Simtul Umorului

Sa vedeti ce mi s-a intimplat: mi-am pierdut simtul umorului. Foarte trist si dureros. De vreo 3-4 saptamini, tocmai cind am crezut ca pot deja sa astept pasnic calatoria din jurul lumii imediat dupa pensionarea la 50 de ani, iaca trebuie sa dau in brinci. Se pare ca in Africa e plin de patrupede cu covrigi in coada, numai ca nu ciini, ci lei. Adica eu, in loc sa accesez covrigul fara oprelisti, acum trebuie sa ma bat cu leul. Adica seful meu.

De vreo 4 saptamini incoace, am ajuns de lucrez ca un doctor generalist, un pacient la 15 minute, 9 ore pe zi. Si odata cu multiplele responsabilitati preluate, am observat o diminuare considerabila a simtului umorului. Parca acum nu mai sunt intr-o pelicula Woody Allen ci intr-un decor Pulp Fiction. Roxana merge la sedinte, participa la telefoane, ii dascaleste pe juniori, face bugetul, fuge, bate si astupa. Si toate bineinteles, in graba, o vijelie a la Cruella De Ville, usor adusa de spate, cu colturile hirtiilor din mina indoite de vintul vitezei de deplasare.

Oare cum ar fi ca stresul sa mearga mina in mina cu simtul umorului? Cind e stresul cel mai mare, sa fii in stare sa rizi la o gluma. Sau macar sa intelegi ca s-a facut o gluma. S-au chiar si sa nu te irite ca cineva a facut o gluma.

Ceea ce mi se pare absolut incredibil este ca defapt toata lumea din jurul meu e la fel. Adica toti ne-am pierdut capacitatea sa ne amuzam, unul pe seama altuia sau proprie. Toti suferim de acelasi sindrom de vreo 4 saptamini. Ieri insa, unul dintre colegi a exclamat la adresa sefului “asta are nevoie de mai mult sex” (ca sa ma exprim elegant).

A fost ca o revelatie, toti ne-am uitat unii la altii consternati. Da asta e adevarul! Seful nostru de vreo 4 saptamini este intr-o forma ingrozitoare si ne freaca atit de tare, incit a reusit sa ne conecteze pe toti permanent la o priza nu cu mult mai putin dureroasa decit una de 220V, dar pe alt plan: mintal. Si bineinteles ca datorita neputintei de a-mi imagina rumegarea unui calus, au iesit oaresce scintei saptamina asta.

Iaca m-a busit risul.. la imaginea mea in cusca leului ieri, unde, cu o voce tremurinda de femeie super-frustrata si un puternic accent est-european, ii spuneam sefului pe un ton repetat la perfectie de vreo doua zile, ca as aprecia sa ma trateze ca pe un membru senior al echipei. Iar el, cu niste ochi mari tip oaie fara turma, se uita la mine speriat, nereusind sa-si aduca aminte ce a mincat la micul-dejun in acea zi, d’apoi ce mi-ar fi putut spune mie in ultimile zile. A dat insa din cap foarte supus, cu singura atitudine ce m-ar fi domesticit instantaneu “bine” mi-a spus, “am inteles, nu mai fac, imi pare rau.” Cu ochul pe tinta, gloantele pe teava si degetul pe tragaci, am fost nevoita sa-mi opresc avintul in fata batistei albe. L-am intrebat “stii la ce ma refer?”. “Sigur” imi spune imediat “cum sa nu.” Si zimbeste, cu dintii albi, mari, regulati, impecabili, pe fata neagra. Ma uit la el si imi dau seama ca habar nu are. Se uita la mine multumit ca mi-am dat seama ca habar nu are. Ies din birou supusa. Ramine in birou resulflind usurat. Foarte amuzant.

Oare mi-am revenit?

360°

Duminica trecuta, in jurul orei 23:15, pe stadionul FNB Stadium (fost Soccer City), eram si eu undeva printre cei circa 103,000 spectatori adusi in delir de mai mult de doua ore, de catre patru Irlandezi: Paul Hewson, Adam Clayton, Larry Mullen Jr. si David Evans. Patru irlandezi cu nume si prenume banale irlandeze. Si pe cit de banali sunt la nume, pe atit de carismatici ca aparitie si comportament.

Am un amic la Dublin, devenit ca atare luind-o de nevasta pe una dintre maici (grupul meu de amice buclucase din Dublin a continut patru personaje: Sister Mary - Deirdre, Sister Nora - Noelle, Sister Cynthia - Rosemary si Sister Rosario - Eu), care este pur si simplu ahtiat dupa U2, pe care alaturi de Bruce Springsteen ii numeste “coloana sonora a vietii lui”. Cind U2 vin la Dublin, de obicei tin doua concerte, el isi ia bilet la amindoua. Cind U2 concerteaza la Belfast sau in UK, imediat isi cumpara bilete de avion. Ca sa nu mai vorbim de vacanta bi-anuala la New York, unde U2 de obicei tin concerte in Madison Square Garden. Nu l-am inteles niciodata cum nu se poate plictisi. Ei bine, duminica am aflat raspunsul.

Invitata fiind de catre un gentleman care graviteaza in jurul meu de o perioada incoace si care pina acum a prezentat numai patru puncte slabe: fumeaza si are trei pisici (ce e oare cu barbatii sud-africani si iubirea de pisici), am pornit spre concertul U2, turul 360°, la ora 14:00. U2 au iesit pe scena la ora 21:05. La 21:00, dupa o calatorie cu trenul de vreo 2 ore, nu stiu cite beri consumate la soare in puhoiul de lume, pentru care trebuia sa stai la coada o vesnicie (=30 minute cind mori de pofta si de sete) si doi artisti de deschidere, asteptam cu nerabdare aparitia irlandezilor. Intre 21:05 si 23:30, nu m-au facut sa-mi para rau de lunga asteptare la care am fost supusa.

Imaginati-va o scena futuristica asezata pe gazon, vizibila 360°, inconjurata de un spectacol de lumina incredibil de captivant, pe un fundal muzical cu toate hiturile tale U2 preferate, stiind ca parte din pretul biletului se duce pe scopuri caritable, inconjurat de alti circa 102,999 persoane care de asemeni isi arata foarte zgomotos dragostea fata de tot ce se intimpla. Magic.

In timpul penultimului cintec al concertului, "With or Without You", pe ecranul de deaspura scenei (vizibil de asemen tot la 360°), se derulau imagini de cind erau tineri si pletosi. Cine ar fi crezut ca 22-23 ani mai tirziu, aceeasi baieti vor deveni patru idoli pentru, asa cum le sta bine mega-starurilor, citeva generatii?

Fiecare melodie a fost un spectacol in sine insasi. Fiecare melodie a primit un scop. O dedicatie pentru somitatea prezentata sau cauza exprimata ca si introducere. Mi s-a ridicat tot parul de pe brate in timpul "One", dedicat toturor celor ce si-au dat viata pentru libertate si democratie, care au fost tinta unui glonte bine ochit, care merita sa fie imprimati in memoria tuturor semenilor indiferent de rasa, religie sau apartenenta sociala.

Delirul a atins insa punctul maxim la primele acorduri ale cintecului “Where the Streets Have No Name” ca si fundal al primului speech al lui Nelson Mandela in calitate de presedinte al Africii de Sud in 1994.

La ora 23:30, gifiind, cu o fata lucioasa de transpiratie si in foarte buna forma, Bono a multumit si si-a luat ramas bun de la publicul din Johannesburg, de la mine. Lasindu-ma sa caut asiduu motivul din care nu am fost niciodata tentata sa merg la un concert U2. Citeodata am senzatia ca cineva acolo sus chiar ca ma iubeste si nu ma lasa nicicum sa pierd astfel de momente.