Dilema

Una din cele mai constante preocupari ale minunatei minti umane este jonglarea cu argumente de tot felul in procesul de solutionare a dilemelor de care ne izbim in fiecare zi. Intr-o mina avem argumente pro, pe care le aruncam spre cealalta mina plina cu argumente contra si cind amindoua sunt in aer, mai avem timp sa ascultam si ce altii au de zis. Se pare ca avem nevoie numai de un simplu simbure de dubiu, dupa care tot ce trebuie sa facem este sa ne lasam liber in voia propriei imaginatii si puf.. dilema este fabricata si dezvoltatata, gata de disecat. Zi de zi.

Cu toii trecem prin dileme de tot felul, unele mai dificile ca altele. Oare sa-mi schimb serviciul? Sau sa ma mut intr-o alta emisfera? Sa-l parasesc, sa nu-l parasesc? Oare ma place si cum sa ma port, ce sa pun pe mine? Oare unde si ce sa maninc la cina? Si tot asa.

Toti suntem diferiti si percepem aceasta lume in mod diferit. In functie de unde, cum si cu cine traim, dilemele sunt diferite si cu greu putem sti unii ce gindesc, sau cu ce se confrunta, altii. Insa cu totii, de oriunde am fi, avem in comun, sau mai bine zis am trait in comun, cea mai dura dilema din viata noastra. Zic dura, pentru ca este prima cu care ne confruntam in viata asta, in adevartul sens al unei dileme ce ne poate rasturna universul.

Zilele trecute, sora mea draga s-a mutat din casa parintilor mei unde a locuit temporar cu nepotul meu David care a facut 7 ani in Aprilie, intr-un apartament la parterul unui bloc. Mutarea la bloc nu a fost pe gustul viitorului scolar pina la momentul cind a descoperit puzderia de copii din curtea blocului. In general foarte sociabil, David si-a facut imediat prieteni si acum pare ca s-a acomodat foarte bine in noul mediu.

Cit de frumoasa a parut compania constanta a colegilor de joaca in prima saptamina, aceasta s-a dovedit insa a avea si puncte slabe. Weekendul trecut, sora mea il aude intrind brutal in casa, urlind peste umar la copiii de afara ceva de genul “plecati de aici, nu mai joc cu voi in viata mea!”. Trotineta a fost trintita intr-un colt, precum si usa de la camera lui ce a zguduit peretii proaspat zugraviti. In holul blocului, citiva copii incremeniti de mirare. Ingrijorata, sora mea s-a dus dupa David si l-a intrebat ce s-a intimplat. “Mi-au zis ca Mos Craciun nu exista!” a raspuns David aproape de a izbucni in plins, “mi-au zis ca parintii sunt de fapt Mos Craciun!”.

Sora mea a iesit in hol si a negociat cu ceilalti puradei mai mari sa se mai prefaca de dragul lui David, cel putin pentru o perioada. Puradeii i-au zis ca David a adus ca argumente sustinatoare existentei lui Mos Craciun 1) l-a vazut el cu ochii lui (un nene din Sacele care merge din gradinita in gradinita in perioada sezonului festiv, imbracat in Mos Craciun) si 2) parintii lui nu ar avea atitia bani pentru cite cadouri primeste el! A iesit intr-un final din camera cind prietenul lui cel mai bun Edi a venit sa se joace cu el. Suspect, l-a intrebat de la intrare pe Edi “crezi in Mos Craciun?”. Edi a zis “Da!” foarte convins (Edi si David sunt de aceeasi virsta, colegi de gradinita) dupa care David i-a zis “Bine atunci, hai sa ne jucam.”

Cu ocazia acestei povestiri, am incercat sa-mi amintesc cum a fost cind am aflat ca Mos Craciun nu exista. Si nu am putut sa-mi aduc aminte cu exactitate momentul, poate pentru ca inca de mic copil am avut un dram de cincism. Sora mea insa a fost devastata. Si culmea, cica a aflat de la mine. Spre usurarea parintilor nostri. Spun usurarea pentru ca daca eu sa zicem am aflat in jurul virstei de 8-9 ani, care este virsta la care copiii in general afla ca Mos Craciun nu exista si adunind cei 5 ani cu care sora mea este mai mare decit mine, inseamna ca ea la virsta de 13-14 ani mai credea inca in Mos Craciun. Ceea ce cit de frumos pare pentru copil, pentru parinti devine un pic jenant. Acum sincera sa fiu, nu sunt chiar convinsa ca ea a fost socata de vestea inexistentei lui Mos Craciun (pe care probabil deja o banuia) sau mai degraba agasata de faptul ca nimeni nu mai facea nici un efort sa pastreze visul viu.

Dar ca sa ma intorc la David, de 7 ani de zile concurez impotriva lui Mos Craciun in obtinera adoratiei lui infinite. Sincer, incepe sa ma cam agaseze batrinelui din Laponia care vine cu sania trasa de reni si care pare sa-l impresioneze mai tare decit matusa din strainatate, in ciuda faptului ca ea ii aduce cele mai dorite (si scumpe) jucarii cum ar fi Playstation si PSP. Asa ca am si eu o dilema.. sa fiu trista ca David se apropie de sfirsitul periodei copilariei pure in care un personaj fantastic este la fel de prezent precum si personajele carnale cu care se confrunta in fiecare zi sau sa fiu bucuroasa ca in cele din urma, voi cistiga concursul de afectiune prin pulverizarea in neant a concurentului principal? Hmm..

Oda ploii

Prognoza meteo pentru urmatoarele 10 zile in Johannesburg arata in felul urmator: vreme insorita fara nori, vint 5Km/hr, precipitatii 0.0mm, sansa de ploaie 0%, temperatura intre 8C - 24C. Si cam asa a fost vremea de pe la sfirsitul lui Aprilie si se pare ca asa va fi pina pe la sfirsitul lui Septembrie. Singura fluctuatie este ca cele 8C din timpul noptii au coborit ocazional pina la -1C iar cele 24C din timpul zilei au scazut pina la 15C, tot ocazional. Si cu asta am caracterizat iarna sud-africana in Johannesburg. Fain? Ei bine, nu!

Cind am luat decizia de a pleca din Irlanda, m-am gindit foarte mult la lucrurile de care-mi va fi dor si cele de care nu-mi va fi dor. In timp ce prima categorie a alcatuit o lista foarte lunga, a doua categorie a avut un singur element: vremea. Sau mai bine zis ploaia si vintul, luate separat sau laolalta. Diferenta dintre vara si iarna in Irlanda este doar intensitatea, unghiul de cadere, viteza de biciuire si temperatura picaturilor ploii. Dupa 9 ani in Irlanda am simtit ca incep sa ruginesc. Asa ca m-am gindit eu, o mutare intr-o locatie ideala pentru industria de exploatare a energiei solare, este binevenita.

Situat la o altitudine de 1,753m, Johannesburg ofera un climat subtropical montan. Adica uscat si cald. Nu zapuseala, ci doar cald cit trebuie. In timp ce vara, in fiecare zi pe la orele 3-4pm incepe sa tune, fulgere si toarne cu galeata pentru aproximativ 20min, iarna ploaia este inexistenta. Nici macar o picatura.

Dupa patru luni de zile de cer albastru fara nori si soare neobstructionat, am ajuns sa ma trezesc in fiecare dimineata cu limba vestejita si esofagul ofilit si zgiriat. Narile de asemeni sunt uscate, la fel si buzele cu care mi-e frica sa casc imediat dupa trezire, de frica sa nu le crap. Acum citeva zile am decis in cele din urma sa merg la oftalmolog dupa citeva saptamini de ochi constant inrositi fara motiv. Diagnosticul: am retina uscata. Va dati seama ce probleme am? Retina uscata… pff.. Asa ca acum am in geanta permanent niste picaturi care nu sunt altceva decit lacrimi artificiale. Ca sa nu mai pomenesc de cele in medie 10 stranuturi pe zi in urma inhalarii prafului din atmosfera (care conform ziselor oftalmologului, in timpul iernii creste de 10 ori ca nivel). Ei bine, nici unul din aceste elemente nu este oful meu cel mare.

Imi aduc aminte duminicile din timpul iernii (si nu numai) din Dublin cind ma trezeam dimineata la ora 8am, ascultam in semi-intuneric pentru citeva minute viscolul de afara ce parea determinat sa-mi sufle geamurile din tocuri si cu infinita placere, ma intorceam nonsalant pe partea cealalta, ironica la adresa vremii neputincioase de a ma scoate din asternut pina pe la ora 11am.

In Johannesburg, tot la 8am ma trezesc duminica dimineata. Razele soarelui penetreaza draperia groasa, anuntind o zi minunata. Afara se aud pasarele ciripind si viata activa definita prin sunetele rotilor masinilor pe asfalt. Incerc sa ignor lumina si forfota exterioara, ma intorc pe partea cealalta. In circa 5 minute, un sentiment de curiozitate si vinovatie incepe sa incropeasca in mintea mea. Oare ce pierd? De ce sa irosesc o dimineata insorita pentru citeva ore de lenevit? Dar lupt, imi spun, bine, fiecare zi e insorita aici, nu pierzi nimic, poti sa dormi. Dupa care gindul imi zboara, oare unde as putea petrece aceasta zi superba? Ei la momentul asta, chiar nu mai am chef sa dorm. Si ma ridic din pat pe la ora 8:30am. Cind toata saptamina nu am visat atceva decit sa dorm pina la ora 11am!

Mi-e dor de ploaie! Mi-e dor de umezeala! Mi-e dor de vint aprig si geamuri pline de picaturi duminica dimineata! Mi-e dor de o injuratura printre dinti in urma calcarii intr-o baltoaca! Mi-e dor sa intru intr-un adapost primitor si cald dupa o plimbare cu capul intre umeri si miinile in buzunare printre stropi reci! Mi-e dor de o cana fierbinte cu hot-port, in fata unui semineu, linga un geam ce se uita spre o ploaie densa si calma, fara sansa de sfirsit! Promit ca nu ma voi mai plinge niciodata de prezenta ploii!

Ochiul de sticla

Am o amica in Johannesburg, tare amuzanta, mereu gata de poante si avida de senzatii noi. Ne-am cunoscut in Martie cind am nimerit intr-un grup de tovarasi intr-un weekend away. De atunci ne-am tot cautat una pe alta, stimulate de similaritatea simtului umorului de care dam dovada amindoua. Aseara, in drum spre casa de la sala, primesc un telefon cum ca sa trec pe la ea, ademenindu-ma cu merluciu la cuptor si garnitura de avocado.

Ajunsa acolo am simtit imediat ca ceva nu e in regula, amica, de obicei guraliva, m-a lasat pe mine sa vorbesc mai tot timpul. Nu am impins-o de la spate, stiind ca daca e ceva de impartasit, o sa impartaseasca cu mine, ca doar de aia ma chemase. Nu am avut mult de asteptat.

“Auzi” imi spune “ai iesi cu un tip cu un ochi de sticla?” Luata un pic prin surprindere, am ramas pret de citeva secunde tacuta. In gind, imi spuneam ca mi-ar place sa cred ca raspunsul este “da”. Asta pentru ca in general ma consider o persoana cu o gindire sanatoasa si bine argumentata cind vine vorba de astfel de situatii. Asa ca i-am spus “cred ca da”, termenul cred fiind introdus deoarece la urma urmei, mai exista si acel element necunoscut si impredictibil, care iese la iveala numai cind pusa in fata faptului implinit.

Cu o privire mirata, m-am uitat spre ea intrebator asupra motivului din care mi-a pus o astfel de intrebare. Asa ca mi-a spus toata povestea.

Cu vreo doua saptamini inainte a cunoscut intr-un local public pe individul John, cu care a flirtat o perioada de. Doua zile mai tirziu, John, plin de curtoazie, a sunat-o sa o intrebe daca vrea sa iasa la o bere. Si tot asa pina seara trecuta cind a venit momentul ca John sa petreaca un pic de timp in ambianta apartamentului ei, in lumina portocalie aruncata de flacarile luminarilor parfumate.

Desigur, faptul ca John avea un ochi de sticla nu a fost deloc o surpriza pentru ca, dupa cum stiti, acest fapt este destul de usor de constatat chiar si in conditiile medicinei actuale producatoare de bucatele umane la fel de estetice precum originalul. Pina seara trecuta, acesta nu a fost un element care sa o impiedice pe amica mea sa se bucure de prezenta fostului flacau, de acum barbat in toata regula. Seara trecuta insa, in lumina crepusculara aruncata de fitilul inflacarat, canapeaua deveni din ce in ce mai mica, indemnindu-i pe cei doi protagonisti sa devina din ce in ce mai apropiati. La un moment dat, John, zimbind romantic potrivit momentului, s-a indepartat pentru o secunda si cu un gests scurt si brusc, si-a scos ochiul din cap, dupa care l-a asezat grijuliu pe noptiera. Apoi, cu alura unui om care e gata de actiune acum ca ochelarii sunt la adapost, si-a indreptat din nou atentia spre femeia de linga el.

La momentul asta, amica mea s-a oprit din povestit uitindu-se intens spre mine. Nu sunt sigura daca a fost expresia fetei mele, dar am simtit ca asteapta o parere, ceva, orice. Avind in general o imaginatie bogata, va dati seama ca traiam momentul cu intensitate. Care pur si simplu mi-a blocat centrul vorbirii de frica fie sa 1) nu izbucnesc in ris sau 2) zic ceva nepotrivit, cum imi vine mereu in astfel de situatii.

“Si ce ai facut? “ am intrebat-o intr-un final. Desi stia ca nu e ceea ce trebuia sa faca, a dezvoltat pe loc un impuls de a se holba continuu in orbita goala, fascinata de anatomia unei parti ascunse ale corpului, inaccesibila privirii. Dupa citeva secunde, acelasi impuls a mutat privirea fixa de la gaura din capul lui John catre ochiul de pe noptiera, indreptat cu irisul spre ea. O ora mai tirziu, privirea irisului, rece, critica, fixa, sfredelitoare, iscoditoare, o ardea de pe noptiera. Cu un gest aparent indiferent, a reusit sa intrerupa aceasta imagine prin a pune un pahar cu apa intre ochiul de sticla si restul razei sale vizuale.

Astazi a avut 5 apeluri ratate de la John, la care inca nu a raspuns.

Desigur, m-am gindit eu atunci, intrebarea se pune nu daca as iesi cu cineva care are un ochi de sticla ci ce as face intr-o situatie in care cineva si-ar scoate acel ochi de sticla din cap fara avertisment si depozita pe noptiera pe care pun telecomanda dupa ce ma stabilesc pe un anumit program TV. Sau mai bine zis, cit de pregatita sunt pentru situatii deviate de la normal, cit de deschisa sunt cind scoasa din propria-mi zona de comfort, atit vizual cit si fizic. Habar nu am, este raspunsul meu sincer. Pentru ca oricit ne place noua oamenilor sa filosofam la cum am reactiona in anumite situatii, adevarul e ca habar nu avem pina ce nu ajungem sa le traim.

Cursa sardinelor

Weekendul trecut, saturati de aerul uscat si prafuit din Johannesburg, impreuna cu un amic si o amica ne-am decis sa petrecem vreo 3-4 zile la mare, cu o paralela mai jos pe planeta, in zona Durban, unde urma sa ne intilnim cu alti amici ai amicilor mei. De acum experta in impachetat bagaje impromptu, vineri seara am petrecut circa 2 minute pentru a-mi infunda in ruxac sacul de dormit, asternut pentru sacul de dormit, salteaua Thermarest, dopurile de urechi, aparatul de fotografiat, lanterna de frunte si cartea pe care o citesc la ora actuala. Aceste articole sunt standard pentru orice calatorie de orice durata in care purced avind rezervat numai transportul si nimic altceva.

Restul de 20 minute cit mi-a luat sa termin de facut bagajul, au fost petrecute cu o atenta considerare a intregii garderobe incercind sa sortez cea mai potrivita tinuta, avind in vedere ca, dupa spusele statiei nationale meteo, suntem la urma urmei in mijlocul uneia din cele mai aspre ierni sud-africane din ultimii 10 ani. Asadar, restul bagajului a mai continut: doua perechi de slapi, pantaloni scurti, pantaloni lungi din in, trei tricouri, un maieu, costum de baie. La sfirsit am aruncat si un flis in bagaj, asta in cazul in care, din oaresce motive intelese numai de meteorologi, se nimereste ca tocmai in acest weekend curenti puternici de vint sa sufle cu vigoare peste coasta de sud-est a Africii de Sud, determinind scaderea temperaturii atmosferice sub 20C.

Am aterizat in Durban simbata la prinz. In spirit tipic de vacanta, am oprit masina inchiriata in parcarea de linga prima plaja ce ne-a iesit in cale. Ne-am amestecat printre zeci de pietoni ce se parindau la pas agale pe promenada dintre ocean si restul orasului, cu un scop sau o destinatie imprecisa. 1Km mai tirziu, ne-am oprit la prima terasa ce avea o masa libera si chelnerite ce carau tavi cu sticle de bere invaluite in condens.

O amica a amicilor ce ne-a asteptat in Durban, este usor mirata, nu este nimeni in apa, oare de ce? Aa.. zice intr-un final, sunt rechini, aratind cu degetul spre un steag urias alb fluturind in briza calduta, cu silueta unui rechin imprimat pe el.

Doua ore si citeva beri mai tirziu am decis sa purcedem spre o alta destinatie imprecisa. Pe masura ce am continuat plimbarea la pas agale pe aceeasi promenada care de acum parea fara sfirsit, am observat la un moment dat niste barbati ce vindeau oaresce din niste lazi de plastic. Ne-am apropiat si am dat nas cu sute de sardine proaspete, indesate una peste alta. Extaziata, amica amicilor a intrebat “de unde le-ati luat?”. Prompt, vinzatorul a ridicat bratul indicind, undeva in departare in directia oceanului. Primul gind in mintea mea a fost hmm.. simpatici localnicii, sarcasm de la primul contact! Insa amica amicilor m-a prins strasnic de mina si a urlat “hai sa mergem, repede!”.

Amicii mei ramin pe loc, noi doua incepem sa fugim pe plaja.. ea cu scop, eu inca gindind ca glumeste. Am intrebat-o unde mergem.. a zis simplu “sa vedem sardinele”. Sunt in Africa de Sud de 10 luni de zile si pina acum am observat ca pe linga jargonul cu care ma chinui sa ma obisnuiesc (jumatate engleza jumatate afrikaans cu infime nunate de zulu) mai e si stilul lor de a vorbi intr-un fel in care logica pare a nu fi un element relevant vietii de zi cu zi. Asa ca am fugit mai departe alaturi de ea. In departare a inceput sa se vada un grup compact de oameni, bagati in apa pina la genunchi. Deasupra, un stol de pescarusi rotindu-se, plonjind si decolind cu viteza, peste, in si din ocean. Pe masura ce inaintam, din sens opus ne ieseau in cale oameni carind pungi pline cu sardine.

Ajunsa la locul cu pricina, atentia ne-a fost imediat atrasa de o plasa enorma de pescuit plina cu o masa miscatoare, argintie, inconjurata de oameni cu lopeti de plastic ce incarcau captura in lazi. In apa, zeci de barbati, femei, copii, uzi pina la mijloc, rideau zgomotos in timp ce miinile prindeau zeci de sardine ce apoi erau depozitate in recipiente de toate felurile. In aer pescarusii torpilau marea cu viteza, improscind stropi sarati la contactul cu apa, iesind victoriosi cu o sardina o secunda mai tirziu.

“Cursa sardinelor” (the sardine run) se intimpla in fiecare an, si este descrisa ca unul din cele mai spectaculoase evenimente marine de pe aceasta planeta. Acest fenomen are loc pe coasta estica a Africii de Sud dominata de puternicul curent numit Mozabmique, ce vine spre sud din Oceanul Indian ecuatorial pina la capul Bunei Sperante unde se intilneste cu curentul Benguela ce vine din Oceanul Atlantic. Vizibile din satelit, milioane de sardine se lasa in voia acestui curent in perioada de iarna (Mai-Aug), calatorind fara efort peste 1000Km intr-un banc lung de 15Km, lat de 3.5Km si adinc de 40m. Acest mega-banc de pesti este un spectacol in sine insasi, insa imaginati-va adunate la toata asta, mii de rechini, balene, delfini si alti predatori care se bucura in apa de prezenta sardinelor la fel de mult precum pedatorii cu pungi si lazi de plastic de pe mal sau cei inaripati din aer.

Stateam cu picioarele infundate in nisip si cu gura cascate pe mal, fascinata de imaginea din fata mea. Valuri de 1-1.5 metri inaltime veneau spre noi. Restul oceanului era albastru, cu exceptia acestor valuri ce erau argintii, miscatoare, pline de viata. Ma indrept spre apa, topaind usor la prima atingere. Incet am inaintat pina la genunchi, uitind de pantalonii lungi din pinza de in pe care-i purtam. Zece metri in fata mea, un val se ridica, apoi usor ruleaza si sparge intr-un iures de spuma, cozi, capete si inimi de peste. Nu vad decit spuma valului spart, dar ii simt cum se izbesc de gleznele, gambele si genunchii mei. Apa se clarifica si incepe sa se retraga. In jurul meu, si cit pot vedea cu ochii, mii si mii si mii de sardine, lucioase, subtiri, lungi cit palma, de la virful degetelor pina la incheietura, orbite de sardinele din jurul lor, ingramadite una in alta intr-un ocean neincapator. Ma alatur gesturilor celorlati oameni din jurul meu, aplecindu-ma, bagind miinile in apa. Scot miinile, un peste in stinga si alti doi in dreapta. Derutata ma uit in jur. Ce fac cu ei? Un individ de pe plaja imi intinde o punga de plastic galbena. Ii bag in punga. Un alt val argintiu plin de viata se sparge. Culeg si mai multi pesti pe care-i pun in punga. De ce? Habar nu am. Dar continui sa umplu punga cu o frenzie care-i determina pe doi copii din apropiere (a caror parinti priveau amuzati de pe plaja) sa mi se alature si sa incarce si mai multi pesti in punga.

La dreapta mea un tinar concentrat, are o lada de plastic in mina, intra grabit in apa pina la briu, se pune contra lazii si asteapta urmatorul val. Care se sparge drept in lada, aproape il doboara. Scoate lada din apa, printre stinghiile de plastic se scurge apa de mare. Incepe sa iasa grabit din apa, robit de incarcatura. Lada este plina ochi cu sardine. Fuge pe mal pina la un morman de lazi, unde o depoziteaza si vine inapoi cu alta goala. “Cit costa o lada il intreb” cind e in dreptul meu “R300” (EUR30) imi spune, cu ochii atintiti spre urmatorul val. In gind imi vine in minte meniul unui restaurant pescaresc ce are la sectiunea “captura zilei” sardine proaspete, perpelite in sos de tarhon si vin alb. Ma gindesc ca as comanda cu siguranta, pentru ca stiu de unde vin si cit de proaspete sunt.

“Cind a fost ultima data cind sardinele au atins plajele din Durban?” o intreb pe amica amicilor. “Acum patru ani” raspunde ea. Nu e de mirare ca locuitorii sunt innebuniti de fericire sa fie martorii unui astfel de spectacol.

Momente ca acestea imi dovedesc zi de zi cite aventuri ma asteapta la fiecare pas, la fiecare moment. Si ma fac sa ma uit nerabdatoare catre urmatoarea calatorie, catre urmatoarea ocazie in care factorul surpiza imi iese in cale, continuind apetitul pentru inedit. Sunt de acum 10 ani de cind fac asta si se pare ca singurul element ce s-a schimbat, este o usoara durere de spate pe care o simt dimineata la trezire. Nu pot sa subliniez destul in cuvinte cit de incintata sunt de faptul ca aceasta este singura schimbare.

Angajat la administratia financiara

Daca va aduceti aminte, una dintre primele lectii de istorie din scoala generala ne-a invatat cum un pas considerabil in evolutia abilitatilor organizatorice ale omului a fost imbunatatirea conditiilor comunitatii prin diviziunea muncii. De atunci, activitatile oamenilor s-au divizat pina la cel mai mic amanunt. Medici au ajuns sa specializeze in afectiuni specifice lobului urechii, comercianti deschid magazine ce vind numai clante de usi, profesori de facultate stiu sa predea numai matematica Booleana, consultanti in taxe se pricep sa dea sfaturi numai in TVA aplicat in industria farmaceutica samd. Fiecare cu bucatica lui. Fie aleasa din copilarie, fie ca asa s-a nimerit, fie ca asa a vrut mama, fie ca pur si simplu nu-ti place sa muncesti dar totusi ai nevoie de un venit.

Ultima categorie de lucratori ma aduce la subiectul pe care doresc sa-l debat azi si care imi sta in gind de oaresce vreme. Ce te faci atunci cind chiar nu ai chef sa muncesti, dar ai totusi nevoie de un venit. Ei bine, dupa 14 ani gloriosi in cimpul muncii, unde am indeplinit functii ce mi-au cerut un contact continuu cu administratiile financiare din trei tari diferite, am gasit raspunsul: te angajezi la stat.

Administratiile financiare ofera un univers fascinant, un fel de gradina zoologica cu birouri in loc de custi sau tarcuri, ocupate de creaturi pestrit imbracate ce actioneaza pur instinctual mai degraba decit inteligent si pe care iti vine instantaneu sa-i arati cu degetul. Este un mediu in care stresul profesional este inexitent, unde conceptul de ore suplimentare da fiori, unde promovarea inseamna aceeasi functie dar cu un salariu marit cu 5%, bazata nu pe performanta ci pe vechimea in munca. Este un microsistem in care singurele elemente doveditoare ale trecerii timpului sunt formarea ridurilor pe fetele lucratorilor si cresterea stratului adipos din jurul mijlocului.

Daca un astfel de mediu va suna atragator avind in vedere efortul pe care doriti sa-l puneti in viata, comparativ cu venitul de care aveti nevoie si siguranta locului de munca, am listat mai jos citeva sfaturi pentru a primi si mentine o functie intr-un astfel de bioru.

In primul rind pentru a ocupa un astfel de post, sa nu fiti sub nici o iluzie, va trebui sa treceti de un interviu. Acest interviu va avea probe eliminatorii dupa cum urmeaza:

Proba scris si citit: aplicantii sunt rugati sa copieze o fraza si sa citeasca ce au scris.

Proba psihologica: aplicantii sunt invitati sa se uite in gol, fix, fara sa clipeasca. Cine arata cea mai goala privire si fata inexpresiva, poate trece la proba urmatoare.

Proba fizica: aplicantii sunt invitati sa se aseze in scaunul in care isi vor petrece restul zilelor, pentru a verifica daca partea lor dorsala se potriveste la perfectie in curba lasata de ultimul angajat (proaspat pensionat, rapus de boala sau lovit de un autobuz).

Proba de stabilire a ambitiilor: aplicantii sunt invitati sa bifeze in ce ordine doresc sa ajunga la nivelul “avansat”: Tetris, Solitaire sau Suduku.

Odata ce veti avea success in procesul de recrutare, incepeti sa mergeti la birou regulat intre orele specificate. Dupa o perioada de minim 6 luni de zile, timp in care statutul de nou venit este complet pierdut, pentru a eficientiza restul experientei in cadrul administratiei, puteti sa:

1. Nu mai mergeti la servici.. si nu le spuneti. De obicei aceste servicii functioneaza pe principiul “daca nu creeaza probleme, atunci e un anagajat model”. In felul acesta, puteti obtine un venit regulat timp de in medie 3 ani de zile in felul urmator: un an le ia colegilor sa sesizeze disparitia Dvs., inca un an ia pina ce raportul asupra absentei Dvs. este intocmit, transmis superiorilor, aprobat, transmis si mai sus, aprobat, si tot asa pina la autoritatea suprema care oricum nu prea trece prin birou foarte des si inca un an petrecut cu consultarea departamentului legal, pregatirea concedierii si aducerea deciziei la cunostinta Dvs.

2. In cazul in care totusi vreti sa mentineti acest servici dar doriti sa suplimentati venitul, incercati sa gasitit o slujba in cladirea imediat invecinata. La prima ora a diminetii veniti la biroul de la administratie puneti jacheta pe spatarul scaunului, dati drumul la PC si consumati o ceasca de cafea. Dupa care plecati in liniste spre celalat servici. Dupa-amiaza, veniti inapoi la administratie, luati jacheta si parasiti zgomotos biroul.

3. In cazul extraordinar in care optiunile 1 si 2 nu sunt posibile si trebuie sa fiti musai prezenti la birou intre orele specificate, incercati sa nu va uitati pe geam dinineata pentru ca nu veti mai avea ce face dupa-amiaza.

In ceea ce piveste siguranta venitului, armatele de cubiculari, ce formeaza peste 50% din forta de munca privata dintr-o societate dezvoltata, ne platim taxele regulat si din abundenta asa ca nu va faceti griji, salariul va este garantat!