Sa vedeti ce mi s-a intimplat: mi-am pierdut simtul umorului. Foarte trist si dureros. De vreo 3-4 saptamini, tocmai cind am crezut ca pot deja sa astept pasnic calatoria din jurul lumii imediat dupa pensionarea la 50 de ani, iaca trebuie sa dau in brinci. Se pare ca in Africa e plin de patrupede cu covrigi in coada, numai ca nu ciini, ci lei. Adica eu, in loc sa accesez covrigul fara oprelisti, acum trebuie sa ma bat cu leul. Adica seful meu.
De vreo 4 saptamini incoace, am ajuns de lucrez ca un doctor generalist, un pacient la 15 minute, 9 ore pe zi. Si odata cu multiplele responsabilitati preluate, am observat o diminuare considerabila a simtului umorului. Parca acum nu mai sunt intr-o pelicula Woody Allen ci intr-un decor Pulp Fiction. Roxana merge la sedinte, participa la telefoane, ii dascaleste pe juniori, face bugetul, fuge, bate si astupa. Si toate bineinteles, in graba, o vijelie a la Cruella De Ville, usor adusa de spate, cu colturile hirtiilor din mina indoite de vintul vitezei de deplasare.
Oare cum ar fi ca stresul sa mearga mina in mina cu simtul umorului? Cind e stresul cel mai mare, sa fii in stare sa rizi la o gluma. Sau macar sa intelegi ca s-a facut o gluma. S-au chiar si sa nu te irite ca cineva a facut o gluma.
Ceea ce mi se pare absolut incredibil este ca defapt toata lumea din jurul meu e la fel. Adica toti ne-am pierdut capacitatea sa ne amuzam, unul pe seama altuia sau proprie. Toti suferim de acelasi sindrom de vreo 4 saptamini. Ieri insa, unul dintre colegi a exclamat la adresa sefului “asta are nevoie de mai mult sex” (ca sa ma exprim elegant).
A fost ca o revelatie, toti ne-am uitat unii la altii consternati. Da asta e adevarul! Seful nostru de vreo 4 saptamini este intr-o forma ingrozitoare si ne freaca atit de tare, incit a reusit sa ne conecteze pe toti permanent la o priza nu cu mult mai putin dureroasa decit una de 220V, dar pe alt plan: mintal. Si bineinteles ca datorita neputintei de a-mi imagina rumegarea unui calus, au iesit oaresce scintei saptamina asta.
Iaca m-a busit risul.. la imaginea mea in cusca leului ieri, unde, cu o voce tremurinda de femeie super-frustrata si un puternic accent est-european, ii spuneam sefului pe un ton repetat la perfectie de vreo doua zile, ca as aprecia sa ma trateze ca pe un membru senior al echipei. Iar el, cu niste ochi mari tip oaie fara turma, se uita la mine speriat, nereusind sa-si aduca aminte ce a mincat la micul-dejun in acea zi, d’apoi ce mi-ar fi putut spune mie in ultimile zile. A dat insa din cap foarte supus, cu singura atitudine ce m-ar fi domesticit instantaneu “bine” mi-a spus, “am inteles, nu mai fac, imi pare rau.” Cu ochul pe tinta, gloantele pe teava si degetul pe tragaci, am fost nevoita sa-mi opresc avintul in fata batistei albe. L-am intrebat “stii la ce ma refer?”. “Sigur” imi spune imediat “cum sa nu.” Si zimbeste, cu dintii albi, mari, regulati, impecabili, pe fata neagra. Ma uit la el si imi dau seama ca habar nu are. Se uita la mine multumit ca mi-am dat seama ca habar nu are. Ies din birou supusa. Ramine in birou resulflind usurat. Foarte amuzant.
Oare mi-am revenit?
