul unde trebuie sa fii. Restul lumii este mega-plictisitor.

Pentru cei care nu sunteti (inca) aici, orasul este acoperit de un strat considerabil de zapada si se pare ca in curind ratracii vor trebui sa intre pe pritiile din Postavarul. Tarabe cu decoratiuni de Craciun si Kurtos colaci sunt deschise, aburi de la oalele de vin fiert ies imbietor in gerul intepator, centrul este impodobit si luminat, forfota pregatirilor se apropie de toi, farmaciile iau in primire stocuri considerabile de Triferment. Pe scurt, Brasovul este gata de voie buna!

Sarbatori Fericite tuturor!

Raspuns

Acum vreo citeva vineri, in jurul orei 3pm, am incarcat sacosele in masina si impreuna cu Simon, dusi am fost catre muntii Drakensberg, partea centrala sa fiu mai precisa. Obisnuita fiind de acum cu abilitatile de ghid montan ale lui Simon, bagajul meu a continut: fluier, haine anti-intemperii, busola, folie termo-protectoare de culoare portocaliu turbat usor de reperat, chibrituri, lanterna, baterii.

Pret de trei zile, am avut program in principiu liber si doar citeva sarcini bine determinate. De exemplu in timp ce Simon era responsabil de gratarul din fiecare seara (sarcina care-i lua in medie 4 ore!!), eu eram responsabila in a aduce o bere de la rece cind sticla din mina lui era intoarsa peste 90 grade. Si tot asa tot weekendul, fiecare cu treaba lui desi in marea majoritate a timpului ne-am avut unul pe altul in raza vizuala.

In Romania il am pe Razvan, in Irlanda il am pe Paul si in Africa de Sud l-am gasit pe Simon. Am stat si m-am gindit oare de ce aceasta nevoie de a ma atasa de reprezentantii sexului opus, nu numai cu scopuri romantice dar de multe ori, din simpla amicitie. Ei bine in acest weekend, in prezenta lui Simon, am gasit raspunsul la aceasta intrebare. Am sa incerc sa explic.

Mic copil fiind, porecla dobindita in cercul de prieteni al parintilor mei a fost “Vasilica”. Pentru ca eram cea mai baiata dintre toti baietii din cartier. Am inceput cariera fotbalistica pe post de atacant, de unde am migrat spre pozitia de portar direct proportional cu rata de bombare a pieptului si a partii dorsale. Pina la virsta de 16 ani am purtat fusta de maxim 3 ori. Si apoi dintr-o data, pe la 16 ani m-am indragostit si gata, am zis pa lui Vasilica. Pe scurt.

Versiunea lunga include foarte multe detalii de genul neintelegerii fetitelor de aceeasi virsta cum se pot juca cu niste papusi ale caror membre nu le poti demonta, ce nu au nici macar un surub in constitutia lor. Sau topaitul cu precizie in jurul unui elastic intr-un spatiu de doi metri patrati cind poti alege o minge rotunda dupa care sa alergi cu scop pe un intreg teren. Sau mai tirziu supararile una pe alta pentru ca alta a spus nu stiu ce despre una, alteia.

Apoi la 16 ani, am iesit din zona testosteronica dominata de subiectul adoratiei mele si am inceput sa ma socializez cu reprezentantele sexului plapind spre care el isi arata intregul interes. Si de atunci, pe linga schimbarea radicala a preocuparilor si subiectelor de coversatie, am observat totodata si comportamente total noi cum ar fi ravna de a impune reguli, exprima pareri si da indicaii nesolicitate, capacitatea de a te pierde cu o harta in mina sau in ciuda obtinerii directiilor exacte, nevoia de a merge peste tot in turma si de a cara genti pline cu nimicuri absolut indispensabile, capabilitatea de manipulare prin etalarea unui intreg spectru de manifestari isterice de la punerea boticului pina la urlete pitigaiate, abilitatea de a pierde orice sens in conversatii pastrind insa un chip angelic, dorinta disperata de a aduce permanente imbunatatiri fizice. Pe masura ce am invatat sa patrund in aceasta lume, am devenit incredibil de fascinata. A parut un fel de sport de performanta foarte amuzant, neamenintat de nevoia de a te retrage.

Ne uitam si eu si Simon la singurul punct luminos din noaptea adinca, jarul ce déjà carboniza coastele de miel. In vacarmul greierilor si a altor lighioane ce spargeau constant linistea inconjuratoare, nicunul dintre noi nu scosese un cuvint de o buna bucata de vreme, nesimtind nevoia de a ne interoga “unde ti-e gindul?” sau a patrunde in spatiul personal. In cele din urma Simon spune “cred ca am ars coastele”. Eu tac. El continua “nu ma certi?”. Am raspuns sec “nu”. A zimbit “Roxy, you’re cool”.

Si asa dintr-o data am gasit raspunsul, motivul nevoii de a fi Vasilica din cind in cind. In ciuda bogatei diversitati prezentate de lumea Evelor, nu pot rezista dorintei de a trai simplu, rational, cu simtul umorului in majoritatea timpului pornit, intr-un mediu netulburat de dilema culorii ojei de pe unghiile de la picioare sau de nevoia disperata de automutilare prin smulgerea parului corporal, unde sensul directiei este bine pozitionat si solutiile simple sunt exprimate instantaneu, unde notiunile de liniste si tacere sunt adinc apreciate, unde nevoia de complimente repetate si asiguratoare este aproape inexistenta si raspunsurile monosilabice sunt acceptabile.

Doamnelor, suntem epuizante!