360°

Duminica trecuta, in jurul orei 23:15, pe stadionul FNB Stadium (fost Soccer City), eram si eu undeva printre cei circa 103,000 spectatori adusi in delir de mai mult de doua ore, de catre patru Irlandezi: Paul Hewson, Adam Clayton, Larry Mullen Jr. si David Evans. Patru irlandezi cu nume si prenume banale irlandeze. Si pe cit de banali sunt la nume, pe atit de carismatici ca aparitie si comportament.

Am un amic la Dublin, devenit ca atare luind-o de nevasta pe una dintre maici (grupul meu de amice buclucase din Dublin a continut patru personaje: Sister Mary - Deirdre, Sister Nora - Noelle, Sister Cynthia - Rosemary si Sister Rosario - Eu), care este pur si simplu ahtiat dupa U2, pe care alaturi de Bruce Springsteen ii numeste “coloana sonora a vietii lui”. Cind U2 vin la Dublin, de obicei tin doua concerte, el isi ia bilet la amindoua. Cind U2 concerteaza la Belfast sau in UK, imediat isi cumpara bilete de avion. Ca sa nu mai vorbim de vacanta bi-anuala la New York, unde U2 de obicei tin concerte in Madison Square Garden. Nu l-am inteles niciodata cum nu se poate plictisi. Ei bine, duminica am aflat raspunsul.

Invitata fiind de catre un gentleman care graviteaza in jurul meu de o perioada incoace si care pina acum a prezentat numai patru puncte slabe: fumeaza si are trei pisici (ce e oare cu barbatii sud-africani si iubirea de pisici), am pornit spre concertul U2, turul 360°, la ora 14:00. U2 au iesit pe scena la ora 21:05. La 21:00, dupa o calatorie cu trenul de vreo 2 ore, nu stiu cite beri consumate la soare in puhoiul de lume, pentru care trebuia sa stai la coada o vesnicie (=30 minute cind mori de pofta si de sete) si doi artisti de deschidere, asteptam cu nerabdare aparitia irlandezilor. Intre 21:05 si 23:30, nu m-au facut sa-mi para rau de lunga asteptare la care am fost supusa.

Imaginati-va o scena futuristica asezata pe gazon, vizibila 360°, inconjurata de un spectacol de lumina incredibil de captivant, pe un fundal muzical cu toate hiturile tale U2 preferate, stiind ca parte din pretul biletului se duce pe scopuri caritable, inconjurat de alti circa 102,999 persoane care de asemeni isi arata foarte zgomotos dragostea fata de tot ce se intimpla. Magic.

In timpul penultimului cintec al concertului, "With or Without You", pe ecranul de deaspura scenei (vizibil de asemen tot la 360°), se derulau imagini de cind erau tineri si pletosi. Cine ar fi crezut ca 22-23 ani mai tirziu, aceeasi baieti vor deveni patru idoli pentru, asa cum le sta bine mega-starurilor, citeva generatii?

Fiecare melodie a fost un spectacol in sine insasi. Fiecare melodie a primit un scop. O dedicatie pentru somitatea prezentata sau cauza exprimata ca si introducere. Mi s-a ridicat tot parul de pe brate in timpul "One", dedicat toturor celor ce si-au dat viata pentru libertate si democratie, care au fost tinta unui glonte bine ochit, care merita sa fie imprimati in memoria tuturor semenilor indiferent de rasa, religie sau apartenenta sociala.

Delirul a atins insa punctul maxim la primele acorduri ale cintecului “Where the Streets Have No Name” ca si fundal al primului speech al lui Nelson Mandela in calitate de presedinte al Africii de Sud in 1994.

La ora 23:30, gifiind, cu o fata lucioasa de transpiratie si in foarte buna forma, Bono a multumit si si-a luat ramas bun de la publicul din Johannesburg, de la mine. Lasindu-ma sa caut asiduu motivul din care nu am fost niciodata tentata sa merg la un concert U2. Citeodata am senzatia ca cineva acolo sus chiar ca ma iubeste si nu ma lasa nicicum sa pierd astfel de momente.

Rasarit de Soare

Simbata trecuta mi s-a intimplat un lucru care nu mi s-a mai intimplat de foarte multi ani incoace: am ajuns acasa la 5:35am dupa o seara/noapte turbata in compania colegilor de birou (am sarbatorit iesirea unui coleg din peisaj).

Pe data de 5 Februarie soarele a rasarit la ora 5:45am. De ce aceasta informatie? Pentru ca atunci cind m-am prabusit in patul perceput cel putin quatro-dimensional la acea ora, uitindu-ma pe geam la lumina de afara data de rasaritul de soare in plina desfasurare undeva in fundal, gindurile au inceput sa acceseze cutia cu memorii pentru a cauta alte rasarituri pe care le-am prins in plin progres.

Am gasit citeva, toate amintite cu nostalgie. Doua pline de romantism in bratele a doi fosti iubiti ale caror nume de familie nu mi le amintesc cu exactitate, dar care la vremea aceea au inhibat orice nevoie de somn. Unul spectaculos in nordul Indiei, aruncind o lumina portocalie asupra virfului Kanchenjunga (al treilea ca inaltime din lantul Himalaya). Unul ingrozitor de dureros vizionat din virful vulcanului Kilimanjaro, in timp ce incercam sa ma culeg dupa cel mai crunt rau de altitudine din isotria omenirii. Unul de pe muchia uneia dintre cele mai inalte dune de nisip de pe planeta situate in Sosuvlei, Namibia, in timp ce imi clantaneau dintii de frig.

Insa in topul momentelor in care am fost prezenta la deschiderea ceremoniilor unei noi zi, a ramas, si tare am senzatia ca va ramine, o dimineata de vara, undeva in dreptul Obeliscului de pe plaja de la Costinesti. Impreuna cu trei prieteni: Razvan, Andu si Andreea (prietena lui Andu de atunci, o cu totul si cu totul alta fata decit cea cu care e insurat acum), cu limbile albastre sau verzi de la niste acadele colorate cu care ne-am prostit toata seara, ne-am incapatinat sa stam treji in ciuda numeroaselor bauturi alcoolice cit mai ieftine consumate de pe la ora 5pm din ziua precedenta, pentru a prinde rasaritul de soare pe plaja sus-numita.

Ajunsi pe plaja sustinindu-ne unul pe celalat, rizind isteric, cazind repetata in apa si apoi nisip, am reusit toti patru, ingenunchiati, sa privim cele 8 cercuri incandescente (doua de persoana) ivindu-se de dupa marea calma. Dupa care fara nici un cuvint, ne-am prabusit toti in nisip, adormind instantaneu, fiecare in pozitia in care legea gravitatiei s-a nimerit sa-si faca datoria.

Prima trezita am fost eu. In jurul nostru sute de cearsafuri si o forfota schingiuitoare. Zeci de oameni se uitau la expunerea noastra de ignoranta a tineretii, fie cu dispret, nostalgie sau amuzament. Imi caut amicii cu privirea si ii gasesc, nu departe, baietii dormind pe burta, cu gura larg deschisa, inghitind un pic de nisip la fiecare respiratie. Imediat linga mine Andreea, dormind angelic in pozitia fatului cu palma pe fata, toate degetele rasfirate intr-o incercare instinctiva de a se apara impotriva soarelui nimicitor. Incerc sa-mi sterg nisipul de pe fata si imediat imi vine sa urlu simtind o durere crincena in obrazul sting. Andreea incepe sa se trezeasca si muta mina de pe fata, miscare ce ma face sa incep sa rid cu lacrimi. Se uita la mine cu o fata pe care este imprimat pretul acelui rasarit de soare: urma alba a unei miini cu degete rasfirate pe restul fetei de un rosu incandescent. Cine s-ar fi gindit in seara precedenta ca trebuie sa luam cu noi la disco crema de soare?

In comparatie cu suma toatala a experientelor noastre, momentele ce ramin cu noi in cel mai mic detaliu sunt infinit de putine. Sunt acele moment care daca ai putea sa dai timpul inapoi, nu ai schimba nici cel mai mic aspect. Pentru mine unul din acele momente este acel rasarit de soare vizionat de undeva de pe linga Obeliscul de pe plaja din Costinesti, acum o caruta de ani, cind eram subtire si permanent increzatoare ca mereu sunt acolo unde trebuie sa fiu si tot ceea ce fac este tot ceea ce trebuie sa fac.