Goana dupa reactii

Doua dintre elementele ce adauga sare si piper complexitatii comportamentului uman sunt capacitatea oamenilor de a reactiona imediat, vizibil, la informatiile receptate din mediul inconjurator si mai ales, dorinta noastra de a creea reactii in cei cu care interactionam. De exemplu, cind dam un cadou, vrem musai sa fim prezenti pentru a vedea expresia faciala a primitorului. Sau cind aflam o veste nu tocmai glorioasa despre o cunostinta usor iritanta, de abia asteptam sa o imprastiem in lumea larga, reactiile pricinuite fiind desigur mai importante sau interesante decit veridicitatea birfei sau efectul asupra persoanei afectate de aceasta. Intr-un fel sau altul, tuturor ne place sa zgiltiim cutia cu reactii, nu-i asa?

Am aici in Johannesburg un amic ce practica acest sport la extrem. Reactia dupa care pare a fi consitent ahtiat este cea de surprindere, sau mai bine zis, uluire la maxim. De cind l-am cunoscut, nu esueaza niciodata in a ma ului cu povestile pe care le spune, desigur cu mina pe inima jurind ca sunt adevarate. Asta pentru ca sunt atit de uluitoare incit instantaneu imi par incredibile. Si ca sa fie sigur ca este luat in serios, face ce face si gaseste o modalitate de a confirma veridicitatea faptelor expuse. La urma urmei este adevarat, ce rost ar avea niste povestiri de ordin fantastico-socant daca nu ar fi reale.

Deci amicul in cauza, sa-l numim Nenumitul (din motive evidente) face miine poimiine 43 de ani, este un tip foarte destept ce are firma lui de IT cu care face o caruta de bani pentru ca a inventat un program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta. Fizic, omul are cam un metru saptezeci si ca aspect, daca nu l-as fi cunoscut si m-ati fi intrebat cu ce se ocupa, as fi spus “Trebuie sa lucreze ceva in IT, probabil un inventator al unui program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta.”

Desi nimic din maniera lui nu este exceptional, este omul pe care daca il aduci la o petrecere, ai marcat puncte maxime in cercul social. Initial, cu umerii usor adusi stingul usor ridicat fata de nivelul dreptului, purtind mereu aceeasi pereche de blugi cu genunchii tociti si curbati in doua pungi blegoase, in permanenta purtind tricouri clasice pe nuante de la bej la maro, omului nu i se acorda o privire mai mult de o milisecunda cind intra intr-o incapere unde nu cunoaste pe nimeni. Si nici nu zice nimic pret de vreo ora. In tot acest timp insa, Nenumitul observa, cugeta si evalueaza fiecare individ din adunare. Si dupa o ora in care pur si simplu uiti ca exista in peisaj, cu o voce inceata care necesita liniste totala si cu pauza lungi de zece secunde intre fraze pentru a creea efectul maxim de nerabdare, spune prima poveste din experienta lui incredibil de vasta, care este foarte bine selectata pentru 1. a ului la cel mai inalt grad sau 2. a stirni cele mai haotice risete si 3. a devein starul serii deoarece cu orice alta poveste ar vrea cineva sa fie simpatic, pur si simplu nu o poate bate pe a lui.

Sa va dau un exemplu. Saptamina trecuta am mers cu un grup de amici (incluzind Nenumitul) la o lansare de carte. Nenumitul a stat cuminte linga noi uitindu-se curios prin adunare. Starurile serii: autorul cartea caruia se lansa si un tovaras de-al lui, autor si el insa de alte carti si atunci prezent numai in calitate de prieten si comentator. Subiectul discutat fiind descrierea cailor Africane batute de generatii de exploratori, desigur atit autorul (cit si tovarasul lui) nu au umezit ochii femeilor prezente numai cu personalitatea unor curajosi si inflacarati iubitori de aventuri dar si cu niste fizicuri inalte, bine facute, barbia autorului brazdata de o cicatrice deschisa la culoare in contrast cu restul fetei arsa de soarele unei savane, unde probail s-a batut corp-la-corp cu un leu infricosator (cel putin asta a fost fantezia mea, nu stiu despre celalate cadine prezente..).

Amuzat de reactia majoritatii reprezentantelor plapinde din sala (risete excesive pline de rasfat la glumele nu chiar asa de haioase ale autorului, neputinta de a dezlipi privirea de pe el, graba cu care au sarit toate sa primeasca o samnatura si dedicatie pe cartile proaspat cumparate etc.), Nenumitul se ridica de pe scaun la un moment dat si-l vedem ca se indreapta spre cele doua personaje principale ale serii. Impreuna cu o alta amica, l-am urmarit curioase cum a plutit firav cu umerii strimbi si s-a proptit in fata celor doi aventurieri cu mina intinsa in salut, ajungindu-le pina la umar. In mai putin de cinci minute, cei doi autori au devenit clar foarte atenti la ce la povestea Nenumitul. Dupa care, atentia s-a transformat in mirare pura pe masura ce cercul celor trei se restringea, capetele aventurierilor aplecindu-se, aducind urechile mai aproape de gura Nenumitului, luind alura unui complot in progres. A fost numai o chestiune de timp pina cind cei doi trupesi au devenit complet uluiti, uitindu-se unul la altul si apoi la amicul nostru, consternati.

Intr-un final, Nenumitul si-a luat ramas bun. Cei doi au ramas in urma, muti, zguduiti. “Despre ce ati vorbit? Ce le-ai spus?” am sarit amindoua pe el cind s-a intors la masa noastra. “Am vorbit despre experiente de viata” spuse amicul serios. “Le-am spus ca pentru experiente extreme nu trebuie sa strabati salbaticia Africii, le poti gasi chiar si la un gratar nevinovat organizat intr-o duminica dupa-amiaza la cineva in curte.” “Cum ar fi..?” l-am incurajat eu.

Ei aici s-a uitat intens la mine si a zis “I-am intrebat daca au gustat vreodata lapte de mama, de la sursa. Mi-au zis ca asta chiar nu au facut. Si le-am povestit cum am fost invitat la un gratar acum citiva ani. Nu cunosteam pe nimeni si m-am apucat sa ma uit prin casa. Intr-o camera era o femeie care alapta un bebelus. Am rugat-o sa ma lase sa ma uit la ea, spunindu-i ca sunt fascinat de acest proces. Mi-a dat voie. Dupa citeva minute am intrebat-o ce gust are laptele si nu a stiut sa-mi explice. Asa ca am rugat-o sa ma lase sa gust direct." aici a urmat pauza mentionata de circa zece secunde, necesara inaintea loviturii de gratie. "Si m-a lasat.” a incheiat Nenumitul triumfator, lasindu-se imediat lenes pe spatarul scaunului uitindu-se intens la noi.

O a treia amica s-a apropiat de noi si a inceput sa intrebe precipitat “Ce-i cu fetele astea? Ce s-a intimplat? Ce-am pierdut?”

Cred ca exemplul este edificator, nu mai este necesar sa inchei acest articol cu nici un comentariu, ati inteles ce vreau sa zic, da?

Prieteni

Ce ati raspunde daca v-as intreba ce inseamana o zi buna? Poate sa fie o zi plina de realizari? Sau o zi in care ati terminat tot ce v-ati propus? Sau poate o zi in care ati invatat ceva nou? Sau o zi in care ati facut ceva diferit? Desigur m-as astepta la o varietate de raspunsuri, diferite de la o persoana la alta precum limbajele vorbite sau bucatele consumate la micul dejun de catre diverse natiuni. Pentru mine raspunsul este foarte simplu: o zi, parte a careia a fost petrecuta in compania unui prieten.

Dupa un sejur placut cu familia si amicii de la Brasov, acum vreo doua saptamini, in ultima mea seara petrecuta in Romania inaintea plecarii spre noi aventuri traite intr-un nou an, am aranjat impreuna cu doi amici o intilnire la o cafenea din centrul Capitalei cu alte doua amice. Si de aici, gratie capacitatilor actuale de comunicare rapida, am ajuns timp de vreo 5-6 ore sa ne hlizim la povestiri haioase sau amintiri usor jenante, nu cu cinci cum am discutat initial, ci vreo cincisprezece persoane inghemuite una in alta la masa rezervata pentru opt persoane (ca de, poate celor cinci ni se mai alatura si altii daca sunt prin preajma). La un moment dat s-a facut un comentariu asupra grijii avute in ceea ce priveste povestirile spuse avind in vedere ca Roxanei ii place sa scrie la un blog ce pare a nu a avea un filtru bine determinat cind vine vorba de subiectele atinse. Ceea ce persoana respectiva a esuat in a observa a fost incapacitataea mea a ma concentra asupra povestirilor in sine, marea majoritate a atentiei fiindu-mi bulversata de fericirea simtita in compania spontana a atitor prieteni dragi, prezenta carora se revela pe rind, pe masura ce intrau in local zimbind larg cu toti dintii frontali dupa reperarea grupului cunoscut.

Dusa a doua zi vreo 5,000Km vest pe insula Leprechaunilor, am petrecut alte sase zile incercind sa ma vad cu toti amicii ce mi-au iesit (si ramas) in cale timp de noua ani petrecuti in ploaie si vint. Si apoi m-am imbarcat spre noua mea casa temporara unde in momentul in care celularul meu s-a conectat la reteaua Vodacom SA, aparatul a inceput sa zbirniie cu apelurile citorva dintre cei mai noi prieteni ai mei urindu-mi “bine ai venit acasa” si intrebind imediat “cind ne vedem”.

Sunt convinsa ca fiecare dintre noi isi ia citeva momente la sfirsitul fiecarui an pentru a evalua succesul, insuficienta sau esecul realizat in ceea ce priveste acel lucru (sau serie de lucruri) ce ne motiveaza sa mergem mai departe, cuantificarea caruia concluzioneaza calificativele de success, insuficient sau esec. Pentru unii sunt banii, pentru altii investitiile, pentru multi este marirea familiei, pentru citiva este noutatea, sau poate progresul profesional, sau largirea experientelor de viata prin adaugarea de senzatii noi. Pentru mine, gradul de success al unui an se masoara deocamdata in calitatea experientelor noi adaugate si mai ales numarul de noi prieteni facuti.

Cu totii avem de-a face cu trei mari categorii de persoane ce ocupa pozitii egale in ceea ce priveste prezenta fizica sau virtuala in viata noastra (si care desigur nu se exclud): familia, colegii de servici (sau ocupatie profesionala) si prietenii. Daca in ceea ce priveste primele doua grupe, nu avem nici un control asupra alegerii membrilor in functie de calitatile acestora (sistem de valori, simtul umorului, factori motivanti in conduita etc.), cea de-a treia categorie putem spune nu numai ca este in intregime la latitudinea noastra dar ne si defineste pe noi insine ca si indivizi. Am contemplat la toti prietenii mei facuti de-a rindul anilor in diverse conjuncturi, zone ale planetei si grupe de virsta si declar cu inima deschisa ca sunt pe deplin satisfacuta cu mine insami, cu cine sunt si cum gindesc. Pentru ca ceea ce sunt eu azi a fost format si slefuit de-a lungul anilor de prezenta prietenilor din jurul meu, de traficul de personalitate dinspre si inspre ei. Prietenii mei sunt o nesecata sursa de inspiratie si comfort, de idei geniale si pareri obiective, de experiente edificatoare, de incarcare a bateriilor si stopare a comportamentelor aleatoare, de flux de energie pozitiva si risete cu gura pina la urechi.

Si cu acestea spuse, desigur nu este necesar sa mai precizez ca 2010 a fost un an minunat nu numai prin adaugarea citorva nume sud-africane pe lista celor ce cu mindrie pot sa-i numesc prieteni ci si imbratisarea fizica a majoritatii celor deja existenti acolo de multa vreme.

Inchei prin a ura tutror prietenilor mei un an absolut fantastic. Si un siropos multumesc.