Avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor...

Ma aflu in una dintre cele mai fascinante locatii unde o persoana se poate afla la un moment dat, in aeroport.

In jurul meu o forfota continua, niciunul dintre calatorii ce-mi intra in raza vizuala nu banuieste ca undeva intr-un colt, o femeie se uita la ei, ii studiaza, diseca variante, face prezumtii, trage conluzii si se muta la urmatorul subiect. In medie, trei minute/persoana. Desi in fata mea sade un individ care déjà e in minutul sase. In ciuda verighetei de pe mina stinga. De uitat am voie, da?

Miroase a croissant proaspat copt si mi-e pofta. Mi-e ciuda ca de abia am mincat. In difuzoare se anunta zboruri, ore, porti, persoane lipsa, masuri de precautie. De peste tot diverse masinarii fac “bip” sau “ping”. Daca stau sa ma gindesc, “bip” sau “ping” sunt cele mai des intilnite zgomote in viata mea. Totul face fie “bip” fie “ping”. Zgomote ce au ajuns o necesiatate.. ce dau dependenta. Ma cauta cineva: bip, mi s-a adus aminte de ceva: bip, cuptorul a terminat de incalzit cina: ping.

Stau pe niste scaune in fata unei cozi de mai mult de o suta de persoane, la poarta C12. Toti pasagerii sunt letargici in procesul de aderare la rutina aeroportuara. Greutati corporale se muta de pe un picior pe altul, butoanele telefoanelor tasteaza sms-uri, ziare sunt rasfoite incomod in picioare, baloane de guma ies printre buzele copiilor avertizati toata saptamina dinaintea zborului ca daca nu sunt cuminti si rabdatori, nu vor mai fi luati in veci in calatorie.

Ma uit in jur sa vad cine ma analizeaza. Nimeni. Ma irita chestia asta, sigur sunt si altii carora le place sa priveasca oameni si cu siguranta trebuie sa fie ceva interesant despre mine. Cel putin asta m-a facut Mama sa cred de o viata. Insist cu privirea, ma holbez la oameni doar doar ma remarca cineva. Intilnesc insa numai priviri preocupate, care se uita, fara a vedea. Ma gindesc, daca ar fi sa incep sa ma scobesc in nas, instantaneu as fi observata de cel putin zece calatori. Sunt temptata sa experimentez teoria dar parca nu-mi vine. Mai bine rod o unghie. Incep incet sa rod, nu unghia, ci pielita, intr-un unghi imposibil care necesita ridicarea bratului la nivelul umarului. Imediat o doamna intre 60 de ani si moarte, asezata in fata mea, citeva scaune la stinga, se uita la mine si-mi intilneste privirea. Zimbeste ingaduitor.

In difuzoare se anunta ceva, toata coada prinde viata. Valize sunt ridicate de pe podea, ziare impaturite, telefoane bagate in buzunare, capace insurubate la capetele sticlelor de plastic, copii impinsi de la spate. In urma anuntului de schimbare a portii, toata masa ordonata in sir indian se dezintegraza si incepe sa se grabeasca spre noua poarta, pentru a forma un alt sir indian, insa a prinde o pozitie mai buna. Eu nu inteleg acest comportament. La urma urmei, avionul pleaca atunci cind toti calatorii sunt imbarcati si centurile de siguranta legate. Unde ne gabim cind suntem in aeroport? De cind calatoresc, mi-am format un obicei, sunt mereu printre ultimile cinci persoane care intra in aeronava, intr-o tentative de a prelungi timpul dedicat observarii multimii.

Cei mai amuzanti mi se par calatorii ne-experimentati , vizibili de la o posta. Toti au aceleasi maniere: se uita repetat pe cardul de imbarcare, apoi spre ecranele informative, cu gura cascata si o expresie faciala total confuza, simtind nevoia sa puna o intrebare cuiva, oricui. Dupa care urmeaza cetatenii seniori, de un calm impenetrabil, care si-au format o rutina de calatorie foarte bine stabilita de-a lungul anilor ce include invariabil prezenta unei borsete cu acte la indemina, fie atasata la briu, agatata de git sau petrecuta peste umar. Pe locul trei sunt cuplurile. Acestea se impart in doua categorii: pina la 35 ani si peste 35 ani. Cei pina la 35 ani, el face toate demersurile: predarea bagajelor, pastrarea cartilor de imbarcare, gasirea portii asezarea bagajelor de mina in compartimentul deasupra capului. Cei peste 35 de ani, el doar urmeaza femeia, supus si increzator, doara ea de acum invariabil stie mai bine si este cu mult mai eficienta.

Gata, e timpul sa ma imbarc. Cape Town here I come!

Sfat sud-african

Ca sa-l caracterizez intr-o singura fraza, Simon este intens, foarte principialist, cu ambitii politice de a salva planeta de nedreptati, uneori incredibil de amuzant dar in mare parte foarte serios, genul de etern romantic ce dispare de pe fata pamintului de fiecare data cind isi gaseste “sufletul pereche”.. care bineinteles ca este clasificat si iubit ca atare, de absolut fiecare data.

L-am cunoscut pe Simon acum vreo 3-4 luni, la o cina in casa unor amici comuni. Primul lucru gasit imediat in comun, a fost dragostea fata de Mama Natura, indiferent in ce forma de relief vine exprimata. Avocat de profesie (partener la Eversheds, specializat in drepturile omului, la ora actuala face numai munca pro-bono intr-o incercare disperata de a plati un pic din datoriile generatiilor anterioare de sud-africani albi) similar mie, Simon isi petrece in mare 8ore/zi, 5zile/saptamina, intr-un birou, printre hirtii si dosare, calendar, laptop, clame de hirtie, perofratoar si capsator. Numai ca lui se pare ca-i place.. Aceste amindoua similaritati ne-au adus impreuna in citeva drumetii echivalente a ceea ce numeam in liceu la Brasov "mers la Curmatura", din dorinta de a petrece cit mai mare pare a timpului liber, in aer curat si spatii deschise.

Dupa citeva incursiuni in “bush-ul” african, ghidata de Simon, am gasit chiar foarte admirabila dragostea lui fata de glia-i strabun-colonizata. Imediat dupa terminarea facultatii, Simon a plecat in lume. Dupa patru ani de calatorit si oprit in Germania, UK, Brazilia, US, Simon a realizat cit de mult isi iubeste tufele si vremea africana si s-a intors convins ca Africa de Sud este intr-adevar raiul pe pamint. Parere care nu l-a parasit de atunci si care este expirmata din plin prin etalarea unui suris mindru pe fata cind iesim in decor.

Weekendul trecut (inainte de perindarea bezmetica de vreo 3 ore printr-o padure deasa de la poalele muntilor Magaliesberg, habar neavind unde ne aflam, impiedicindu-ne in vegetatia abundenta pe care trebuia sa o rupem cu miinile si pe sub care uneori trebuia sa ne tirim fiind prea greu de dovedit, inaine de a ajunge intr-un final, zgiriati, jegosi si insetati la poarta unei ferme in care traia un fermier foarte amabil ce s-a uitat lung la noi, ce dupa explicatiile noastre despre ruta luata ne-a intrebat daca am vazut vreunul din cei trei leoparzi ce traiesc liber in zona, dupa care cu generozitate s-a oferit sa ne conduca 10Km la locul unde aveam parcata masina) stateam amindoi anesteziati de orice griji mature, sub un copac bine-facator de umbra si de 15 minute discutam despre cite nuante de verde sunt in copacii de pe dealul vecin.

Dupa care Simon mi-a povestit de copilaria lui care a continut un copil descult fugind printre tufele savanei in cautare de serpi mici ori alte lighioane similare. Apoi vazind privirea mea ingrijorata spre directia de unde venea latratul baboonilor, mi-a dat o intreaga explicatie asupra comportamentului acestor animale, asigurindu-ma ca nu sunt un pericol, ei vor doar sa fie siguri ca noi stim ca suntem in teritoriul lor, in timp ce s-a ridicat in picioare si a stat nemiscat, la vedere pina ce baboonii s-au potolit.

Ca si emigrant sau turist, uneori pare imposibil in a pricepe pe deplin cultura unui alt popor. Aceasta adaptare este insa infinit simplificata daca aceasta cultura este explicata si traita alaturi de un localnic pasionat de si complet fidel acelei culturi.

Si cu asta in minte, m-am uitat spre Simon si i-am zis “stii Simon, tu, un sud-african get-beget, daca ar fi sa dai un sfat scurt prietenilor mei care vor sa vina in Africa de Sud, care ar fi acel lucru ce ar fi pacat sa nu fie facut, pe care ar trebui musai sa-l faca sau sa-l experimenteze un calator in tara ta?”

Dupa doar citeva secunde intense a zis “ Roxy, daca cineva viziteaza Africa de Sud, e musai ca macar o data sa 1) fumeze un spliff cu iarba sud-africana si 2) stea la umbra intr-un bush si sa se uite la o girafa” dupa care s-a intors spre mine si accentuind cu degetul aratator ridicat in aer “IN ACELASI TIMP!”.

Asadar, cei care va ginditi sa veniti in vizita in Africa de Sud, iaca un sfat cu pedigree. Enjoy!

Privire inocenta

Acum vreo citeva weekenduri m-am gasit in compania unui june eligibil, un pic mai tinar ca mine ca de, daca ar fi mai batrin, sansele ar fi sa nu mai apara fie june, fie eligibil, fie amindoua.

In prezenta altor doi amici, conversatia a curs la debit normal, cu un pic de nuante de interes, el mentionind fosta prietena, eu fostul prieten, asa sa fie clar ca 1) suntem neatasati amindoi si 2) avem orientari heterosexuale. La un moment dat, in focul unui monolog din partea junelui cu subiectul “eu”, al carui fiecare cuvint il ascultam cu interes, incurajam cu bunavointa si asimilam cu o docilitate feminina cum sade bine, omul mentioneaza ca isi imparte viata cu o pisica. Si cit de fantastica este aceasta. Cita consideratie a pus in educarea ei, cum e bine sa faci un zgomot cind animalul face o prostie dar zgomotul sa fie detasat de stapin (de exemplu pleznirea unui obiect cu un bat, astfel incit pisica sa se sperie si sa nu mai faca prostioara dar in acelasi timp sa nu prinda frica de stapin). Si multe multe altele. Instantaneu mi-a venit in gind zicala unui amic bun de-al meu care mi-a zis odata “Ca femeie singura, stii ca nu mai e nici o speranta atunci cind te gasesti Simbata seara la coada intr-un supermarket deschis non-stop si tot ce ai in cos este o sticla de vin si mincare pentru pisici.”

In tot acest timp, eu i-am acordat junelui aceeasi atentie, reusind sa mentin tensiunea muschilor obrajilor in acelasi suris firav si timid pe care l-am etalat pe tot parcursul conversatiei. Intr-un final a observat ca desi expresia faciala este constanta, debitul de intrebari aditionale a scazut dramatic. S-a uitat spre mine dornic de participarea mea in subiectul descris. Cu siguranta, probabil se gindea el, femeile ii gasesc si mai atragatori pe barbatii sensibili carora le plac animalele, inca suride, trebuie sa aiba intrebari. Ii citeam gindurile ca intr-o carte larg deschisa. Si ca sa-i fac pe plac, am deschis gura si cuvintat singura intrebare generata de creierul meu in acel moment, singura intrebare ce imi oferea singurele informatii ce doream sa le stiu despre acel patruped: “citi ani are pisica?”.

Sapte ani, a raspuns el dupa ce si-a revenit din surpriza de a fi fost intrebat altceva decit ce culoare are, ce rasa e sau mai stiu eu ce ale intebari poate sa puna cineva despre o mita. De aici, conversatia a luat usor alta turnura, am discutat despre politica administratiei americane si impactul omului in procesul de incalzire globala. Subiecte in timpul carora, surisul de pe fata mea a disparut, fiind inlocuit de o grimasa serioasa, grava, plictisitoare.

Daca este un animal pe lumea asta fata de care nu as putea sa arat vreodata nici un pic de afectiune, acesta este pisica. Ce fel de animal de casa este acela care este agasat cind ai vizitatori, complet enervat cind pleci de acasa dar in acelasi timp super relaxat cind el lipseste cu zilele, foarte frustrat cind nu primeste de mincare atunci cind trebuie desi cind prinde un soarece nici prin cap nu-i trece sa faca cu el nimic altecav decit sa se joace cu cruditate inainte de-al omori, ce face pipi peste tot cind este furios pe stapin, care nu vine cind este chemat decit daca este intr-o dispozitie foarte buna, ce te zgirie daca nu are chef de joaca sau afectiune, ce ajunge pina la urma sa dreseze stapinul in a se comporta conform dorintelor lui! In acelasi timp, cind reuseste sa te scoata din sarite, tot ce trebuie sa faca este sa se uite la tine intens cu ochii perfect rotunzi, sa se gudure pe la gezne, sa-ti sara in brate si sa toarca linistit in poala, sa faca un pic de tumbe luindu-se de ciucurii de la covor. Eu imi imaginez ca undeva la intrunirile pisicilor, rid toate cu lacrimi cind isi descriu ce molii, usor de amuzat si simplu de impacat sunt stapinii lor.

Si inainte de a ma contrazice, cazind prada privirii inocente pe care aceste creaturi sunt in stare sa le genereze, ginditi-va ca daca ar fi destuli de mari, aceste animale ne-ar minca fara nici un pic de regret! Fiind mici si ca atare ineficiente in atac, acestea se multumesc cu a ne acorda privilegiul de a le lasa sa doarma in patul nostru si de a le hrani la timp.

Ham ham!

Capcana sertarelor

Se spune ca cel mai traumatizant (enervant si depresiv in acelasi timp) eveniment dupa un divort, este mutatul. De la virsta de 18 anisori de cind am zburat din cuibul matern, 18 ani, 4 tari si 14 locuinte (fara a le numara si pe cele temporare de 1-2 luni) mai tirziu, s-ar presupune ca am nervii imprastiati in toate punctele cardinale. Ca sa-l citez pe nepotul meu David “nici gind!”.

Pentru mine fiecare mutat de casa este un nou inceput. Si la fel am privit si mutatul saptamina trecuta, intr-un alt apartament, un pic mai mare si mai linistit, ca de, daca e sa faci o schimbare, e indicat sa o faci numai spre mai bine.

Ceea ce ma surprinde de fiecare data cind imi imapchetez catrafusele pentru a le plasa intr-o noua locatie, este cantitatea de obiecte si articole clasificate in categoria “rahaturi” pe care cumva reusesc sa la achizitionez, abandonez si izolez in afara razei vizuale.

Am inceput impachetatul cu impaturirea si indesarea hainelor in genti si valize. Dupa care am continuat (adica menajera, ca sa fiu cinstita) cu stocarea vaselor, oalelor si tacimurilor in cutii de carton. Apoi cartile de pe rafturi, obiectele decorative. Si intr-un final.. continutul sertarelor.

Inventate, sau mai bine zis perfectionate in jurul secolului al 17-lea de catre colonialisti, sertarele au fost proiectate cu scopul de a acomoda intr-o maniera cit mai accesibila diverse articole vestimentare si accesorii de marime mica. De-a lungul timpului, daca ma intrebati pe mine, acestea au devenit nimic altceva decit containere colecoare de nimicuri al carui uz viata noastra extrem de ocupata nu are timp sa il analizeze. Echivalentul tridimensional al covorului sub care impingem mizeria adunata in graba.

In sertarele mele am gasit: cabluri conectoare si accesorii pentru diverse aparate electronice pe care nu le-am folosit niciodata, facturi in plicuri nedeschise, agrafe, mosoare de ata, nasturi, ace de siguranta, lipici, banda scotch, caiete cu notite, carti de credit anulate, un portofel vechi cu niste bancnote straine, poze, un set de surubelnite, luminari parfumate, un lacat si o cheie cu numarul 10 scris cu carioca, un ceas elecronic sport cu cureaua albastra si buton pentru lumina, o lanterna pentru cap, baterii, o ascutitoare, bilete la diverse evenimente, un bisturiu, foarfeci, doua truse de manichiura descompletate, un aparat de tuns scame, si mai multe baterii, carduri de memorie pentru aparatul foto, 3 perechi de casti de urechi, insigne promotionale, 3 sticlute de oja invechita, bigudiuri (?!), manuale de utilizare a aparatlor casnice, suruburi, bijuterii din margele, pile de unghii, ochelari de soare, convertoare de priza (Europe to UK, UK to Europe, UK to South Africa, UK to Asia si South Africa to UK, UK to US), magneti de frigider, carti de vizita colectate aleator, harti si brosuri, ghiduri de calatorie, rujuri, certificate de garantie expirate, creioane cu virful tocit, pixuri fara mina, doua oglinzi portabile, dopuri de urechi, mini-tripod pentru aparatul foto si multe multe altele.

M-am uitat la toate aceste obiecte si m-am gindit la ce diferenta ar aduce vietii mele daca in loc sa le mut in noua locuinta, le pun pur si simplu in tomberonul de gunoi. Mi-a venit in cap una din legile lui Murphy care spune ca 5 minute dupa ce ti-ai taiat unghiile, trebuie sa faci ceva ce necesita prezenta lor. Dupa care am scos sertarele din lacas si am varsat tot continutul in cutiile transferatoare. Desigur, nu a nevoie sa precizez ca ultima data cind am atins aceste obiecte a fost cind le-am transferat in aceste sertare din cutiile in care au fost impachetate in urma transferului din alte sertare, la fel de rar folosite, din Irlanda.

Va invit acum sa priviti ce aveti prin sertare. Va garantez ca obiectele se vor clasifica in urmatoarele categorii:

1) ah.. am uitat de asta (10%)

2) ah.. uite unde era, cit l-am cautat (5%)

3) oare de unde am asta (15%)

4) asta oare la ce foloseste (20%) sau

5) nu am nevoie dar mi-a lene sa ma duc la cosul de gunoi (50%).