Simtul Umorului

Sa vedeti ce mi s-a intimplat: mi-am pierdut simtul umorului. Foarte trist si dureros. De vreo 3-4 saptamini, tocmai cind am crezut ca pot deja sa astept pasnic calatoria din jurul lumii imediat dupa pensionarea la 50 de ani, iaca trebuie sa dau in brinci. Se pare ca in Africa e plin de patrupede cu covrigi in coada, numai ca nu ciini, ci lei. Adica eu, in loc sa accesez covrigul fara oprelisti, acum trebuie sa ma bat cu leul. Adica seful meu.

De vreo 4 saptamini incoace, am ajuns de lucrez ca un doctor generalist, un pacient la 15 minute, 9 ore pe zi. Si odata cu multiplele responsabilitati preluate, am observat o diminuare considerabila a simtului umorului. Parca acum nu mai sunt intr-o pelicula Woody Allen ci intr-un decor Pulp Fiction. Roxana merge la sedinte, participa la telefoane, ii dascaleste pe juniori, face bugetul, fuge, bate si astupa. Si toate bineinteles, in graba, o vijelie a la Cruella De Ville, usor adusa de spate, cu colturile hirtiilor din mina indoite de vintul vitezei de deplasare.

Oare cum ar fi ca stresul sa mearga mina in mina cu simtul umorului? Cind e stresul cel mai mare, sa fii in stare sa rizi la o gluma. Sau macar sa intelegi ca s-a facut o gluma. S-au chiar si sa nu te irite ca cineva a facut o gluma.

Ceea ce mi se pare absolut incredibil este ca defapt toata lumea din jurul meu e la fel. Adica toti ne-am pierdut capacitatea sa ne amuzam, unul pe seama altuia sau proprie. Toti suferim de acelasi sindrom de vreo 4 saptamini. Ieri insa, unul dintre colegi a exclamat la adresa sefului “asta are nevoie de mai mult sex” (ca sa ma exprim elegant).

A fost ca o revelatie, toti ne-am uitat unii la altii consternati. Da asta e adevarul! Seful nostru de vreo 4 saptamini este intr-o forma ingrozitoare si ne freaca atit de tare, incit a reusit sa ne conecteze pe toti permanent la o priza nu cu mult mai putin dureroasa decit una de 220V, dar pe alt plan: mintal. Si bineinteles ca datorita neputintei de a-mi imagina rumegarea unui calus, au iesit oaresce scintei saptamina asta.

Iaca m-a busit risul.. la imaginea mea in cusca leului ieri, unde, cu o voce tremurinda de femeie super-frustrata si un puternic accent est-european, ii spuneam sefului pe un ton repetat la perfectie de vreo doua zile, ca as aprecia sa ma trateze ca pe un membru senior al echipei. Iar el, cu niste ochi mari tip oaie fara turma, se uita la mine speriat, nereusind sa-si aduca aminte ce a mincat la micul-dejun in acea zi, d’apoi ce mi-ar fi putut spune mie in ultimile zile. A dat insa din cap foarte supus, cu singura atitudine ce m-ar fi domesticit instantaneu “bine” mi-a spus, “am inteles, nu mai fac, imi pare rau.” Cu ochul pe tinta, gloantele pe teava si degetul pe tragaci, am fost nevoita sa-mi opresc avintul in fata batistei albe. L-am intrebat “stii la ce ma refer?”. “Sigur” imi spune imediat “cum sa nu.” Si zimbeste, cu dintii albi, mari, regulati, impecabili, pe fata neagra. Ma uit la el si imi dau seama ca habar nu are. Se uita la mine multumit ca mi-am dat seama ca habar nu are. Ies din birou supusa. Ramine in birou resulflind usurat. Foarte amuzant.

Oare mi-am revenit?

360°

Duminica trecuta, in jurul orei 23:15, pe stadionul FNB Stadium (fost Soccer City), eram si eu undeva printre cei circa 103,000 spectatori adusi in delir de mai mult de doua ore, de catre patru Irlandezi: Paul Hewson, Adam Clayton, Larry Mullen Jr. si David Evans. Patru irlandezi cu nume si prenume banale irlandeze. Si pe cit de banali sunt la nume, pe atit de carismatici ca aparitie si comportament.

Am un amic la Dublin, devenit ca atare luind-o de nevasta pe una dintre maici (grupul meu de amice buclucase din Dublin a continut patru personaje: Sister Mary - Deirdre, Sister Nora - Noelle, Sister Cynthia - Rosemary si Sister Rosario - Eu), care este pur si simplu ahtiat dupa U2, pe care alaturi de Bruce Springsteen ii numeste “coloana sonora a vietii lui”. Cind U2 vin la Dublin, de obicei tin doua concerte, el isi ia bilet la amindoua. Cind U2 concerteaza la Belfast sau in UK, imediat isi cumpara bilete de avion. Ca sa nu mai vorbim de vacanta bi-anuala la New York, unde U2 de obicei tin concerte in Madison Square Garden. Nu l-am inteles niciodata cum nu se poate plictisi. Ei bine, duminica am aflat raspunsul.

Invitata fiind de catre un gentleman care graviteaza in jurul meu de o perioada incoace si care pina acum a prezentat numai patru puncte slabe: fumeaza si are trei pisici (ce e oare cu barbatii sud-africani si iubirea de pisici), am pornit spre concertul U2, turul 360°, la ora 14:00. U2 au iesit pe scena la ora 21:05. La 21:00, dupa o calatorie cu trenul de vreo 2 ore, nu stiu cite beri consumate la soare in puhoiul de lume, pentru care trebuia sa stai la coada o vesnicie (=30 minute cind mori de pofta si de sete) si doi artisti de deschidere, asteptam cu nerabdare aparitia irlandezilor. Intre 21:05 si 23:30, nu m-au facut sa-mi para rau de lunga asteptare la care am fost supusa.

Imaginati-va o scena futuristica asezata pe gazon, vizibila 360°, inconjurata de un spectacol de lumina incredibil de captivant, pe un fundal muzical cu toate hiturile tale U2 preferate, stiind ca parte din pretul biletului se duce pe scopuri caritable, inconjurat de alti circa 102,999 persoane care de asemeni isi arata foarte zgomotos dragostea fata de tot ce se intimpla. Magic.

In timpul penultimului cintec al concertului, "With or Without You", pe ecranul de deaspura scenei (vizibil de asemen tot la 360°), se derulau imagini de cind erau tineri si pletosi. Cine ar fi crezut ca 22-23 ani mai tirziu, aceeasi baieti vor deveni patru idoli pentru, asa cum le sta bine mega-starurilor, citeva generatii?

Fiecare melodie a fost un spectacol in sine insasi. Fiecare melodie a primit un scop. O dedicatie pentru somitatea prezentata sau cauza exprimata ca si introducere. Mi s-a ridicat tot parul de pe brate in timpul "One", dedicat toturor celor ce si-au dat viata pentru libertate si democratie, care au fost tinta unui glonte bine ochit, care merita sa fie imprimati in memoria tuturor semenilor indiferent de rasa, religie sau apartenenta sociala.

Delirul a atins insa punctul maxim la primele acorduri ale cintecului “Where the Streets Have No Name” ca si fundal al primului speech al lui Nelson Mandela in calitate de presedinte al Africii de Sud in 1994.

La ora 23:30, gifiind, cu o fata lucioasa de transpiratie si in foarte buna forma, Bono a multumit si si-a luat ramas bun de la publicul din Johannesburg, de la mine. Lasindu-ma sa caut asiduu motivul din care nu am fost niciodata tentata sa merg la un concert U2. Citeodata am senzatia ca cineva acolo sus chiar ca ma iubeste si nu ma lasa nicicum sa pierd astfel de momente.

Rasarit de Soare

Simbata trecuta mi s-a intimplat un lucru care nu mi s-a mai intimplat de foarte multi ani incoace: am ajuns acasa la 5:35am dupa o seara/noapte turbata in compania colegilor de birou (am sarbatorit iesirea unui coleg din peisaj).

Pe data de 5 Februarie soarele a rasarit la ora 5:45am. De ce aceasta informatie? Pentru ca atunci cind m-am prabusit in patul perceput cel putin quatro-dimensional la acea ora, uitindu-ma pe geam la lumina de afara data de rasaritul de soare in plina desfasurare undeva in fundal, gindurile au inceput sa acceseze cutia cu memorii pentru a cauta alte rasarituri pe care le-am prins in plin progres.

Am gasit citeva, toate amintite cu nostalgie. Doua pline de romantism in bratele a doi fosti iubiti ale caror nume de familie nu mi le amintesc cu exactitate, dar care la vremea aceea au inhibat orice nevoie de somn. Unul spectaculos in nordul Indiei, aruncind o lumina portocalie asupra virfului Kanchenjunga (al treilea ca inaltime din lantul Himalaya). Unul ingrozitor de dureros vizionat din virful vulcanului Kilimanjaro, in timp ce incercam sa ma culeg dupa cel mai crunt rau de altitudine din isotria omenirii. Unul de pe muchia uneia dintre cele mai inalte dune de nisip de pe planeta situate in Sosuvlei, Namibia, in timp ce imi clantaneau dintii de frig.

Insa in topul momentelor in care am fost prezenta la deschiderea ceremoniilor unei noi zi, a ramas, si tare am senzatia ca va ramine, o dimineata de vara, undeva in dreptul Obeliscului de pe plaja de la Costinesti. Impreuna cu trei prieteni: Razvan, Andu si Andreea (prietena lui Andu de atunci, o cu totul si cu totul alta fata decit cea cu care e insurat acum), cu limbile albastre sau verzi de la niste acadele colorate cu care ne-am prostit toata seara, ne-am incapatinat sa stam treji in ciuda numeroaselor bauturi alcoolice cit mai ieftine consumate de pe la ora 5pm din ziua precedenta, pentru a prinde rasaritul de soare pe plaja sus-numita.

Ajunsi pe plaja sustinindu-ne unul pe celalat, rizind isteric, cazind repetata in apa si apoi nisip, am reusit toti patru, ingenunchiati, sa privim cele 8 cercuri incandescente (doua de persoana) ivindu-se de dupa marea calma. Dupa care fara nici un cuvint, ne-am prabusit toti in nisip, adormind instantaneu, fiecare in pozitia in care legea gravitatiei s-a nimerit sa-si faca datoria.

Prima trezita am fost eu. In jurul nostru sute de cearsafuri si o forfota schingiuitoare. Zeci de oameni se uitau la expunerea noastra de ignoranta a tineretii, fie cu dispret, nostalgie sau amuzament. Imi caut amicii cu privirea si ii gasesc, nu departe, baietii dormind pe burta, cu gura larg deschisa, inghitind un pic de nisip la fiecare respiratie. Imediat linga mine Andreea, dormind angelic in pozitia fatului cu palma pe fata, toate degetele rasfirate intr-o incercare instinctiva de a se apara impotriva soarelui nimicitor. Incerc sa-mi sterg nisipul de pe fata si imediat imi vine sa urlu simtind o durere crincena in obrazul sting. Andreea incepe sa se trezeasca si muta mina de pe fata, miscare ce ma face sa incep sa rid cu lacrimi. Se uita la mine cu o fata pe care este imprimat pretul acelui rasarit de soare: urma alba a unei miini cu degete rasfirate pe restul fetei de un rosu incandescent. Cine s-ar fi gindit in seara precedenta ca trebuie sa luam cu noi la disco crema de soare?

In comparatie cu suma toatala a experientelor noastre, momentele ce ramin cu noi in cel mai mic detaliu sunt infinit de putine. Sunt acele moment care daca ai putea sa dai timpul inapoi, nu ai schimba nici cel mai mic aspect. Pentru mine unul din acele momente este acel rasarit de soare vizionat de undeva de pe linga Obeliscul de pe plaja din Costinesti, acum o caruta de ani, cind eram subtire si permanent increzatoare ca mereu sunt acolo unde trebuie sa fiu si tot ceea ce fac este tot ceea ce trebuie sa fac.

Goana dupa reactii

Doua dintre elementele ce adauga sare si piper complexitatii comportamentului uman sunt capacitatea oamenilor de a reactiona imediat, vizibil, la informatiile receptate din mediul inconjurator si mai ales, dorinta noastra de a creea reactii in cei cu care interactionam. De exemplu, cind dam un cadou, vrem musai sa fim prezenti pentru a vedea expresia faciala a primitorului. Sau cind aflam o veste nu tocmai glorioasa despre o cunostinta usor iritanta, de abia asteptam sa o imprastiem in lumea larga, reactiile pricinuite fiind desigur mai importante sau interesante decit veridicitatea birfei sau efectul asupra persoanei afectate de aceasta. Intr-un fel sau altul, tuturor ne place sa zgiltiim cutia cu reactii, nu-i asa?

Am aici in Johannesburg un amic ce practica acest sport la extrem. Reactia dupa care pare a fi consitent ahtiat este cea de surprindere, sau mai bine zis, uluire la maxim. De cind l-am cunoscut, nu esueaza niciodata in a ma ului cu povestile pe care le spune, desigur cu mina pe inima jurind ca sunt adevarate. Asta pentru ca sunt atit de uluitoare incit instantaneu imi par incredibile. Si ca sa fie sigur ca este luat in serios, face ce face si gaseste o modalitate de a confirma veridicitatea faptelor expuse. La urma urmei este adevarat, ce rost ar avea niste povestiri de ordin fantastico-socant daca nu ar fi reale.

Deci amicul in cauza, sa-l numim Nenumitul (din motive evidente) face miine poimiine 43 de ani, este un tip foarte destept ce are firma lui de IT cu care face o caruta de bani pentru ca a inventat un program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta. Fizic, omul are cam un metru saptezeci si ca aspect, daca nu l-as fi cunoscut si m-ati fi intrebat cu ce se ocupa, as fi spus “Trebuie sa lucreze ceva in IT, probabil un inventator al unui program ce livreaza facturi electronice. Sau ceva de genul asta.”

Desi nimic din maniera lui nu este exceptional, este omul pe care daca il aduci la o petrecere, ai marcat puncte maxime in cercul social. Initial, cu umerii usor adusi stingul usor ridicat fata de nivelul dreptului, purtind mereu aceeasi pereche de blugi cu genunchii tociti si curbati in doua pungi blegoase, in permanenta purtind tricouri clasice pe nuante de la bej la maro, omului nu i se acorda o privire mai mult de o milisecunda cind intra intr-o incapere unde nu cunoaste pe nimeni. Si nici nu zice nimic pret de vreo ora. In tot acest timp insa, Nenumitul observa, cugeta si evalueaza fiecare individ din adunare. Si dupa o ora in care pur si simplu uiti ca exista in peisaj, cu o voce inceata care necesita liniste totala si cu pauza lungi de zece secunde intre fraze pentru a creea efectul maxim de nerabdare, spune prima poveste din experienta lui incredibil de vasta, care este foarte bine selectata pentru 1. a ului la cel mai inalt grad sau 2. a stirni cele mai haotice risete si 3. a devein starul serii deoarece cu orice alta poveste ar vrea cineva sa fie simpatic, pur si simplu nu o poate bate pe a lui.

Sa va dau un exemplu. Saptamina trecuta am mers cu un grup de amici (incluzind Nenumitul) la o lansare de carte. Nenumitul a stat cuminte linga noi uitindu-se curios prin adunare. Starurile serii: autorul cartea caruia se lansa si un tovaras de-al lui, autor si el insa de alte carti si atunci prezent numai in calitate de prieten si comentator. Subiectul discutat fiind descrierea cailor Africane batute de generatii de exploratori, desigur atit autorul (cit si tovarasul lui) nu au umezit ochii femeilor prezente numai cu personalitatea unor curajosi si inflacarati iubitori de aventuri dar si cu niste fizicuri inalte, bine facute, barbia autorului brazdata de o cicatrice deschisa la culoare in contrast cu restul fetei arsa de soarele unei savane, unde probail s-a batut corp-la-corp cu un leu infricosator (cel putin asta a fost fantezia mea, nu stiu despre celalate cadine prezente..).

Amuzat de reactia majoritatii reprezentantelor plapinde din sala (risete excesive pline de rasfat la glumele nu chiar asa de haioase ale autorului, neputinta de a dezlipi privirea de pe el, graba cu care au sarit toate sa primeasca o samnatura si dedicatie pe cartile proaspat cumparate etc.), Nenumitul se ridica de pe scaun la un moment dat si-l vedem ca se indreapta spre cele doua personaje principale ale serii. Impreuna cu o alta amica, l-am urmarit curioase cum a plutit firav cu umerii strimbi si s-a proptit in fata celor doi aventurieri cu mina intinsa in salut, ajungindu-le pina la umar. In mai putin de cinci minute, cei doi autori au devenit clar foarte atenti la ce la povestea Nenumitul. Dupa care, atentia s-a transformat in mirare pura pe masura ce cercul celor trei se restringea, capetele aventurierilor aplecindu-se, aducind urechile mai aproape de gura Nenumitului, luind alura unui complot in progres. A fost numai o chestiune de timp pina cind cei doi trupesi au devenit complet uluiti, uitindu-se unul la altul si apoi la amicul nostru, consternati.

Intr-un final, Nenumitul si-a luat ramas bun. Cei doi au ramas in urma, muti, zguduiti. “Despre ce ati vorbit? Ce le-ai spus?” am sarit amindoua pe el cind s-a intors la masa noastra. “Am vorbit despre experiente de viata” spuse amicul serios. “Le-am spus ca pentru experiente extreme nu trebuie sa strabati salbaticia Africii, le poti gasi chiar si la un gratar nevinovat organizat intr-o duminica dupa-amiaza la cineva in curte.” “Cum ar fi..?” l-am incurajat eu.

Ei aici s-a uitat intens la mine si a zis “I-am intrebat daca au gustat vreodata lapte de mama, de la sursa. Mi-au zis ca asta chiar nu au facut. Si le-am povestit cum am fost invitat la un gratar acum citiva ani. Nu cunosteam pe nimeni si m-am apucat sa ma uit prin casa. Intr-o camera era o femeie care alapta un bebelus. Am rugat-o sa ma lase sa ma uit la ea, spunindu-i ca sunt fascinat de acest proces. Mi-a dat voie. Dupa citeva minute am intrebat-o ce gust are laptele si nu a stiut sa-mi explice. Asa ca am rugat-o sa ma lase sa gust direct." aici a urmat pauza mentionata de circa zece secunde, necesara inaintea loviturii de gratie. "Si m-a lasat.” a incheiat Nenumitul triumfator, lasindu-se imediat lenes pe spatarul scaunului uitindu-se intens la noi.

O a treia amica s-a apropiat de noi si a inceput sa intrebe precipitat “Ce-i cu fetele astea? Ce s-a intimplat? Ce-am pierdut?”

Cred ca exemplul este edificator, nu mai este necesar sa inchei acest articol cu nici un comentariu, ati inteles ce vreau sa zic, da?

Prieteni

Ce ati raspunde daca v-as intreba ce inseamana o zi buna? Poate sa fie o zi plina de realizari? Sau o zi in care ati terminat tot ce v-ati propus? Sau poate o zi in care ati invatat ceva nou? Sau o zi in care ati facut ceva diferit? Desigur m-as astepta la o varietate de raspunsuri, diferite de la o persoana la alta precum limbajele vorbite sau bucatele consumate la micul dejun de catre diverse natiuni. Pentru mine raspunsul este foarte simplu: o zi, parte a careia a fost petrecuta in compania unui prieten.

Dupa un sejur placut cu familia si amicii de la Brasov, acum vreo doua saptamini, in ultima mea seara petrecuta in Romania inaintea plecarii spre noi aventuri traite intr-un nou an, am aranjat impreuna cu doi amici o intilnire la o cafenea din centrul Capitalei cu alte doua amice. Si de aici, gratie capacitatilor actuale de comunicare rapida, am ajuns timp de vreo 5-6 ore sa ne hlizim la povestiri haioase sau amintiri usor jenante, nu cu cinci cum am discutat initial, ci vreo cincisprezece persoane inghemuite una in alta la masa rezervata pentru opt persoane (ca de, poate celor cinci ni se mai alatura si altii daca sunt prin preajma). La un moment dat s-a facut un comentariu asupra grijii avute in ceea ce priveste povestirile spuse avind in vedere ca Roxanei ii place sa scrie la un blog ce pare a nu a avea un filtru bine determinat cind vine vorba de subiectele atinse. Ceea ce persoana respectiva a esuat in a observa a fost incapacitataea mea a ma concentra asupra povestirilor in sine, marea majoritate a atentiei fiindu-mi bulversata de fericirea simtita in compania spontana a atitor prieteni dragi, prezenta carora se revela pe rind, pe masura ce intrau in local zimbind larg cu toti dintii frontali dupa reperarea grupului cunoscut.

Dusa a doua zi vreo 5,000Km vest pe insula Leprechaunilor, am petrecut alte sase zile incercind sa ma vad cu toti amicii ce mi-au iesit (si ramas) in cale timp de noua ani petrecuti in ploaie si vint. Si apoi m-am imbarcat spre noua mea casa temporara unde in momentul in care celularul meu s-a conectat la reteaua Vodacom SA, aparatul a inceput sa zbirniie cu apelurile citorva dintre cei mai noi prieteni ai mei urindu-mi “bine ai venit acasa” si intrebind imediat “cind ne vedem”.

Sunt convinsa ca fiecare dintre noi isi ia citeva momente la sfirsitul fiecarui an pentru a evalua succesul, insuficienta sau esecul realizat in ceea ce priveste acel lucru (sau serie de lucruri) ce ne motiveaza sa mergem mai departe, cuantificarea caruia concluzioneaza calificativele de success, insuficient sau esec. Pentru unii sunt banii, pentru altii investitiile, pentru multi este marirea familiei, pentru citiva este noutatea, sau poate progresul profesional, sau largirea experientelor de viata prin adaugarea de senzatii noi. Pentru mine, gradul de success al unui an se masoara deocamdata in calitatea experientelor noi adaugate si mai ales numarul de noi prieteni facuti.

Cu totii avem de-a face cu trei mari categorii de persoane ce ocupa pozitii egale in ceea ce priveste prezenta fizica sau virtuala in viata noastra (si care desigur nu se exclud): familia, colegii de servici (sau ocupatie profesionala) si prietenii. Daca in ceea ce priveste primele doua grupe, nu avem nici un control asupra alegerii membrilor in functie de calitatile acestora (sistem de valori, simtul umorului, factori motivanti in conduita etc.), cea de-a treia categorie putem spune nu numai ca este in intregime la latitudinea noastra dar ne si defineste pe noi insine ca si indivizi. Am contemplat la toti prietenii mei facuti de-a rindul anilor in diverse conjuncturi, zone ale planetei si grupe de virsta si declar cu inima deschisa ca sunt pe deplin satisfacuta cu mine insami, cu cine sunt si cum gindesc. Pentru ca ceea ce sunt eu azi a fost format si slefuit de-a lungul anilor de prezenta prietenilor din jurul meu, de traficul de personalitate dinspre si inspre ei. Prietenii mei sunt o nesecata sursa de inspiratie si comfort, de idei geniale si pareri obiective, de experiente edificatoare, de incarcare a bateriilor si stopare a comportamentelor aleatoare, de flux de energie pozitiva si risete cu gura pina la urechi.

Si cu acestea spuse, desigur nu este necesar sa mai precizez ca 2010 a fost un an minunat nu numai prin adaugarea citorva nume sud-africane pe lista celor ce cu mindrie pot sa-i numesc prieteni ci si imbratisarea fizica a majoritatii celor deja existenti acolo de multa vreme.

Inchei prin a ura tutror prietenilor mei un an absolut fantastic. Si un siropos multumesc.